Era pe la inceputul saptamanii trecute, cand ideea de participare la cel mai dificil maraton al tarii, parea irealizabila. La acest maraton se alearga in echipa de doua persoane, in acest an erau 3 curse, nici antrenament, nici partener de cursa, nici nu ma agitasem…
E frumos sa mergi in fiecare an la acest concurs, fie ca participant, voluntar, simplu spectator fiindca, in viata aceasta, evenimentul acesta este altceva. Mai bine zis, la scara mica, este lumea ideala 🙂
Sunt totusi persoane in lumea aceasta, suficient de…, incat sa dea niste starturi in vietile altora. Cred ca fiecare facem asta pentru altii.
Povestea din acest an referitoare la participarea la Marathonul 7500 incepe cu propunerea lui Razvan de a merge impreuna, el fiind in Finlanda cu serviciul, urmand sa debarce la Bucuresti tocmai in timpul desfasurarii maratonului mare. Discutii, ca „nu prea ne-am antrenat” si alte povesti, au fost evident. Insa, virusul evenimentului, dorinta de a alerga pe potecile Bucegilor, de a intalni organizatorii sau alti prieteni, a depasit orice obstacol. Ideea era de a participa la maratonul mic, adica la cel de 45 de km. Că in timpul cursei ne-am convins ca asa-zisul maraton mic este mult mai dificil decat Maratonul Pietrei Craiului, este alta treaba.
Startul era la ora 6:00 a.m., sambata, pe 13 iulie 2019. Noi vorbisem joi, vineri la ora 13 eu am plecat spre tabara de la Pestera, el la ora 14 urma sa aterizeze in tara, pana ajungea la Brasov, pana lua masina, pana ajungea si el la Pestera… In cele din urma, bagajele mele le-am lasat sa le ia el, si eu am inceput sa urc pe Jepii Mici. Ne-am intalnit pe la 12 noaptea cand am reusit si sa ne inscriem :))
Ce mi-a placut la inscriere, a fost faptul ca organizatorii controlau minutios fiecare concurent, in asa fel incat sa nu-ti lipseasca nimic din echipamentul obligatoriu. Cum lucrurile mele erau risipite in trei puncte, a durat un pic sa le adun. Insa, cu o zi inainte ninsese la Vf. Omu, iar noaptea precedenta la Pestera a fost destul de rece. Echipamentul obligatoriu era reprezentat de o lista destul de lunga de articole, toate necesare supravietuirii in caz de cine stie ce problema. Tocmai datorita acestei masuri stricte, la aceasta editie, nimeni nu a avut nicio problema si au fost peste 330 de echipe inscrise. De asemenea, in mijlocul concursului, la Vf. Omu, ti se controla la sange echipamentul. Nu aveai un articol, echipa era descalificata. Nu a fost cazul pentru nimeni fiindca, in cele din urma, era in interesul fiecaruia sa-l poarte, vremea fiind parca de final de toamna.
Si incepe povestea…
Nemaiavand rabdare pana vine Razvan, o iau spre Valea Jepilor, muntele era acoperit, parea ca ploaia este doar o chestiune de timp. Si pe la telecabina mi-au zis niste baieti: „unde te duci, nu vezi ce ploaie vine?!” Pe masura ce urcam, vremea nu mai parea atat de periculoasa 🙂
La intrare in traseu
Nici urma de nori suspecti… era parca aiurea sa mergi prin astfel de locuri sub amenintarea unei ploi.
Niste metri buni de zapada
Un mic firicel de apa pe unde a fost acum o luna de zile, o cascada celebra.
Initiere in coborarea de pe munte
Gata… nu mai e nimeni la fosta cabana Caraiman. Nimeni adica, nici picior de caine, nimic.
Pe Platou spre Babele
Nu era nici prea cald ca intr-o zi normala de vara.
M-am oprit la Babele, la o cafea in amintirea altor cafele de alta data, din alte trasee. Duminica, pe 14, erau vreo 6 ani de cand facusem un traseu spre Bran prin zona Clincea, prinsesem macul galben inflorit etc.
Tot aici la cabana, ma intalnesc cu un prieten de la Salvamont, mai stam de vorba si fiecare cu treburile lui. Spre Pestera am mers foarte incet ca sa ma bucur de peisaje 🙂
Tabara cu corturi de la Pestera, casa Marathonului 7500
Ajung, instalez cortul, revedere cu oameni dragi… si plec sa mananc. Ideea era la Coteanu dar nu am ajuns pana acolo. Era putin peste ora 17 si mai aveam si altceva de facut.
Trec pe langa micile terase din zona Horoabele, erau doar 2-3 clienti. Zic „hai ca nu o fi ca data trecuta”, tinand cont ca servirea o facea o doamna foarte prompta. Barbatii de data trecuta care faceau gratarul aveau doar o viteza, foarte incet. Erau ca sa decoreze peisajul. De data aceasta, erau la bere, la o anumita distanta, unde stau de regula din acestia, neispravitii :)) Precaut, am intrebat-o pe femeie, detaliile, daca are, ce are, cat dureaza, vin eu sau aduce ea comanda… Din vorba in vorba, i-am zis de tantalaii din preajma ei, a pus figura cu femeia obisnuita cu astfel de „barbati” si si-a vazut de treaba. Totul a fost perfect, evident 🙂
Mancarea e si mai buna intr-un peisaj, nu la o masa oarecare…
Acesta este secretul 🙂
Ma uit la ceas si hai ca mai e timp si pentru o mica expeditie, pe urmele istoriei 🙂 O sa detaliez in articolul urmator…
Prin padurile zonei am intalnit nu doar animale, ci si mai multi crini de padure despre care aveam sa povestesc cu Vali Balan de la Administratia Parcului, mare pasionat de flora. La el este mai complicat, eu ma axez doar pe localizarea si numaratul zambrului si tisei.
Spre tabara, in dreptul manastirii
Taman la sedinta tehnica
Sedinta a fost condusa de Silviu Balan… ce bucurie sa vezi atatia oameni tineri, cu aceleasi idei despre timp, viata, societate, in acelasi loc.
Am stat pana noaptea tarziu si am prins vreo 5 echipe care au trecut linia de sosire, incheind ultramaratonul de peste 90 km… Pe la ora 2 am adormit. Ce sa vrei mai mult? Un cort cald, latratul unui caine de la stana, cerul instelat, intre prieteni, si cu ochii inchisi ai recunoaste fiecare suier, miscare. Nu e un concurs, de fapt, sunt clipele vietii tale si tu alegi ce sa faci cu ele…
Vremea si evolutia ei, chiar daca aceasta conta mai putin, cel mai important este sa fii acolo, o primisem :)))
Trezirea a fost pe la 5:20 si la ora 6:00 dupa verificare echipament, din nou, am luat-o la deal, vreo 200 de oameni. Fain de tot! 🙂 Cand alergam, cand mergeam repede…
Mai sus de Cascada Obarsiei… muntele se trezea la viata.
Cum noi nu aveam niciun scop, nici limita de timp, ci participam pur si simplu, in ideea de a fi cat mai fain si de a ne resimti cat mai putin dupa concurs, chestii impuse de realitatile cotidiene, nu am tras cine stie ce. Noi lucram si 10 ore pe zi, nici antrenamente… nici nu aveam pretentii. Important era sa terminam concursul si taras daca se impunea 🙂
In vreo ora si jumatate am ajuns la Vf. Omu si tot atat am facut si pe Valea Cerbului pana la Gura Diham. Aici eram pe la 8:50 si am plecat la 9:10 spre Poiana Izvoarelor si Prepeleag. La ritmul nostru mai putin de 2 ore nu am facut pana la Prepeleag, unde era Iulica… bucuria revederii, el nu stia ca o sa participam…
In costum popular ca orice sacelean ce se respecta 🙂 Daca la MPC pe urcarea spre Diana ne astepta o fata in costum popular, iata ca la 7500 am dat de un baiat…
Razvan urmarind cu privirea niste alergatori aflati hat-departe, pe abruptul Bucsoiului. Na, mai trebuia sa-l urcam si noi :))
Ne-am despartit de prietenul nostru Iulica si am pornit-o printre jnepeni. Ulterior, la final de concurs a urcat si el pe Bucsoiu si ne-am regasit la tabara.
Cam pe acolo este poiana de la Prepeleag.
Zeci de participanti din acest loc si pana in varful acelei pante. Dupa aceasta mai vine inca una la fel. Precedenta si cea mai mare ati vazut-o intr-o imagine mai sus. Privita de sus in jos 🙂 Bucsoiu nu este deloc o joaca, insa este cel care face diferenta in acest concurs. Pana a iesit majoritatea din acest abrupt, primii au si incheiat concursul.
Si se vede Vf. Bucsoiu. Pana acolo am trait o alta revedere frumoasa… cu Marius Sendre, alt CPNT-ist. El statea intr-un punct periculos ca nu cumva vreun concurent sa iasa din traseu pe acolo si sa se accidenteze. Organizatorii maratonului sunt niste tineri care pun mult suflet in ceea ce fac, cu multa responsabilitate. Fiecare dintre cei care pun umarul la acest concurs este un exemplu. Fara calitate umana nu faci nimic. Oameni pe care-i daca privesti in ochi, te vezi in ei asa cum ei se vad in ai tai. Marathon 7500 si MPC sunt niste chestii pe care le intelegi doar atunci cand le traiesti. Cu oamenii de acolo vei fi prieten toata viata si dincolo de ea…
Iesirea din Bucsoiu si apropierea de Omu.
De aici, si pana la punctul de control din Poiana Gutanului, trecand de Refugiul Batrana, am facut un timp neverosimil pentru noi, o ora si 25 de minute. Inca o ora pana in Saua Strunga…
Coborarea din Sa spre Padina si apoi drumul pana la tabara, ne-a mai luat o ora.
La sosire ne asteptau Cornel, Manu, Silviu, era tot ce conta 🙂 Ne imbratisam si realizam ca suntem acasa 🙂
Exista si o zona special amenajata unde te duci dupa concurs si iti iei ce ai nevoie, mancare, apa, suc, dulciuri, toate puse la dispozitie de organizatori. Ultima jumatate de ora, am parcurs-o prin ploaie. Nu era prea serioasa dar era ploaie. Prilej de testare a noilor foite date de catre organizatori la inscriere, care au trecut testul. Ne-am dus la corturi sa ne schimbam… Eu parca as fi continuat pe jos pana acasa. Ploaia si norii adunati pe la Babele m-au facut insa sa ma razgandesc.
In timpul concursului, la un moment dat chiar am crezut ca la ritmul nostru, suntem exact ultimii 🙂 La final, am vazut si noi ca am iesit in prima jumatate a clasamentului chiar daca timpul era astronomic, peste 10 ore si noi eram pe la pozitia 47. Asa am ajuns la concluzia ca acest maraton mic, cu o diferenta de nivel de 3200 m, lung de vreo 45 km, nu e deloc mic, e chiar mai greu ca MPC-ul.
Dormim vreo ora in cort, inveliti de sunetele ploii si la un moment dat aud din cortul vecin, cum intreaba Razvan daca mergem sa mancam. Deliberam putin, ne luam la revedere de la prieteni, trec pe la Manu (cel de la Livezile Dobrinoiu) sa iau 2 cutii de suc natural, ne luam la revedere si de la agentii Parcului Natural Bucegi, Vali Balan si Alex Coltoiu, care si ei au fost de serviciu la Pestera in perioada Maratonului 7500 si o luam spre Padina.
Ne oprim la Coteanu, la pensiunea Gura de Rai, unde mancarea e facuta exact asa cum trebuie si comandam pastravi cu mamaliga si mujdei.
Cu 35 de lei, iei orice fel doi. Anterior, incercasem sarmalele cu mamaliga. Acum altceva.. sunt 2 pastravi la o portie, servire eficienta, oameni draguti, nu tertipuri… 🙂
Nostalgici si cu picioarele oarecum intepenite 🙂 am luat calea Dichiului sosind acasa… convinsi ca vom repeta si la anul aceeasi miscare 🙂
Au mai fost si alte momente… Tilea Pepi, un alt prieten, mare alergator montan, profesor de geografie in Zarnesti, ne spunea ca a simtit frigul in noaptea de 12.07. prin mai multe randuri de haine, deci nu era de glumit, trebuia sa ai neaparat echipamentul obligatoriu. Plus momente hilare pe traseu cu Razvan, noi am inceput cu rasul din liceu si nu o vom termina niciodata 🙂 Mai este si cand am fost sa cumpar o cafea cu lapte… cer o cafea cu lapte, vanzatorul imi spune: moccacino, trocacino, americana etc, vrajeala din asta :)) Eu: „Doar o cafea cu lapte!”. El: „De care?” Repet eu, repeta si el :))) Iau o hartie de 10 lei, i-o inmanez si ii spun „de banii astia tu da-mi orice cafea cu lapte”. Si aia a fost…
Iesirea in Saua Strunga 🙂
Filed under: Jurnal | Tagged: administratia parcului natural bucegi, bucegi, concurs, cort, crin, dichiu, echipament obligatoriu, jepii mici, marathon 7500, munte, pensiunea gura de rai, sosire, timp | 4 Comments »
De ani de zile sunt de parere ca pe munte cand mergi cu cortul, aprinzi un foc seara. De regula, nu mergi singur ci cu niste prieteni. Ora de culcare este adesea pe la 11-12 noaptea. Daca fiecare sta apoi cate o ora la foc, sa puna lemne, nu vine niciun urs. Sau daca vine, totul este sa nu ai focul aici si cortul sa-l pui cine stie la ce mare distanta. Mi-am adus aminte de un astfel de foc:
Prin Leoata, acum niste ani, la 2 noaptea.
…
Na, ciupercile nu mai are cine sa le curete perfect… poate intr-o alta viata viitoare.
Oriunde mergem, copiii trebuie sa-si faca focul lor. Sa stie sa aprinda un foc oriunde ar fi. La inceput e greu… dar cand esti dispus sa arati de vreo suta de ori :)) nu-i asa mare problema. E vital pe munte sa stii sa aprinzi focul.
Tot prin Valea Jepilor
