O excursie pe doua roti intamplata luna aceasta. Fiind foarte ocupat nu am timp sa le postez in ordinea intamplarilor. Totusi, azi un pic, maine la fel, pana le adun aici pe toate 🙂

Oricum, tura aceasta a fost inainte de aceea pe Transfagarasan. Ca de obicei, o astfel de tura nu este un galop, o bifare de traseu ci o deplasare catre anumite obiective… pe doua roti.

Am zis sa trecem muntii Baiului si sa iesim in Valea Doftanei, sa ajungem pe la barajul de la Paltinu, apoi Brebu-Campina. Este impropriu zis sa trecem muntii, pentru ca nu avea rost sa impingem la biciclete, neavand toti aplecare sau pregatire pentru asa ceva.

Un traseu care sa ajunga in Valea Doftanei, care sa nu urce muntii dar sa-i traverseze totusi, imaginasem eu mai demult. Gasisem niste rute frumoase cu alte ocazii chiar daca unii prieteni zic si acum, ca nu ai cum sa nu urci serios pentru a ajunge in Valea Doftanei. Ei bine, ai! 🙂

Suim biciclete in trenul de 7 dimineata, al CFR-ului, la sugestia mea, ca sa nu ne obosim pana la Posada. Trenurile Regiotrans nu opresc in gara din Posada. Coboram la gara… si pe poteci batatorite, printr-o padure linistita, locul in care se retragea Martha Bibescu uneori, continuam spre pasunile celor din localitatea Secaria.

Nici nu simtim cum am ajuns aici. Dupa poze, ne suim iar pe biciclete si ii dam la vale spre Secaria. Inainte de aceasta, am zis ca ne vom opri la prima intersectie, unde este si o troita. La viteza mea am ramas ultimul, pentru ca ma uit mereu peste tot si ma opresc imediat ce mi se pare interesant. Astfel ca, daca as fi primul, as incurca pe toti cei din spate. Pentru mine o excursie pe bicicleta poate avea si 150 de km, cati ori fi, important este sa ma opresc eu de cate ori cred, nu sa circul setat cu ochii la borne kilometrice si la ceas.

Ramas in urma, apuc sa vad cum prietenul din fata face un salt spectaculos traversand o groapa adanca. Viteza mea mi-a permis sa o ocolesc, el mai bun in bicicleala… nici macar nu a cazut. Totusi, ne-am oprit sa vedem daca sunt avarii. Ne gandeam ca uite, gata excursia. Ma mai uit la adancimea gropii, la panta si imi zic ca a doua oara cat de bun ai fi, nu mai iesi din asemenea groapa. Stabilim ca nu trebuie sa ne rupem bicicletele sau oasele si o luam domol pe langa ele.

Venea un urcus de circa 200 metri care ne scotea intr-o frumoasa curba de nivel. Ne urcam pe biciclete si lasam Secaria intr-o parte, depasind-o cat mai aproape de partea de sus a bazinului hidrografic. Ajungem iar la o intersectie, vedem un drum ce coboara, desfundat, incat doar cu tancul intri pe acolo si dupa 100 m ne intoarcem, convins eu ca nu e bine. Revenim la intersectie, de unde mai pleca o poteca si convins ca am dreptate, pornim prin padure. Cand stiu ca am dreptate…

O luam cand pe bicicleta, cand pe langa, chiar daca era coborare. Denivelarile erau impozante, mai erau si mici mlastini. Tinem totusi poteca si din intersectia de mai sus, ajungem in 15 minute la drumul forestier de mult mai jos. Nu inainte de a vedea cum perpendicular cu noi alearga niste ciobanesti prin poienile invecinate padurii pe care o traversam. Ma opresc sa-i rezolv, fiind specialitatea mea chestia asta, numai ca saracutii de ei, nu erau din specia aceea dusmanoasa ci pur si simplu, le era foame. Le dam ceva si plecam.

Mai jos aceeasi figura cu o matahala de caine. Numai ca eram singur, ramas in urma. Las bicicleta, bolovaneala maxima, sarit gardul si fugit dupa el prin poiana. Acesta este farmecul 🙂 Cum vine cainele viteaz, obisnuit sa fuga lumea de el,  sa-i dai vreo 7-8 bolovani pe spinare si apoi sa-l alergi de unde a venit :)) Sa fugi dupa el, zbierand dupa el. E maxim cand ii vezi cum fug cu urechile pe spate. Rad si acum cand imi amintesc ;))

De altfel, ieri, coboram pe jos spre cartierul Podul Vartos al Comarnicului si eram la o intersectie, undeva sus, la marginea cartierului. In loc sa cobor, zic sa merg putin si in stanga, sa vad cum se vede, ce e pe acolo. Dupa curba venea o casa cam in paragina. Pe drum in schimb, dormea o haita de caini, mai mult de cinci. Pai daca fugi, poti scapa de asa ceva? Prin locuri izolate ca acesta? Nu! Asa ca, in timp ce ei se repezeau latrand, m-am dus si eu spre ei, injurandu-i si facand aceeasi galagie, bolovanindu-i. Cand au inceput sa guite, ca bolovanii mai si dor, nu mai nimereau gaurile prin garduri. Eu dupa ei. Am rupt un par dintr-un gard si dupa ei prin curtea parasita a casei. Au fugit cat erau ei de mari si de multi. Am ras pana aproape de DN 1. Am la mine si spray cu piper, chiar si cate o petarda uneori, dar raman ca solutii alternative. Eu sunt cu protectia omului in primul rand, nu ma duc undeva ca sa vin accidentat sau muscat de caini. Vorbim de protectia animalelor pana la momentul in care ataca omul. Apoi trebuie sa fie chestie de Protan 🙂

Iesim la drum si mergem ca oamenii si noi 🙂 Din niste curti, ne striga niste cetateni. Ne oprim si ne uitam. Cu toate ca era duminica si mare sarbatoare, Schimbarea la Fata, oamenii aceia coseau. Mi-au venit in cap vorbele lui Ion Gavrila Ogoranu, legendarul luptator anticomunist din muntii Fagaras, citat aproximativ: „Ramane apoi marea masa a trudnicilor a caror viata se reduce la munca si hrana, a caror constiinta nu se ridica mai sus de marginea farfuriei de mancare”. Intai le e foame si totul se rezuma la stomac.

Ne-au intrebat de unde venim si au fost extrem de mirati. Amabili oamenii, ca omul simplu este adesea politicos. Plus ca de cate ori am fost prin zonele acelea, oamenii saluta, dau buna ziua. Scria un om de munte ca a dat si el buna ziua la oamenii observati intre Piatra Arsa si Babele, pe Bucegi, si multi se uitau ciudat la el. Acestia credeau ca ii cunoaste de undeva si incercau sa-si aduca aminte. Mi s-a parut antologic 🙂

Vedem albia Doftanei:

Si iesim aici:

Asta era pe dreapta cum coboram noi. Inainte se mergea la Paltinu si Campina, in stanga se intra in satul Traisteni. O luam inainte spre lacul de acumulare.

O cruce care aminteste de un accident in zona lacului, unde au murit vreo 20 de oameni sau chiar mai multi. Am zis sa caut acasa, dar am uitat.

Gestionarul lacului

Lacul e frumos si comparativ cu cat am inconjurat Vidraru… chiar este un mizilic.

O multime de poteci sau drumuri, coboara de la asfalt pana la marginea lacului. In multe locuri, in acele cadre de vis, stateau zeci de oameni cu corturile. Foarte frumos.

Neaparat trebuie sa incercam si noi figura asta.

Ne-am oprit la o terasa asezata strategic, peste drum de o suprafata pe care stateau altii cu corturi si rulote. Dupa cum se vede, lizierele de mai jos aveau si acestea corturi. In spatele nostru, erau si mai multe.

La terasa mancam ceva, apoi niste sucuri, dulciuri, mai stam sa privim oamenii, natura. Se impune constatarea ca in tara, a luat un mare avant miscarea in aer liber. Oamenii alearga, folosesc biciclete, se dau pe ape, pun corturi, merg cu rulotele. Din pacate, toate acestea sunt umbrite de faptul ca in urma multora raman gunoaie. E bine ca multi oameni renunta la comoditatea masinii, a asfaltului si raman prin natura. Ce daca fac focul si iau lemne din padure? E perfect, e a tuturor 🙂

Si in zona Paltinu am vazut libertate, fiecare face ce doreste si nimeni nu incurca pe altul. Cei care merg cu corturile sunt mult mai civilizati decat aceia cu masini de fitze cu volumul manelelor la maxim.

Vazand o pancarta cu camping, intreb si eu cate costa. Nu costa! Masini pe acest drum fara numar 🙂

O alta concluzie este ca poti avea coloana de masini in acelasi timp si pe Valea Prahovei, si in Brasov, Constanta, la Plaiul Foii, la Balea Lac etc. Explicatia este simpla, avem milioane de masini 🙂 Cred ca sunt peste 5 milioane 🙂 Ceausescu nu a facut autostrazi ca nu erau masini atat de multe, nu era necesar.

Ajungem si pe baraj:

Pe orice baraj am fost, am auzit macar o data pe cineva, ca aoleu daca se rupe barajul ce se va intampla 🙂 In special, astia speriati de comunisti cu tot felul de fantasme, se lamenteaza in asemenea mod. Si daca se rupe barajul, muriti si asta e! 🙂

Datele tehnice ale barajului

Si am pornit spre Brebu:

Evident oprire pentru vizita si foto 🙂

La o intersectie, trecem un pod si vreo 800 metri urcam pana pe terasa pe care se gaseste comuna Brebu. Din Brebu, o comuna frumoasa, cu oameni harnici, privim pe malul celalalt al Doftanei si vedem o sosea, un varf, si planificam si pe acolo o excursie pe viitor:

O ruta spre Sotrile si sa iesim poate spre Cornu sau Nistoresti

Lacul Brebu. In dreapta este parcul si manastirea veche.

Ctitoria lui Matei Basarab de la Brebu

Muzeul „Casa Domneasca”, aproape au vopsit toata sindrila. Acolo il gasim pe d-l Razvan Radu, un excelent muzeograf. Curand, biserica si vecinatatile sale vor fi integrate intr-un asezamant monahal cum a fost de la inceputuri. Probabil, muzeul va functiona pe mai departe sub sigla Muzeului Judetean de Istorie. Oricum, mai rau nu are cum sa fie.

Trebuie ca acest loc sa prinda viata, sa se faca slujbe de mai multe ori pe zi… pare cam parasit.

Din pacate, la bisericile noi am vazut ca nu se mai aseaza pisanii.

Matei Basarab

Aspect din vechiul zid

Tunul Manastirii

Dupa vizita, gasim o cofetarie si ne oprim afara, la o masa:

In cofetarie

Stam ce stam, era foarte cald, mai cumparam niste suc, apa si pornim spre Campina, care se zarea pe o alta inaltime. Tot acolo se vedea si o alta biserica, un drum…

Cine stie de cand nu mai trece trenul pe acel pod. In rest, imprejurimile erau pline de oameni venit la gratare.

Urcam vreo 10 minute si ajungem in Campina, pe care o traversam fara oprire pana dincolo de oras, la intersectia drumului cu Poiana Campina si Bobolia, deci aproape de gara, in zona stadionului. Ne uitam la ceas, si mai era timp pana la tren, motiv pentru care urcam la o alta manastire cu aspect de cetate, mai bine zis fosta manastire Poiana.

Aceasta a fost inceputa de Toma Cantacuzino in 1690 si terminata 20 de ani mai tarziu.

Intrarea in manastire

Turnul clopotnitei

Biserica fostei manastiri, hramul este Adormirea Maicii Domnului

Aici se mentioneaza de cate ori s-a reparat total aceasta biserica.

Pisania care aminteste de ctitorul Toma Cantacuzino, spatar care pana la urma a fugit la rusi si acolo a si murit.

Mergand prin cimitir sa mai vedem ce ne-a mai scapat… 🙂 Am mai fost pe aici de cateva ori. Un mormant mic, cu o cruce aidoma apropiat de zid, stingher as putea spune, mi-a atras atentia.

Nu era niciun nume trecut pe cruce. Imaginea este a unei femei soldat… cine stie ce poveste o avea. Am zis sa-l intreb pe preotul de aici, cand il mai vad, ca dansul este din Busteni.

Dupa vreo 40 de minute, am coborat spre gara, asteptand trenul spre casa. De pe peron, nu am ratat imaginea ceasului Paul Garnier, cu care au fost infrumusetate multe gari in perioada interbelica.

Evident nu mai functioneaza, dar este bine ca se pastreaza si asa, ca decor, ca amintire.