Pe Prahova… in jos

Tot o sa merg pana la urma pe cursul raului Prahova, de la izvoare si pana la varsare 🙂 Chiar si pe bucati. Deja sunt trecut de jumatate. Mai merg la anul de 2-3 ori si gata si ideea aceasta…

Deci azi a fost pe Prahova in jos… dupa niste luni in care parca nu-i mai venea randul acestui traseu. Abia sambata la 11 noaptea am zis: „gata, plec maine, sigur!”. Din cauza aceasta, m-am trezit pe la ora 3 si nu am avut stare pana la 5 dimineata cand am inceput sa-mi pregatesc rucsacul deja facut 🙂 Cum ora s-a dat inapoi, am mai stat, nu stiu, am mancat ceva…

Traseul nu era chiar lung dar trebuia sa plec de dimineata ca sa prind la intors niste curse de microbuz. Am plecat din Busteni cu trenul, am ajuns in localitatea propusa, nu singur, cu un prieten si cu un copil dupa noi 🙂 Nu avea rost sa-l intreb daca e nebun, pentru ca instantaneu mi-am adus aminte ca nu l-am cunoscut niciodata sanatos.

In fine… o luam pe langa apa. Evident cu mai multe scopuri, sa intram prin localitati etc… o sa povestesc eu intr-o zi, mai detaliat.

Nu mergea chiar peste tot pe langa apa, am mai si ocolit.

Intr-un loc se amenaja albia raului.

Am mai trecut si prin sate…

Fructe de paducel

Fructe de porumbar

Grinzi aduse acum sute de ani de la o biserica de pe langa Campina.

Poveste…

Nu e nici bine, nici rau… e doar asa.

Cam asa, cand crezi ca sedinta foto s-a incheiat.

Printre povesti cu pastravi, padure si castravan

Stiti cum facea Chirila cu plecatul in Vama?.. „Gata, plec!” 🙂 Asa am zis si eu de curand, cand mi s-a nazarit ca trebuie sa fac niste poze la buretii de primavara. Numai ca plecatul vine la pachet si cu povestile sale. Tot vazand ca posteaza unii montaniarzi poze cu pastravi si bureti negri, zic sa merg sa pozez si eu. Cu adunatul mai greu pentru ca nu m-a pasionat vreodata subiectul. Cunosc persoane cu pasiunea asta, imi place, ii respect, dar nu o pot intelege in profunzime 🙂

Ca orice poveste trebuie sa treci mai intai prin tot felul de locuri, cu atat mai bine daca sunt regale. Foste sau actuale 🙂

Cred ca aveam mai degraba nevoie de o alergare prin padure, aer curat, alte alea. Destul de ciudat pentru ca tocmai avusesem un traseu lung-lung. O sa scriu despre el in zilele urmatoare…

Mi-am propus sa merg spre Poiana Stanei si de acolo sa urc pe Piciorul Pietrei Arse o vreme… Ca de acolo pe o poteca, hop la un paltin pe care se fac pastravi. Mie mi se parea din ce postasera ceilalti ca sunt cam mici pastravii, buretii negri, dar zic ca daca merg pentru poze, nu e asta o problema.

Pe la ora 16 si ceva eram prin Poiana Stanei. Atentie pe acolo ca sunt multi caini liberi, nu stiu de unde provin, care sunt destul de periculosi. Acum vreo 2 saptamani au sfartecat cainele unui localnic care trecea prin poiana. In Bucegi, ca de altfel si in alti munti, nu ursul este un pericol ci cainii.

Traseul spre Piatra Arsa este oarecum blocat:

Poiana Stanei Regale

Evident am trecut pe langa fosta Vulparie regala, poiana aceea cu cateva constructii, situata in padure, mai sus de Peles. Poate stiti ca la tv s-a tot dat o actiune de impadurire cu figuri regale si alte prostii. Deci astia au fost acolo si au umplut poiana cu puieti. Cat de usor pot fi prostiti astfel de oameni si opinia publica!!! Si-au impadurit propria poiana din padure. O poiana aveau si ei 🙂 Nicio defrisare prin apropiere, macar la 2-3 km nu era. Ei au plantat in mijlocul padurii, pentru imagine si viitorul prostiei. Sunt mii de terenuri degradate in tara asta si tu plantezi unde nu are nicio logica. Du-te si planteaza o perdea forestiera pe la campie, spre Slobozia incolo, spre Giurgiu, nu in inima padurii… Cand „destinul” vrea sa pedepseasca pe cineva, il face prost. Ca sa devina exemplu pentru ceilalti!

Urc prin padure, ajung si la paltin. Intre timp vad 2 caprioare… s-au inmultit bine si acestea. Ceea ce e foarte bine…

Cum credeam, pastravii erau destul de mici.

Erau 24 de buchete. Pe cele mai serioase le-am pozat. Daca mai trec dupa o saptamana pe acolo, e recolta 🙂 Daca nu, nu e asa important. Mai mari mi s-au parut pastravii care se vad din poteca regala, an de an, pe la jumatatea unui fag. Nu-i culege nimeni ca nu se poate ajunge pana acolo unde cresc.

Bureti negri nu am gasit decat doua manunchiuri pipernicite si decolorate, cat un pumn asa. Urati si fara valoare foto! E, as fi putut merge sa pozez copacii altora, poate faceam poze mai ca lumea. Dar, merg la ce gasesc eu, nu la ai altora. Stiu de exemplu, de vreo 3 ani, fagul lui Bebe, in opinia mea cel mai mare buretar al zonei, de unde a cules peste 20 kg de bureti, dar este al lui, e bucuria lui. Bine, nu scrie pe el ca e al lui, dar e fain sa se bucure el. Ca si alte persoane pe care le stiu, ei pornesc de acasa, cu mancare, cateva beri, spre copacii lor. Se creaza o anumita atmosfera si bucuria lor e si mai mare cand vad ca acel copac are si bureti.

Si cu niste domni profesori cand mergeam, tot cu pozele eram si niciodata nu m-am dus la copacii lor fara ei. Nu mi se pare mie corect. Fiecare om isi are bucuriile sale, e drept ca nu prea le inteleg in cazul buretilor, dar vazand de copil ce inseamna pentru unii, nu le-as culege niciodata pe ale altora. De ani de zile, iti dai seama al cui este copacul X, copacul Y… E nasol tare sa-i iei bucuria unui om, ca asa vrei tu, de foame sau alt orgoliu stupid. E fain sa auzi ca ei traiesc aceeasi bucurie an de an…

Am coborat si spre Valea Pelesului dar la fel, buretii negri erau foarte mici. Deci nu am avut noroc cu sedinta foto, e prea devreme. Poate dupa o saptamana, doua, daca mai am timp si chef sa mai plec asa. Probabil nu, ca sigur am de facut altele mai utile.

Insa, nu de mult, parca saptamana trecuta, vorbeam cu o persoana imposibila despre niste verdeturi. Ca pe aici nu prea se culege stevia ci mai degraba castravanul si mai rar macrisul. Bineinteles, ca foarte putini mai stiu ce este acela castravan. Denumirea latina a plantei nu o stiu, nici nu am cautat-o, dar o recunosc oriunde. Cand eram mic-mic, 7-8 ani, vedeam pe acasa si pe la vecini cum se facea ciorba de castravan… cu lapte batut, parca si ou… Nu mai stiu exact, pentru ca de fel, nu mananc ciorbe. Se mai intampla totusi dar destul rar si atunci ciorba nu trebuie sa fie prea lunga…cine stie care e contextul! La mine mancarea este o problema foarte dificila. Eu mananc ce vad ca mananca altii, altfel nu prea stiu ce vreau. Intr-un loc public, intai ma uit ce mananca altii si daca pare interesant iau la fel… Plus ca nu mananc la orice ora ci cand am pofta. Nu mi-e foame, nu mananc. Nu respect nicio ora de masa. Dupa 65 de ani, ma gandesc totusi sa-mi pun astfel de probleme.

La mancare si la haine sunt praf. Imi ia ore bune sa aleg o pereche de pantaloni. Noroc ca mai am repere prin apropiere. Daca vad o pereche faina la cineva, il intreb si ma duc sa iau una la fel 🙂 E moarte sigura sa ma plimb prin nu stiu ce mall. Ies in depresie de acolo. Nici nu am habar ce marimi am la haine :)) Cred ca „destinul” da un bis, ziceam eu ceva mai sus de o paralela intre destin si exemple! 😉 Incep sa cred ca sunt chiar in perfecta cunostinta de cauza :))

Castravan… se culege planta cand e mica si in special frunzele de un verde crud, care sunt foarte moi. Ar parea un fel de spanac.

Pe vremuri, adica inainte de 1989, cand Poiana Tapului era plina de poieni, acum toate sunt cu sute de constructii pe ele, oamenii de pe aici aveau si animale de tot felul. Tin minte ca plecau cu sacii la cules de castravan, apoi faceau un foc mare din lemne, puneau niste cazane… in acestea era apa, adaugau porumb, tarate, paine, coji de cartofi si tot fierbeau si mestecau cateva ore. Apoi se dadea porcilor de mancare. Noi, copiii, eram prezenti mereu pentru ca la foc ne lasau sa coacem cartofi…

O surpare vine sa spuna povestea corecta si completa

Stiti ca se spune „ca unii ce viseaza noaptea, fac ziua”. Cateodata, mi se mai intampla 🙂 Nu e rau daca se si potriveste cu realitatea. As putea chiar sa si recomand 🙂 Dar, bine, in cazul meu unii dau vina pe diverse: intamplare, genialitate, nebunie, noroc, divinitate, idiotenie, filinguri etc. Deci, nimeni nu poate intelege exact. De fapt, cred ca problema este ca viata nu este exacta. Poate pe hartie unul plus unul dau doi, dar, in viata, poate sa dea si unul singur 🙂

O opinie, insa, pot sa emit cu certitudine: daca nu faci ce simti la timpul potrivit, ma refer la lucruri serioase, mai tarziu ori nu mai ai sansa, ori e foarte dificil.

Sambata se inrosesc ouale. Majoritatea le inrosesc in Joia Mare. Eu le fac mereu sambata, ca daca rosul inseamna sangele, Iisus nu a murit joi. Asa mi se pare mie ca are logica.

Dar, dupa procedeul acesta ce sa mai fac? Sa stau asa ca oamenii? Hai ca nu este de mine. Si am plecat sa fac sport: aruncatul cu privirea prin locuri potential istorice 🙂

Umbland… vad ceva care crestea intre radacinile unui fag. Primul gand a fost ca e ceva munitie neexplodata din vreun razboi mondial. Dar vad acel orificiu si imi dau seama ca obiectul, in acel loc trebuia sa aiba o parghie, un cui, ceva de siguranta. Daca nu mai este, inseamna ca nu este nimic periculos. Dupa ce m-am asigurat, nu de teama, ci pentru ca imi place sa fiu prudent de fel, m-am apropiat si am observat ca este incorporat in copac. Deoarece copacul il tinea fix 🙂 cu un bat mic l-am curatat:

Nu era cine stie ce. Nici nu cred in povestile si sfaturile cum vine doar cineva special, care nu stiu ce face si stie el. Sa fim dresati cu povesti ca este cineva care doar asta face. Suntem in Romania si aici prima regula este sa te bazezi in primul rand pe tine, pe propria judecata. Apoi… care cum ne sunt prioritatile si intelesurile. Avem o viata, ea trebuie traita, nu fugim de orice si nu vedem pericole la tot pasul. Ca sa scoti chestia aceea din copac, care nu se misca un milimetru, iti trebuie o dalta, deci la ce bun sa ranesti bietul copac… pentru nimic?!

Si daca era o mina, un obuz, orice altceva activ, intai ma uitam eu cat voiam, ca e viata mea si cata vreme eram singur pe acolo, era strict problema mea. Apoi, mai veneam si a doua zi, probabil pentru poze mai bune, dupa care anuntam pe acestia, abilitati 🙂

Mai departe? Vin acasa, mers la Inviere la Pestera, vine duminica, discutii cu prieteni… ideea de baza a fost si este:

„Tu da-mi firul, ca ghemul ti-l aduc eu!”

Va mai aduceti aminte de povestea recenta cu gunoaiele de la Sinaia, cu niste chestii logice prin care era posibil sa fie aflati aceia care depozitau zeci de saci prin padure? Era mult o zi intreaga… pentru ca in vreo 5 ore ii si aflam. Ma indoiesc ca a facut vreo autoritate ceva, dar si eu mi-am vazut de treaba pentru ca nu vreau sa se spuna ca ma bag eu, ca ei ce sunt! Unora daca le arati ca te duce mintea la lucruri pe care nici macar nu le pot imagina, te cred cu capul sau mai rau. Te poti trezi in niste buclucuri din care privesti stupefiat ce se intampla 🙂 Sistemul lucreaza adesea impotriva cetatenilor!

Duminica, pe la 12:30, se termina o discutie cu un prieten cu aceleasi pasiuni, cu acea „nebunie” care „face mereu diferenta”. Mai jos, veti vedea ce inseamna o frantura de informatie cand sti cat de cat istoria locurilor de pe aici. Dupa discutie, trec in revista in minte, dealuri, versanti, vai si firicele, ma uit la ceas dupa o vreme si era 13:10. Zic: „Mergem! Stiu unde!” La 13:40 vine maxi-taxi. Altora nu ca le-ar fi luat o zi sau mai multe ci, nu ar fi ajuns vreodata pe acolo…

Urcam pante, inaintam pe fire de vai, din fuga observam vegetatia, tipurile de roci, debitul de apa, nu este aceasta, nu este nici cealalta… versantul este sigur mai umbrit, acolo sunt alunecari pentru ca stratele sunt permeabile dar nici acolo nu era. Si, dupa chestiile de logica, pe la ora 15:10 gaseam o cale ferata ingusta care a fost realizata doar pe sub pamant si care nu apare ca fiind vreodata realizata prin acea zona. As putea explica fiecare detaliu, dar nu are rost sa plictisesc sau sa se creada ca ma dau eu rotund. Tu da-mi firul, ca ghemul ti-l aduc eu 🙂

O premiera in istoria Vaii Prahovei. Despre ea veti afla in decembrie, in a patra carte a proiectului „Pasi in Timp – un proiect de reconstituire istorica si promovare turistica a Vaii Prahovei si Parcului Natural Bucegi”.

S-a prabusit tunelul in urma alunecarilor de teren.

Din pacate, sina de la exterior a fost afectata de factorii naturali. Daca o cureti, tot nu vezi unde a fost fabricata.

In schimb, sigur merge curatata sina prabusita in vale, pentru ca a stat mereu in umezeala. Zis si facut 🙂 La aprecierea mea, sub calea ferata era si un canal colector. Gaurile din teava sunt facute in mare parte intentionat, ca sa se scurga apa.

Am zis ca nu e in regula sa facem cine stie ce treaba in ziua de Paste, dar un metru de sina hai ca merge curatat. Nu scria insa nimic, ramane mai putin cu un metru pentru data viitoare. Dupa ce voi vedea ce scrie, fac o poza si o acopar la loc 🙂

Creanga buna de urcat 🙂 se si vad urmele.

Am dat si doua pietre la o parte ca sa ne uitam mai bine 🙂

Meritul descoperirii apartine prietenilor, Sorin Bugan si doi alpinisti: Miermorica si Mihai, carora le multumesc. Pana in ora 17 eram acasa…

Din pacate, acum la 8:50 a.m. in Valea Prahovei ploua. De pe la orele 22 a inceput. La Predeal ninge. Pe Bucegi, de asemenea ninge. Mantia alba ce acopera cu un strat subtire padurea a coborat pana la 1000 m altitudine. Astfel, excursia prognozata pentru azi, pe Bucegi, se amana… ca sa nu umblam aiurea prin ceata si sa nu vedem nimic. Deci, trebuie sa stam acasa prin jurul mesei, cum fac oamenii. Ce stupid mi se pare, trebuie sa ma gandesc la ceva neaparat…

Asteptand sa le privesti!

Chiar asa si este! Privesti lucruri, cladiri, peisaje etc si totusi nu vezi totul. Poate ca suntem prea ocupati cu altele.

dscf8536Fara cuvinte si totusi… se pastreaza dupa 100 de ani.

Si asta imi aminteste ca in urma cu niste ani, cineva mi-a dat o vaza sa i-o umplu cu diverse chestii. Nu dupa mult timp a si fost gata, doar ca nu avea unde sa o aseze 🙂 A venit insa momentul, deci sunt consecvent unor lucruri chiar daca timpul trece 😉

dscf8497

dscf8502Multe povesti stranse aici…

Dar sa revin la subiect…

dscf8528Model de banca, aproape disparut din Valea Prahovei. Dupa suruburi se vede ca vine dinainte de 1950. Nu mai are cui folosi in prezent…

dscf8538

dscf8539Avem tot felul de frumuseti in Valea Prahovei, unele sub nasul nostru si habar nu avem ca trecem prin preajma lor.

Dar cel mai interesant este:

dscf8543Cumva dam peste ele…

dscf8547Cum ma asteapta sa le pozez in detaliu 🙂

Si tot pe aici, la noi, o chestie ciudata:

dscf8553Mie mi se pare ca este un ochi … cam de soparla, parca are multe pleoape.

Imagini de Craciun… prin Valea Prahovei!

Ma trezesc eu de Craciun intr-o pasa aiurea, ca ramasesem asa, setat. Ma uit pe telefon si deja incepuse treaba cu minunile si fericirile. In fine, pana la urma ma dezmeticesc, era totusi Craciunul… In prima zi de Craciun, a suflat un vant rece la Busteni, apoi au fost doua zile calde.

Cea mai frumoasa imagine de Craciun pe care am surprins-o in Valea Prahovei, in aceste zile… o vedeti mai jos:

1Parcul Dimitrie Ghica, Sinaia, 26.12.2015

2O poveste ca la Sinaia! Sinaia, printre multe altele, este si orasul romanticilor 🙂

Mai departe, din excursii, drumuri, obiective, locuri:

3

4

5

6O Bijuterie din multe puncte de vedere

7

8

9

treiNu m-am hotarat ce poza sa las, si le-am pus pe toate.

Ramasesem dator copacului si nu numai… In acest loc, in urma cu 2 ani si 9 luni mai facusem o poza… si aveam o stare de spirit tare aiurea 🙂 🙂

Cum-necum, fara intentie, am nimerit de Sf. Stefan iar copacul.

12Ultimele raze pe muntele Sorica

Prin Poiana Stanei Regale… si statia de apa de la Valea Rea

Pare ca a venit vara si soarele prin Bucegi si Valea Prahovei. Ma uit acum afara si vad ca nu este niciun nor, auzisem ceva de un val de caldura 🙂 Pe la noi orice astfel de val este binevenit… ca de ploi ne-am cam saturat. Si sambata spre seara a plouat…

Asa cum se intelege am fost prin Poiana Stanei Regale, un loc de poveste din Parcul Natural Bucegi. Inainte de a posta niste imagini, la loc de cinste sta si subiectul cu statia de apa de la Valea Rea. Cum bine isi amintesc cititorii mai vechi, in anii precendenti tot scriam despre acea statie. Cineva de la acest baraj, seara si dimineata deschidea cate o vana si toate deseurile, plastic, etc, le dadea la vale, sa le duca raul Prahova in aval. Dupa vreo doi ani, de sesizari pe la Garda Nationala de Mediu, controale, etc, lucrurile au intrat in normal. Pentru ca o luna de zile angajatii de acolo, se purtau cum trebuie, apoi iar elibera deseurile unul dintre ei…

De prin 2014, avem o stare de normalitate la acea statie. Deseurile se colecteaza, nu mai ajung in aval. De ce reiau subiectul? Pentru ca am trecut pe acolo ieri, am privit si era atat de frumos. Curat! Apoi, pentru ca este un exemplu despre cum ar trebui sa ne implicam fiecare in societate/comunitate. Trebuie sa crezi indiferent de ceea ce spun altii, ca lucrurile pot fi schimbate in bine. Pe aceasta cale le multumesc angajatilor de la acea statie.

1Statia

2Acum gunoaiele stau in saci si nu in apa

Mai departe, o zi foarte frumoasa in Poiana Stanei Regale. Mult soare, multe flori, multi turisti…

3Fantana de la Stana Regala cu o apa foarte rece

4

5Aici este locul de poveste, cu „ce ar fi daca am fi aici peste 2000 de ani?!” 🙂 Si daca vrei sa fii pe aceeasi lungime cu exprimarea/nebunia aceasta din 2013, atunci care ar putea fi raspunsul??? Probabil acesta: „crezi ca se impadureste poiana pana atunci?” 🙂 🙂 🙂

6

7Crinul de padure, ce frumos a venit el sa creasca pana in aceasta poiana. Este prima oara cand il vad in Poiana Stanei.

8Cum sucurile s-au incalzit, salvatorul a fost Andrei care a plecat dupa apa rece de la fantana din poza de mai sus.

9

10Mascota excursiei

1112Ce mielusica frumoasa 🙂 🙂

14

15Sfarsitul zilei

Ninge ca in povesti! Craciunul a inceput de pe 27…

Daca scriu, cica exist! 🙂 Buna chestia asta 🙂

Asadar, daca in prima zi de Craciun vremea a fost frumoasa, calda, o placere sa stai pe o banca, de exemplu, a doua zi s-a schimbat treaba. Vremea a devenit inchisa si rece, iar acum, de dimineata, cand ma uit pe geam… ninge ca in povestile de altadata cu Craciunul. Eu asa as vrea sa ninga, doar de Craciun si Anul Nou, un pic prin ianuarie si poate-poate ceva si in februarie 🙂

Oricum, nici nu am simtit prima zi de Craciun, Ajunul l-am sarbatorit prin munca… apoi, pe 25, acasa, unde m-am odihnit scriind, completand, corectand, notand diverse. Mai voiau niste rude sa vina la mine pe 25, dar ce sa faci cu mine?! Am atatea pe cap, incat nu pot sa stau in jurul unei mese la discutii. Chiar nu am rabdare, chiar nu pot pierde timpul. Cand mi-am pus ceva in cap, lucrez la acel lucru si noaptea, pana sa adorm. Asa simt eu ca traiesc viata 🙂 Ieri, nici macar nu am avut timp sa mananc sarmale acasa, de pofta… am cumparat. Singurul care cred ca a cumparat sarmale de Craciun… au fost bunicele, acasa, insa, in seara de 26, m-am abonat si eu la masa de Craciun, erau mult mai bune cele de acasa. Pana atunci, de unde timp?! Si nu as aloca niciodata timp pentru mancare, cand am altceva mai bun de facut. Dar nicio problema, ca am recuperat… pana la 12 noaptea, am pierdut numarul placintelor cu mere. Scriam… la modul, laptop deschis, de jur-imprejur carti deschise, vreo 5 foi scoase de printr-o mapa, o agenda, si ea deschisa… adunam detaliile intr-un intreg. Pe la 1 noaptea, fuga la somn, la 7 m-am trezit, gandurile nu ma lasau sa dorm 🙂 🙂

Ma uit pe geam: Superb! Deci, ce fac azi? Trebuie sa fac niste poze, sa plec din localitate, este perfect cum este afara, iau unul din baieti cu mine, un prieten sau doi… oricum, trebuie sa colind, ca tot este vremea lor, a colindelor :), si un cimitir. Caut crucea cuiva. La cate cruci am cautat, am invatat toate cimitirele din Valea Prahovei. Nu mai conteaza una…

O alta piesa care imi place, toate ciudateniile 🙂

Pe munte, adica pe trasee cu un grad oarecum ridicat de pericol, nu merg pe 27 decembrie. Era sa o patesc acum cativa ani si ma feresc sa fac trasee extreme intr-o astfel de zi. Stau in banca mea, pe trasee mai putin periculoase. Profit ca acum toata lumea are liber si ca pot sa acord mai mult timp acelei carti la care scriu. Ceea ce la inceput parea un lucru greu de realizat, cu timpul, a parut extrem de dificil, datorita multitudinii de lucruri descoperite, trebuiau scrise repede pe ceva, ca sa le iei in seama la subiecte viitoare, corespondenta cu tot felul de oameni… multi, foarte multi au pus umarul la scrierea acestei carti. A mai existat o asemenea lucrare… in 1910. Este mult prea mult ca sa pot detalia in cateva randuri. Povestea a inceput in Sinaia, in fata unei vile… care se vinde azi la un pret urias. Discutam ce stiam despre istoricul ei, in cateva zile, aflasem tot felul de detalii, ca un facut, ne cadea in mana cate o carte sau un articol pe net in care se spunea despre acea vila… apoi am gasit mormintele primilor locatari, tot intamplator. Astfel, a iesit un subiect frumos, pe care am vrut sa-l postez pe blog, pentru ca putini ar fi cunoscut toate detaliile, extrem de putini. Insa, m-am razgandit 🙂

proumbei

Vazand cate lucruri se leaga, am alcatuit o lista, am inceput sa caut prin arhive, sa intreb militari in rezerva, primari, oameni de cultura, preoti, sportivi etc, plus adrese la tot felul de institutii, vizite pe unde nu te astepti… multa munca, pentru ceva in care cred. Aceste lucruri trebuiau adunate intr-un loc… chiar daca nimeni nu mai citeste in ziua de azi carti, nu o scriu pentru cineva anume, ci pentru ca unele lucruri nu trebuie sa se piarda.  Este un mare castig daca o citesc macar copiii mei 🙂

Imi spunea un domn, care a inteles perfect ce inseamna acea carte, ca o alta, oarecum asemanatoare, dar in alt domeniu, ii luase autorului 3 ani. Estimase ca si mie imi va lua 2 ani. Dar bine, chiar daca initial am crezut ca imi va lua 6-8 luni, din lipsa de timp, trebuie sa mai facem multe altele in viata de zi cu zi, nu poti scrie doar o carte… pot spune ca abia in martie 2015 se va implini un an, iar cartea este cam la 95% gata. Mai este nevoie de putin timp pentru corecturi finale, reverificari si apoi vorbim de publicare. Mai multe nu are rost sa spun, pentru ca voi nu aveti de unde sti ce cuprinde cartea, deci va fi ceva bazat pe ce spun eu, adica… nu asa se trag concluziile 🙂 🙂 si apoi, niciun lucru nu a fost inteles cum trebuie in momentul aparitiei sale. Este nevoie de un oarecare timp pentru a fi parcurs, acceptat, inteles…

Am fost indrumat si spre diversi „barzi” ai locului si, acolo unde a fost cazul, am incercat sa vad ce cunosc ei, daca vor sa impartasim cunostintele si altora. Efectiv, multi din cei care au o istorie bogata in spate sau care cunosc niste lucruri, erau niste oameni de proasta calitate 🙂 Plini de colectii in care se regaseau, oameni la 70 de ani ce fac cu ochiul la pustoaice pe strada, pe trei sferturi nebuni, daca-i contrazici cu ceva, gata sa te ia in ras, daca incerci sa verifici vreo ipoteza… adica: niste cretini! Si eu nu bag in seama astfel de imbecili. Fiecare isi locuia o poveste, in care totul se invarte in jurul propriei persoane.  Opiniile unor astfel de persoane, oricata experienta si oricate cunostinte ar avea, trebuie tratate cu multa atentie. Sunt multe exagerari si, daca perpetuam aceleasi minciuni la nesfarsit, nu am facut nimic. Am ajuns la rezultat intr-un timp mai lung, categoric, dar am ajuns, si nu este un rezultat viciat, incarcat de subiectivism.

Un lucru de acest gen s-a petrecut de Ajun, pe 24. Intamplarea a facut ca de un grup de prieteni sa se apropie un batran. Am in minte atatea detalii, incat nu m-am putut abtine sa nu re-reverific unul dintre ele. Aveam curiozitatea de a sti exact unde a fost un cimitir american, azi disparut. Exista imagini, dar cu putin noroc, daca stii zona si mai gasesti vreun batran, poti localiza vechiul amplasament. Aflasem de multa vreme unde este, dar eu voiam sa mai verific, poate cine stie, trasesem o concluzie subiectiva. Si il vad pe batranul acesta pe 24, profit de ocazie, il trag deoparte si-l intreb. Mosul stia exact amplasamentul, care era acelasi pe care-l stiam eu. Mi-a zis exact, mi-a descris totul cum este acum 🙂 Bun pana aici. Si incepe mosul sa o ia pe campii… cum ca sa bag la cap ca americanii aia au murit in primul razboi mondial. Eu i-am zis delicat ca nu am avut noi vreo treaba cu americanii atunci. Sa-l fi vazut pe tataie cum a luat foc ca l-am contrazis, ca eu sunt un copil si el stie, a trait, a vazut, alte vremuri… Mai venisera si doua babe si un nene pe la 45 de ani semi-beat 🙂 si toti erau de aceeasi parere. Ca „taticu’ spunea ca au cazut cu avioanele”, ca nu mai stiu ce… 🙂 🙂 Initial, ma cam intepasem 🙂 dar i-am zis tartorului batran 🙂 ce incita grupul, ca americanii intrasera in primul razboi dupa scufundarea Lusitaniei, ca astia, care au fost ingropati in cimir, erau piloti care bombardau rafinariile de la Ploiesti si Campina in cel de-al doilea razboi… si au fost doborati de avioanele noastre sau de artileria romano-germana. Nu au parut prea convinsi de ce spuneam 🙂

Vad ca mai au si altii probleme cu ziua de 27 🙂

http://adevarul.ro/locale/calarasi/superstitii-sfantul-Stefan-interzise-deplasarile-zone-montane-treia-zi-craciun-1_549c6ac4448e03c0fd0b2bd8/index.html