Traseu cu bicicleta: Busteni – Predeal – Sacele – Manastirea Bradet – Pasul Predelus – Traisteni – Tesila – Barajul Paltinu – Campina

Toate lucrurile se fac la timpul lor…

Am anuntat seara cativa prieteni de acest traseu dar fiind seara… unii au raspuns dupa ce am adormit eu si dimineata nu m-am mai uitat ce au spus. Asa ca am plecat cum ne-am nimerit, eu ultimul, cam ca de obicei.

Pe la 8:30 plecam din Busteni dar la Azuga ne oprim la o cafea. Dupa chestia asta, la care am stat vreo 15 minute, o pornim spre Predeal. Pana la intrare in judetul Brasov, drumul a fost foarte rau, s-a decopertat asfaltul si pe margine sunt o multime de denivelari. Daca mergeai prea tare si trageai de ghidon sa eviti o groapa sau un morman de asfalt riscai sa te acroseze vreo masina. Plus ca decopertarea nu a fost efectuata perfect si sunt colturi ascutite ramase, era aiurea sa facem vreo pana pe acolo.

Ne-am oprit putin la fosta Vama romaneasca din Predeal:

Cladirea fostei vami… in paragina, ca de altfel, mare parte din Predeal. Ultimele reportaje tv arata ce se intampla in aceasta statiune…

Apoi inca o oprire la monumentul poetului-erou Mihail Saulescu:

Postavaru… si am stabilit sa ne mai oprim la Dambul Morii. Oricum, traseul acesta Busteni-Brasov este ceva ce nici nu merita adus in discutie. E foarte usor sa ajungi cu bicicleta in 2 ore din Busteni la Brasov. Pe la 16 ani il facusem cu un Pegas si mi se paruse atunci o mare performanta.

La 10:30 eram prin Sacele, pozand o biserica:

Era si o sarbatoare a municipiului, se chema Santilia…

Traversam in cele din urma acest lung municipiu si ajungem langa barajul de Tarlung:

Cam intr-o ora eram pe aici… pentru ca mai pierdusem timpul printr-un supermarket.

Intram in localitatea Bradet si facem dreapta spre manastire.

Trei kilometri pana la manastire

De aici, de la Fortul Doftanei, se termina asfaltul. Mai departe, trebuie sa nu-ti pese de masina, daca e mica. De altfel, pana in Pasul Predelus si dincolo de acesta, nu prea ai ce cauta cu o masina mica. Nici cu jeep nu sunt sigur ca ajungi in Valea Doftanei.

Pana aici vedem o singura masina mica. Aceasta cu greu ocolea gropile si, totusi, pana la manastire mai e cum mai e. Mai departe sunt in multe zone drumuri paralele pe care localnicii merg cu caruta…

Biserica a fost sfintita in anul 2002.

Pe aici, am stat putin la povesti cu un parinte, cam uimit de traseul nostru, am vizitat ce erau pe acolo de vazut, ne-a binecuvantat… si plecam prin poieni de vis, cu animale la pascut, liniste totala…

Sunt vreo 3 locuri in care se gasesc diferite asezari.

Pe aici, drumul e foarte bun

Doftana transilvaneana

Penultima asezare… pe aici a trebuit sa alergam cativa caini de stana.

Foarte multi caini vagabonzi pe portiunea de drum dintre Tesila si Lunca Mare, deci dincolo de comuna Valea Doftanei. A trebuit sa mai cotonogim din ei ca sa nu fim noi muscati. Regula este asa, cand un caine se repede la o bicicleta, oprim toti si pornim in urmarirea cainelui/cainilor. Ca sa-i/le dam fault 🙂 Unii scapa cu fuga, altii pana fug incaseaza cate un sut, piatra, lemn, petarda, ce e la indemana.

Treaba se schimba pe munte, daca dai cu petarde iti asumi niste consecinte… cu ciobanii. Insa, daca umbli doar cu pacea la tine, stii cum e, nu esti capabil de razboi 🙂 Mai am un aparat cu ultrasunete dar unii caini cred ca sunt surzi :)), un prieten ceva neprobat cu electrosocuri. Intr-o seara, coboram cu masina, undeva pe la ora 19 pe DJ 713 si la o curba doua, mai jos de cabana Dichiu stateau in drum 5-6 caini de la stana din apropiere. Pai, treci tu asa cu pacea si cu iubirea de animale pe bicicleta, pe langa ei, sa vezi ce se intampla… Fara petarde sau fara plata tributului, adica mancarea din rucsaci data lor, stai pe acolo… astepti sa plece ei, sa-i cheme la stana… Din masina par a fi niste „bieti catelusi” care poate nu au ce sa manance :)) Vai, sa luam unul acasa…

Drumul pe portiunea finala, pana in Pas, are mai multe serpetine.

Bun, si ajungem noi unde drumul acceptabil se cam termina si vine o panta abrupta, de urcat pe langa bicicleta. Exact acolo, la curba, intr-un tarc erau puzderie de oi. Printre ele si pe langa tarc vreo 8-10 persoane, cam toti ciobani. Astia ar fi facut si vioara lui Strauss sa planga de ciuda la asemenea strigate. Ma si gandeam, pe vremuri, cand se alcatuia o armie din vreo cateva mii de astfel de oameni si plecau ei la razboi, pai astia cand incepeau sa zbiere, si dracii isi pierdeau incaltarile in timpul fugii. Ce mai, exista cate un Tarzan in fiecare cioban 🙂 Dar este si explicatia prin care 10.000 de romani invingeau 50.000 de turci. Pai cand apareau astia, primele randuri de soldati turci cu tot cu cai se speriau, se crea o invalmaseala, toti cu groaza in oase… si cand apareau mioriticii bateau la ei ca la fasole.

Pana la ciobani ne ia in primire un caine mare, seful haitei, care totusi mirosise el ca nu prea e bine sa se apropie. De sub masinile parcate ies altii, de pe la umbra unor molizi mai latrau cativa, in total cam vreo 10 caini. Un baiat mai tanar a strigat insa la caini si acestia si-au reluat locurile, ba chiar ne-a condus pana mai sus, povestindu-ne ca ei sunt de la stana din Paltinu si sunt acolo cu oile pentru un tratament. I-a speriat si pe ei pesta si alte boli cel mai probabil sadite artificial pe la noi. Ca in tara asta si straini si romani, fura cot la cot si tot bogata ramane 🙂

Cum strigatele ciobanilor in timpul muncii erau chiar hilare, urcam pe langa biciclete si radeam. Nu dupa mult timp, pe neasteptate, ne-a prins si pe noi virusul si ne-am apucat de zbierat ca ei prin padure, pana aproape de Pas, cand am intalnit un grup de turisti. Probabil acestia ne-au considerat avariati serios :))

In sfarsit, in Pasul Predelus, la ora 13:45. Aici a fost pichet de graniceri si punct vamal. In mod sigur, in vremurile acelea, drumul dintre Valea Doftanei prin acest pas si pana la Sacele, era in stare mai buna ca azi.

Pe unde este stalpul cu marcaj se merge spre Cheia. Se vede si drumul care coboara spre Valea Doftanei. Traseul spre Cheia vine dinspre Predeal, trece Valea Azugii, Vf. Paltinu… si dureaza cam 8-9 ore, pe jos evident.

Inca se resimteau influentele mioritice 🙂

Dupa popas, incepem coborarea fara sa ne gandim vreo clipa la drum. Dupa o curba, hop si surpriza:

Jumatate de kilometru numai asa era. Doar daca puneai putin piciorul, scapai in noroi dincolo de glezne. Evident se trasesera busteni…

Undeva mai jos, m-am oprit sa spal bicicleta, am un fix cu treaba asta. Ce daca sunt mai jos alte noroaie, o spal de cate ori cred, iar se murdareste, iar o spal. Cu ocazia asta, am vazut cum din cauza noroiului cuiva i-a sarit lantul. Am scapat insa de noroaie si am dat mai jos de tot felul de gropi. A mai venit si ploaia la un moment dat. Nu ne-a udat ca ne-am adapostit.

Drumul continua pe langa case, vile, pensiuni, risipite ici-colo. Multi turisti si sute de corturi pana la intrare in Traisteni. Ziceai ca e Valea Cerbului. Nu exista nici cea mai elementara amenajare a drumului catre aceste proprietati.

Izvor amenajat langa un loc de popas

Aici am spalat ultima oara bicicleta. Eu sunt si singurul care are aripi la bicicleta si singurul caruia nu i se pare fain sa vii murdar de noroi 🙂 Nu trebuie sa dovedesc nimic nimanui… trebuie sa fac traseul cum mi-am propus.

Mai erau doua ore de mers pe jos pana in Valea Doftanei, deci, atentie, drumul e destul de lung.

Intalnim si traseul care traverseaza muntii Baiului, iesind in centrul Busteniului, pe langa Castelul Cantacuzino. Mereu mi s-a parut un traseu nefericit, aiurea gandit. Dupa ce ai trecut muntii, si ai ajuns la drum, in Valea Doftanei, mai ai kilometri buni pana in localitate. Oricum, decenii la randul s-a trecut din Traisteni in Busteni dar nu pe aici. Stiu sigur pentru ca in Traisteni am o gramada de rude, evident toti ciobani :)) Un unchi cum cobora de pe munte, cum o punea de un copil si primavara ieseau acestia ca miei 🙂 Vreo 7 copii avea numai el. Plus copiii care acum sunt mari si au si ei copii…

Multe poieni pline de masini si de corturi

Si drumul pana in Traisteni se tot lungeste.

Am facut 2 ore pe coborare, din Pasul Predelus pana in Traisteni 🙂

La ruinele vechii biserici din Traisteni

Se spune ca biserica a fost construita prin anii 1830, ceea ce pare destul de evident. In sfarsit, dupa ani buni, acest monument istoric sau mai bine zis ce a ramas din el, a fost imprejmuit.

Langa biserica, probabil o fosta casa de preot.

Cruce de pomenire

Biserica noua, inceputa in 1926. Aici a inceput ploaia, din nou, dar statia de autobuz era in apropiere si am depasit lejer momentul.

Nicolae Milu, localnic si comandant al bricului Mircea

Primaria si bustul lui Ferdinand I

Am continuat spre Tesila, care impreuna cu Traisteni formeaza comuna Valea Doftanei.

Biserica din Tesila

Spre Campina

Cam de pe aici incepe lacul de la Paltinu

Loc de popas pe malul lacului, oameni, gratare, vaci…

La barajul Paltinu

Inghesuiala mare pe baraj, toata lumea sa faca poze. Cred ca 5% din cei care fac poze si citesc caracteristicile 🙂

Continuam spre Campina. Initial am vrut sa intram prin Brebu dar nu am gasit aderenti 🙂

Moara din Campina, cum se vine dinspre Valea Doftanei.

Ratacind pe la piata dupa shaorme…

Ideea este ca pe la 18:30 eram la gara Campina, asteptand trenul. Asadar, Busteni 8:30, Sacele 10:30, Pasul Predelus 13:45, Traisteni 15:45, Campina 18:30. Gara Campina

8 ore pe biciclete, 2 ore pentru poze si popasuri, cam 110 km.

Prin Valea Ialomitei „dupe”: casele Burlacului, casa de adapost Decebal, cabana Coltii

Pana la transformarea iremediabila a Vaii Superioare a Prahovei, adica dupa anii 1990, mai existau pe aici oameni care vorbeau ca la inceput de secol XX. Acestia mergeau la padure dupa „vârghii”, luau cu ei „şaităul”; mergem „dupe” ei… Fiind copii, noi retineam repede astfel de termeni insa, scoala, progresul, ne inregimenta in randurile sale si cele auzite deveneau arhaisme ori greseli gramaticale…

Era ziua cand ne-am inscris la Marathonul 7500, orele 18. Aveam in plan sa merg „pe urmele acestor case de adapost” despre care s-au scris foarte putine. Le mai vazusem dar am obiceiul de a merge in aceleasi locuri de mai multe ori. Casele zise „ale Burlacului” erau de fapt ale unui localnic din Pietrosita, pe care il chema Ion Enescu. Acesta avea in stapanire mai multi munti din Valea Ialomitei (Bucegi): muntele Coltii, muntele Batrana. Cu urmasi ai acestuia am stat de vorba in zona Moeciu, iar altii din zona Dambovitei am inteles ca au si primit cu ani in urma, prin retrocedare, suprafete importante din muntii mentionati.

Acest Ion Enescu avea pe la inceput de secol XX in Valea Ialomitei diferite constructii: case si stane. Se va casatori mai tarziu decat era considerat normal in acele vremuri, de aici si porecla de „Burlacul”, cu o fata din Zarnesti, Ilinca Manolescu. Cei doi vor avea un fiu, Lucian, care a reconstruit in 1931, Casa de adapost Coltii, considerata apoi cabana.

Diferite obiective de pe Valea Horoabei au purtat mult timp denumiri legate de personalitatea lui Ion Enescu: Cascada mare a Horoabei era numita Cascada Burlacului, izvorul permanent din vale se numea Izvorul Burlacului. Aceste denumiri le-a notat Mihai Haret.

Pe urmele fostelor constructii

Ruinele fostei cabane Coltii. Cabană i-au zis in special comunistii cand au nationalizat-o insa, pe ea, scria „Casa de Adapost Coltii, Restaurant, Proprietar Costica Enescu”. Asta dupa ce am reusit cu o lupa puternica sa disting textul de pe o imagine.

In fata acestei cabane, au facut niste poze si vestitii alpinisti din Busteni: Niculae Baticu si Costica Contes. Din ce am vazut, nu se recunoaste locul, unii l-au considerat a fi in alti munti insa, fara niciun dubiu este in fata casei de adapost Coltii. Aceasta constructie nu are nicio legatura cu actuala cabana Padina sau cu vecinatatile acesteia. Cabana Padina a fost ridicata de un alt locuitor al Pietrositei, Serghie Popescu, in 1928. Exista si un parau in zona, numit si azi  valea lui Serghie etc…

Nicu Baticu este cel din stanga, are bratul dupa gatul lui Costica Contes. Vedem mai in spate echipament de schi, probabil si niste bere Azuga. Sunt in discutii cu cineva care spunea ca are imaginile de mai sus la o rezolutie mai buna.

Lucian Manolescu va mai reface si alte constructii ale tatalui sau, aflate tot in zona, la care cred ca si locuia. Toate au fost nationalizate in 1948. Cabana Coltii se pare ca va fi demolata dupa anii 1950, iar o constructie masiva, in trepte, posibil si cu rol de cazare, va fi distrusa intr-o singura noapte de ninsoarea abundenta, in anul 1954. Am zis posibil pentru ca avea o pozitie pitoreasca insa, nu avea elemente prin care ar fi fost legata serios de fundatie… Si din spatele acestei constructii exista o poza cu Costica Contes:

Costica Contes in stanga. Pentru cei din zona… se observa cat de bine seamana cu d-l Nae Contes, cel de la pensiunea Doi Ponei.

Ce a mai ramas din „Casele Burlacului”:

In ceea ce priveste casa de adapost Decebal, asa cum se stie, la inceput de secol XX In Valea Ialomitei, erau doua lacase de cult. Cel din Pestera Ialomitei tinea de Dambovita si cel din Poiana Cocorei de Manastirea Sinaia. Casa de adapost a fost ridicata de cei de la Pestera Ialomitei, nefiind singura de acest fel. Nu am gasit prea multe date care sa ateste o folosinta prea mare a acesteia. A mai ramas doar fundatia si presupun ca peste aceasta s-a mai ridicat ceva in perioada in care in Bucegi se realizau niste scene pentru un film cu dacii.

Interesant este si faptul ca pe o harta tot de inceput de secol XX, schitul de la Pestera Ialomitei purta si numele de Decebal.

Pe harta mai apar linia de frontiera si: punctul vamal din Saua Strunga, Crucea Ciobanului (azi pierduta), Crucea din zona Poiana Gutanului din care se mai pastreaza azi un ciot, pe marginea fostului drum vamal.

Sunt multe de spus… parerea mea este ca acestea se constituie intai de toate intr-un material serios, documentat, din care apoi iei cate ceva si scrii pe net. Cartea ramane, postarea pe retelele de socializare azi este, maine poate nu mai este. Site-ul la fel… lucrurile durabile nu se pastreaza pe net. Acum fiecare cu parerea lui 🙂

Ar fi fost, dacă n-ar fi fost…

The lone Wolf

Azi ar fi fost ziua de naștere a lui Lucian, dacă nu s-ar fi dus atât de repede dintre noi. Ar fi făcut 44 de ani, din păcate nu i-a mai împlinit.

Mă uitam pe niște fotografii din drumețiile de pe munte, pe care le-am făcut împreună și mi s-a făcut dor de vechiul nostru prieten.

Veneam de la Câmpina, vinerea și îl sunam. Coane ce să iau? Ia și tu o bere de la cabană și niște țigări… Hai să-ți arăt ce am mai găsit. Și îmi arăta o mulțime de lucruri de la editare de fotografii, instalare programe pe calculator, piese rock și multe altele. Stanley era o enciclopedie. Dacă îi dădeai o temă nu se lasa până nu găsea raspunsul. Stătea nopți întregi să caute pe internet o grămadă de programe pentru a gasi rezolvări la diferitele probleme din calculatoarele prietenilor. Iți mai recomanda și un film…

Vezi articolul original 313 cuvinte mai mult

Din Finlanda la Marathon 7500; povestea unei pasiuni!

Era pe la inceputul saptamanii trecute, cand ideea de participare la cel mai dificil maraton al tarii, parea irealizabila. La acest maraton se alearga in echipa de doua persoane, in acest an erau 3 curse, nici antrenament, nici partener de cursa, nici nu ma agitasem…

E frumos sa mergi in fiecare an la acest concurs, fie ca participant, voluntar, simplu spectator fiindca, in viata aceasta, evenimentul acesta este altceva. Mai bine zis, la scara mica, este lumea ideala 🙂

Sunt totusi persoane in lumea aceasta, suficient de…, incat sa dea niste starturi in vietile altora. Cred ca fiecare facem asta pentru altii.

Povestea din acest an referitoare la participarea la Marathonul 7500 incepe cu propunerea lui Razvan de a merge impreuna, el fiind in Finlanda cu serviciul, urmand sa debarce la Bucuresti tocmai in timpul desfasurarii maratonului mare. Discutii, ca „nu prea ne-am antrenat” si alte povesti, au fost evident. Insa, virusul evenimentului, dorinta de a alerga pe potecile Bucegilor, de a intalni organizatorii sau alti prieteni, a depasit orice obstacol. Ideea era de a participa la maratonul mic, adica la cel de 45 de km. Că in timpul cursei ne-am convins ca asa-zisul maraton mic este mult mai dificil decat Maratonul Pietrei Craiului, este alta treaba.

Startul era la ora 6:00 a.m., sambata, pe 13 iulie 2019. Noi vorbisem joi, vineri la ora 13 eu am plecat spre tabara de la Pestera, el la ora 14 urma sa aterizeze in tara, pana ajungea la Brasov, pana lua masina, pana ajungea si el la Pestera… In cele din urma, bagajele mele le-am lasat sa le ia el, si eu am inceput sa urc pe Jepii Mici. Ne-am intalnit pe la 12 noaptea cand am reusit si sa ne inscriem :))

Ce mi-a placut la inscriere, a fost faptul ca organizatorii controlau minutios fiecare concurent, in asa fel incat sa nu-ti lipseasca nimic din echipamentul obligatoriu. Cum lucrurile mele erau risipite in trei puncte, a durat un pic sa le adun. Insa, cu o zi inainte ninsese la Vf. Omu, iar noaptea precedenta la Pestera a fost destul de rece. Echipamentul obligatoriu era reprezentat de o lista destul de lunga de articole, toate necesare supravietuirii in caz de cine stie ce problema. Tocmai datorita acestei masuri stricte, la aceasta editie, nimeni nu a avut nicio problema si au fost peste 330 de echipe inscrise. De asemenea, in mijlocul concursului, la Vf. Omu, ti se controla la sange echipamentul. Nu aveai un articol, echipa era descalificata. Nu a fost cazul pentru nimeni fiindca, in cele din urma, era in interesul fiecaruia sa-l poarte, vremea fiind parca de final de toamna.

Si incepe povestea…

Nemaiavand rabdare pana vine Razvan, o iau spre Valea Jepilor, muntele era acoperit, parea ca ploaia este doar o chestiune de timp. Si pe la telecabina mi-au zis niste baieti: „unde te duci, nu vezi ce ploaie vine?!” Pe masura ce urcam, vremea nu mai parea atat de periculoasa 🙂

La intrare in traseu

Nici urma de nori suspecti… era parca aiurea sa mergi prin astfel de locuri sub amenintarea unei ploi.

Niste metri buni de zapada

Un mic firicel de apa pe unde a fost acum o luna de zile, o cascada celebra.

Initiere in coborarea de pe munte

Gata… nu mai e nimeni la fosta cabana Caraiman. Nimeni adica, nici picior de caine, nimic.

Pe Platou spre Babele

Nu era nici prea cald ca intr-o zi normala de vara.

M-am oprit la Babele, la o cafea in amintirea altor cafele de alta data, din alte trasee. Duminica, pe 14, erau vreo 6 ani de cand facusem un traseu spre Bran prin zona Clincea, prinsesem macul galben inflorit etc.

Tot aici la cabana, ma intalnesc cu un prieten de la Salvamont, mai stam de vorba si fiecare cu treburile lui. Spre Pestera am mers foarte incet ca sa ma bucur de peisaje 🙂

Tabara cu corturi de la Pestera, casa Marathonului 7500

Ajung, instalez cortul, revedere cu oameni dragi… si plec sa mananc. Ideea era la Coteanu dar nu am ajuns pana acolo. Era putin peste ora 17 si mai aveam si altceva de facut.

Trec pe langa micile terase din zona Horoabele, erau doar 2-3 clienti. Zic „hai ca nu o fi ca data trecuta”, tinand cont ca servirea o facea o doamna foarte prompta. Barbatii de data trecuta care faceau gratarul aveau doar o viteza, foarte incet. Erau ca sa decoreze peisajul. De data aceasta, erau la bere, la o anumita distanta, unde stau de regula din acestia, neispravitii :)) Precaut, am intrebat-o pe femeie, detaliile, daca are, ce are, cat dureaza, vin eu sau aduce ea comanda… Din vorba in vorba, i-am zis de tantalaii din preajma ei, a pus figura cu femeia obisnuita cu astfel de „barbati” si si-a vazut de treaba. Totul a fost perfect, evident 🙂

Mancarea e si mai buna intr-un peisaj, nu la o masa oarecare…

Acesta este secretul 🙂

Ma uit la ceas si hai ca mai e timp si pentru o mica expeditie, pe urmele istoriei 🙂 O sa detaliez in articolul urmator…

Prin padurile zonei am intalnit nu doar animale, ci si mai multi crini de padure despre care aveam sa povestesc cu Vali Balan de la Administratia Parcului, mare pasionat de flora. La el este mai complicat, eu ma axez doar pe localizarea si numaratul zambrului si tisei.

Spre tabara, in dreptul manastirii

Taman la sedinta tehnica

Sedinta a fost condusa de Silviu Balan… ce bucurie sa vezi atatia oameni tineri, cu aceleasi idei despre timp, viata, societate, in acelasi loc.

Am stat pana noaptea tarziu si am prins vreo 5 echipe care au trecut linia de sosire, incheind ultramaratonul de peste 90 km… Pe la ora 2 am adormit. Ce sa vrei mai mult? Un cort cald, latratul unui caine de la stana, cerul instelat, intre prieteni, si cu ochii inchisi ai recunoaste fiecare suier, miscare. Nu e un concurs, de fapt, sunt clipele vietii tale si tu alegi ce sa faci cu ele…

Vremea si evolutia ei, chiar daca aceasta conta mai putin, cel mai important este sa fii acolo, o primisem :)))

Trezirea a fost pe la 5:20 si la ora 6:00 dupa verificare echipament, din nou, am luat-o la deal, vreo 200 de oameni. Fain de tot! 🙂 Cand alergam, cand mergeam repede…

Mai sus de Cascada Obarsiei… muntele se trezea la viata.

Cum noi nu aveam niciun scop, nici limita de timp, ci participam pur si simplu, in ideea de a fi cat mai fain si de a ne resimti cat mai putin dupa concurs, chestii impuse de realitatile cotidiene, nu am tras cine stie ce. Noi lucram si 10 ore pe zi, nici antrenamente… nici nu aveam pretentii. Important era sa terminam concursul si taras daca se impunea 🙂

In vreo ora si jumatate am ajuns la Vf. Omu si tot atat am facut si pe Valea Cerbului pana la Gura Diham. Aici eram pe la 8:50 si am plecat la 9:10 spre Poiana Izvoarelor si Prepeleag. La ritmul nostru mai putin de 2 ore nu am facut pana la Prepeleag, unde era Iulica… bucuria revederii, el nu stia ca o sa participam…

In costum popular ca orice sacelean ce se respecta 🙂 Daca la MPC pe urcarea spre Diana ne astepta o fata in costum popular, iata ca la 7500 am dat de un baiat…

Razvan urmarind cu privirea niste alergatori aflati hat-departe, pe abruptul Bucsoiului. Na, mai trebuia sa-l urcam si noi :))

Ne-am despartit de prietenul nostru Iulica si am pornit-o printre jnepeni. Ulterior, la final de concurs a urcat si el pe Bucsoiu si ne-am regasit la tabara.

Cam pe acolo este poiana de la Prepeleag.

Zeci de participanti din acest loc si pana in varful acelei pante. Dupa aceasta mai vine inca una la fel. Precedenta si cea mai mare ati vazut-o intr-o imagine mai sus. Privita de sus in jos 🙂 Bucsoiu nu este deloc o joaca, insa este cel care face diferenta in acest concurs. Pana a iesit majoritatea din acest abrupt, primii au si incheiat concursul.

Si se vede Vf. Bucsoiu. Pana acolo am trait o alta revedere frumoasa… cu Marius Sendre, alt CPNT-ist. El statea intr-un punct periculos ca nu cumva vreun concurent sa iasa din traseu pe acolo si sa se accidenteze. Organizatorii maratonului sunt niste tineri care pun mult suflet in ceea ce fac, cu multa responsabilitate. Fiecare dintre cei care pun umarul la acest concurs este un exemplu. Fara calitate umana nu faci nimic. Oameni pe care-i daca privesti in ochi, te vezi in ei asa cum ei se vad in ai tai. Marathon 7500 si MPC sunt niste chestii pe care le intelegi doar atunci cand le traiesti. Cu oamenii de acolo vei fi prieten toata viata si dincolo de ea…

Iesirea din Bucsoiu si apropierea de Omu.

De aici, si pana la punctul de control din Poiana Gutanului, trecand de Refugiul Batrana, am facut un timp neverosimil pentru noi, o ora si 25 de minute. Inca o ora pana in Saua Strunga…

Coborarea din Sa spre Padina si apoi drumul pana la tabara, ne-a mai luat o ora.

La sosire ne asteptau Cornel, Manu, Silviu, era tot ce conta 🙂 Ne imbratisam si realizam ca suntem acasa 🙂

Exista si o zona special amenajata unde te duci dupa concurs si iti iei ce ai nevoie, mancare, apa, suc, dulciuri, toate puse la dispozitie de organizatori. Ultima jumatate de ora, am parcurs-o prin ploaie. Nu era prea serioasa dar era ploaie. Prilej de testare a noilor foite date de catre organizatori la inscriere, care au trecut testul. Ne-am dus la corturi sa ne schimbam… Eu parca as fi continuat pe jos pana acasa. Ploaia si norii adunati pe la Babele m-au facut insa sa ma razgandesc.

In timpul concursului, la un moment dat chiar am crezut ca la ritmul nostru, suntem exact ultimii 🙂 La final, am vazut si noi ca am iesit in prima jumatate a clasamentului chiar daca timpul era astronomic, peste 10 ore si noi eram pe la pozitia 47. Asa am ajuns la concluzia ca acest maraton mic, cu o diferenta de nivel de 3200 m, lung de vreo 45 km, nu e deloc mic, e chiar mai greu ca MPC-ul.

Dormim vreo ora in cort, inveliti de sunetele ploii si la un moment dat aud din cortul vecin, cum intreaba Razvan daca mergem sa mancam. Deliberam putin, ne luam la revedere de la prieteni, trec pe la Manu (cel de la Livezile Dobrinoiu) sa iau 2 cutii de suc natural, ne luam la revedere si de la agentii Parcului Natural Bucegi, Vali Balan si Alex Coltoiu, care si ei au fost de serviciu la Pestera in perioada Maratonului 7500 si o luam spre Padina.

Ne oprim la Coteanu, la pensiunea Gura de Rai, unde mancarea e facuta exact asa cum trebuie si comandam pastravi cu mamaliga si mujdei.

Cu 35 de lei, iei orice fel doi. Anterior, incercasem sarmalele cu mamaliga. Acum altceva.. sunt 2 pastravi la o portie, servire eficienta, oameni draguti, nu tertipuri…  🙂

Nostalgici si cu picioarele oarecum intepenite 🙂 am luat calea Dichiului sosind acasa… convinsi ca vom repeta si la anul aceeasi miscare 🙂

Au mai fost si alte momente… Tilea Pepi, un alt prieten, mare alergator montan, profesor de geografie in Zarnesti, ne spunea ca a simtit frigul in noaptea de 12.07. prin mai multe randuri de haine, deci nu era de glumit, trebuia sa ai neaparat echipamentul obligatoriu. Plus momente hilare pe traseu cu Razvan, noi am inceput cu rasul din liceu si nu o vom termina niciodata 🙂 Mai este si cand am fost sa cumpar o cafea cu lapte… cer o cafea cu lapte, vanzatorul imi spune: moccacino, trocacino, americana etc, vrajeala din asta :)) Eu: „Doar o cafea cu lapte!”. El: „De care?” Repet eu, repeta si el :))) Iau o hartie de 10 lei, i-o inmanez si ii spun „de banii astia tu da-mi orice cafea cu lapte”. Si aia a fost…

Iesirea in Saua Strunga 🙂

Momente din timpul cursei spre Ploiesti

Asa cum s-a putut intelege din articolul anterior, alergatorul nostru din Busteni si-a indeplinit si acest proiect de suflet: sa alerge din Azuga pana la Ploiesti.

Cum spunea un prieten: „Spune tu, cine a mai facut asta in ultimii 50 de ani? Sa alerge din Azuga la Ploiesti?”

Principalul sprijin in acest proiect initiat de Dani H. Alexandru, a venit din partea profesorului de sport din Busteni, d-l Liviu Cioroiu, care l-a insotit pe bicicleta pana la Ploiesti. Tot acesta, i-a transportat haine de schimb si produsele necesare revitalizarii.

Este evident ca alergatorul nu a fugit non-stop pe tot acest traseu, el oprindu-se in anumite puncte, sa mai bea apa etc.

Ceea ce se stie mai putin este faptul ca Dani, vicecampion national la alergare montana, noi speram ca luna viitoare sa fie chiar campion national, a avut in acest an 4 participari la concursuri specifice: prin Retezat, prin Bucegi la Marathon 7500, Transilvania30k, Atinge Omu. Ei bine, la acest concursuri nu doar ca a ocupat locul I ci… a stabilit noi recorduri la fiecare cursa in parte 🙂

Mai jos, filmuletul realizat de d-l profesor, surprinzand diferite aspecte ale cursei spre Ploiesti:

De asemenea, si cateva imagini:

La Start printre oficialitati azugene

Primarul din Busteni l-a asteptat in fata Primariei.

Sosirea in Ploiesti, la AFI

Sa oprim ceasul 🙂

„Am facut-o si pe asta!” :))

Profesorul 🙂

O echipa fericita

„Martie din post?!” :))

Evident, si pe aceasta cale, Dani transmite tuturor celor care au fost aproape de el, oricum ar insemna acest lucru, un mare MULTUMESC!

Start in cursa spre Ploiesti – Dani H. Alexandru

UPDATE. Cursa s-a incheiat cu succes 🙂

Ora 8:00 a.m. alergatorul din Busteni a luat startul din Azuga, in drumul sau spre Ploiesti.

Mai jos, cateva poze din Azuga…

La ora startului, in Azuga ploua bine de tot. Dani a plecat din zona domeniului schiabil si drumul i-a fost deschis de masina Politiei Locale. In fata acestei masini se afla un profesor de sport din Busteni, pe bicicleta, care-l va seconda pana la Ploiesti. In Azuga, pe traseu, au iesit sa-l vada mai multi localnici cat si functionari ai primariei.

Profesorul de sport, d-l Liviu Cioroiu

Partea buna este ca de la Poiana Tapului in jos, inca nu ploua.

Este interesant de vazut cine va fi mai obosit la final: alergatorul sau biciclistul?! 🙂

Aceasta ca o gluma 🙂 Ei insa vor fi amandoi niste invingatori!

15 iulie 2019 – Evenimentul „Prahova de la Nord la Sud in alergare”

Maine la ora 8:00 a.m. cunoscutul alergator montan Dani H. Alexandru, cetatean al or. Busteni, va lua startul din Azuga si se va opri tocmai in resedinta de judet, in municipiul Ploiesti, zona AFI.

Dani H. Alexandru este un baiat serios, cu mult bun simt, determinat in tot ce face. Ieri, 13.07.2019 a castigat cursa 1600 din cadrul Marathonului 7500:

Alaturi de Stefan Plesa cu care a facut echipa, antrenati de un alt mare sportiv, Radu Milea, cei doi au reusit sa impresioneze la aceasta cursa mai ales prin faptul ca… l-au depasit pe Ionut Zinca, acesta fiind probabil cel mai bun alergator montan din tara. Desi, eu parca as inclina spre Robert Hajnal sau Andrei Preda. Este insa evident, ca la un moment dat, Ionut Zinca a fost cel mai bun din tara si ca acesta va ramane mult timp un reper national.

Insa, timpul trece si din spate vin alti sportivi, avand in special atu-ul varstei.

Este si cazul lui Hriscu Dan Alexandru, un sportiv care are deja un palmares bogat de locuri pe podium. Cred ca in acest an, la orice concurs, a iesit pe primul loc 🙂

Acum si-a propus sa alerge prin judetul sau, pe axa Azuga-Ploiesti, circa 80 km, in incercarea de a transmite un mesaj tinerilor, ca „in viata e posibil orice, totul este sa vrei!” Altfel spus, exista viata pentru tineri si dincolo de telefon, retele de socializare, o viata in care tu esti si personajul real 🙂

Asa cum se vede din afisul de mai sus, in proiectul sau este sustinut de Primariile din Azuga si Busteni, de Domeniul Schiabil Kalinderu, de Restaurantul „La Etaj”, si de foarte multi tineri din Azuga si Busteni.

Maine, il vor astepta pe traseu diferite oficialitati dar si admiratori/ fani/prieteni ai tinerei sperante de la poalele Bucegilor, de la care se poate lua un exemplu frumos de viata!

Succes, Dani!