Traseu cultural: Floresti Prahova – Biserica din Calinesti – Biserica din Magureni – Expozitia „Ferdinand I regele intregitor de tara” – Orient Express

Nu au fost prea multe zile in acest an despre care sa zic ca au fost pline, chiar daca poate asa au parut. Ultima a fost cu Transfagarasanul, ziua aceea a fost chiar plina 🙂

Sambata seara analizam un viitor capitol de carte si imi mai trebuiau cateva detalii la un subiect cu Parvu Mutu Zugravul, mare pictor de biserici, canonizat etc. Si cum pe aici prin zona le cam stiam, aflu ca mai erau si altele… in alte localitati. Imi zic sa ma duc a doua zi pe la acestea si fac un plan. Studiez o harta, imi dau seama ca mai mult de 10 km de mers pe jos nu sunt si renunt la bicicleta, nu avea rost sa o mai plimb pe tren. Ideea era sa ajung in gara Floresti Prahova, sa trec prin centrul acestei comune, pe langa ruinele palatului Micul Trianon, peste podul pe sub care curge Prahova, stanga la Calinesti la biserica, apoi revenire la o intersectie si continuat spre comuna Magureni… dupa care inapoi la gara. Mi s-a parut ca o bicicleta ma incurca, mai ales ca ma gandeam sa mai stau si prin bisericile acestea… pictate de Parvu Mutu cu cativa ani inainte de 1700.

Vine dimineata, ma trezesc fara niciun chef. Cu trenul CFR-ului stabilesc ca nu merg pentru ca nu ai cum sa pui in circulatie un tren compus din locomotiva si 2 vagoane pe ruta Bucuresti-Brasov, in varf de sezon, decat daca esti imbecil sau nesimtit. Plus alte aspecte niciodata remediate. Pierd un pic vremea si fug spre gara unde noroc ca a intarziat trenul particular 2 minute si asa l-am prins. Cei de la Regiotrans sunt mult mai atenti; cand isi dau seama ca e lume multa in Valea Prahovei leaga doua garnituri, nu doua vagoane si aduna toti calatorii de prin gari. Si au bun simt si preocupare in a rezolva problemele reale:

Inca o data subliniez faptul ca niciodata nu am facut si nici nu fac o sesizare ca nu am eu ce face. Cand scriu o sesizare sunt niste adevaruri in spate, nu spun ceva neadevarat, nu vanez greseli si chiar trebuie luata atitudine.

Biletele se dau in tren si platesc un bilet pana la Floresti Prahova. In tren este si wi-fi pentru cine nu are pe telefon. La 7:54 era trenul la mine, la 8:51 am ajuns. Cobor si merg spre centrul Florestiului. Singur… uneori nu e prea fain dar trebuia sa merg, ca sa castig ziua.

O parte din zidul ce inconjoara constructia ce trebuia sa fie o replica a palatului de la Trianon.

Campina vazuta de la Floresti. Mereu ma opresc pe podul de peste Prahova si fac poze gandindu-ma de cate ori m-am oprit pe acest pod si cu cine. Din pacate, viata si oamenii sunt cum sunt si putini ar avea o explicatie pentru asa ceva 🙂

Trec podul, iau cateva curbe si ajung la intersectia cu Filipestii, Magureni si Lunca Prahovei. Eu fac stanga pe langa ansamblul curtii boieresti Mavros-Cantacuzino, azi spital sau sanatoriu de glumeti. In afara de un turn situat la capatul proprietatii, o poza la poarta sau la zid, nu prea ai ce vedea:

Turnul care se vede chiar din sosea.

Ospiciu intrare

Tot zidul proprietatii. Nu are rost sa va plictisesc cu povestea, ca si eu am citit-o doar asa, cu ochiul stang. Si pe sub vreo 5 gene. Dar ideea e ca Mavros general grec s-a intalnit cu o Cantacuzino si s-au casatorit. Prin curtea ospiciului mai sunt si ruinele unei capele. Toti ii spun romano-catolica desi grecul si romanca pareau ortodocsi.

Primul obiectiv serios al zilei era biserica din satul Calinesti, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” la care pictase Parvu Mutu si ucenicii sai. Cand am vazut biserica in poze am ramas impresionat de cat de frumoasa poate fi 🙂

Biserica din Calinesti, construita intre 1636-1646.

E clar ca au rascolit curtea si toate oasele le-au pus intr-un singur loc. Nu am vazut o cruce veche, ceea ce mi se pare ciudat.

Aproape de intrarea in biserica este mormantul Elisabetei Cantacuzino care nu avea nici macar 1 an… dar unele site-uri o dau si ctitor 😉

Da, e o parte din stilul pictorului…

Nu am inceput sa o studiez, inca… e atat de alterata.

Ultima poza inainte de plecarea de la aceasta biserica, de unde am luat o multime de detalii si informatii noi chiar daca seculare 🙂

Merg inapoi cam un kilometru pana la intersectie si ma duc spre comuna Magureni, la biserica de acolo. Pana in alta intersectie vad o cruce veche. Din masina nu vezi multe si am observat ca si pe bicicleta trebuie sa mergi incet pentru a vedea totul.

Cruce in satul Novacesti

Dateaza din anul 1889 si nu cred ca e monument istoric. Important mi se pare ca sunt oameni care conserva astfel de obiective.

O privire spre departe 🙂

Continui, intru in Magureni dupa vreo 2 km si tot inainte pe sosea, pe langa case, spre centrul comunei.

Cruce la o intersectie in Magureni. Nu are litere si nici cifre, pe nicio parte.

Intr-o curte vad ruinele acestea si le asociez tot cu Cantacuzinii, caramida este de pe la 1700… Cine stie ce anexe sau case or fi fost si pe aici, la vreo 500 metri de biserica si la 700 m de la ruinele palatului/conacului spatarului Draghici Cantacuzino. Mi-am propus sa sar gardul la intoarcere daca aveam timp si nu am avut. Dar vin eu cu bicicleta intr-o tura mai lunga si ma duc atunci mai aproape, sa vad ce este.

Ajung si la biserica fix la finalul slujbei. La Calinesti am stat ceva, mai o poza, mai o rugaciune, nici sa deranjez oamenii cu aparatul… Am gasit destul de repede ce ma interesa dar acolo e frumos sa ramai, nu sa treci in fuga. Deci am mai stat pe acolo, pozand colturi, cotloane etc iar aici am ajuns la final.

Biserica „Sf. Treime” din Magureni, construita intre 1671-1674, monument istoric clasa A.

Pana aici lucrurile au mers bine, urma sa vorbesc cu preotul paroh Alexandru Schiopu, venit in anul 1993 la aceasta biserica, fiind adus de la o parohia romaneasca din Sofia. Pentru ca la Magureni vorbim de Draghici Cantacuzino, Pauna Cantacuzino, Parvu Cantacuzino, cei care au ridicat si… biserica schitului Lespezi din Posada 😉 Cunostinte vechi si direct interesat…

Ma uit prin biserica si mi-aduc aminte de enoriasii si de preotul de la biserica Sf. Nicolae tot din Floresti Prahova, cum insistau acum vreo doi ani sa nu fac nicio poza. Nu doar in interior ci nici pe afara. De cate ori imi aduc aminte, ma gandesc ca este un bun exemplu ca prostia si avaritia fac ravagii. Mi-au si zis de ce sa nu fac poze dar nu scriu pentru ca padure fara uscaturi nu exista.

Aici, la Magureni este un intreg tablou de Cantacuzini, cu zecile, deci e de pozat, de studiat, trebuie timp, aprobare ca biserica nu se tine deschisa ca vreau eu. Vazand multitudinea de informatii care ma interesau, am uitat cel mai important aspect, ce anume trebuia sa caut. Ma duc insa sa vorbesc cu parintele care era in altar. Dansul m-a intrebat ceva despre istoria lacasului, Draghici etc si a vazut ca sunt documentat. I-am explicat ce intentionez si foarte amabil m-a poftit in altar, sa pozez, sa ma uit. Mi-a aratat apoi o multime de chestii… episoade pe care nu le stiam. Dupa aceasta m-a lasat cu un ajutor de-al sau sa-mi aprinda luminile, sa stea pana pozez.

Ctitori, pisanie, biserica. Stiu ca multi spun ca am luat-o pe calea Bisericii dar cata vreme mie mi se pare in regula, nu vad ce e rau in asta. Insa este o bucurie nu doar sa-L descoperi pe Dumnezeu ci si lucrarile altora semanate prin biserici. Stiu ca e dificil pentru unii sa inteleaga si mai stiu inutilitatea explicatiilor cand unele lucruri se simt si atat! Nu are a face cu spalarea pe creier, mersul in genunchi, scrisul fara numar pe pomelnice sau ce ne mai sare in ochi ca mita a vietii in care ne complacem… ci cu ceva mult prea serios, de necuprins in cuvinte.

Lungul sir al ctitorilor

In aceasta zi am facut cateva sute de poze. La biserica aceasta am ajuns cu aparatul foto care imi arata ca acumulatorii sunt pe duca. Ma gandeam ca de cand tot semnaliza problema, voi face doar cateva poze. Cu toate acestea  am facut mai bine de 100 doar aici. Nu umbla nicio energie prin biserica, nu va speriati 🙂

Si pisania de deasupra aminteste de zidirea bisericii in timpul lui Antonie Voievod… cel care a ridicat si la manastirea Turnu o biserica, peste ruinele celei vechi a lui Vlad Tepes. Am fost si acolo pe jos din Ploiesti… fiind in Targsorul Vechi.

Detalii din catapeteasma. Exista si un proiect de restaurare a bisericii in general ce va demara curand.

Tot conversand diverse, am adus vorba si de Parvu Mutu cel care a fost canonizat oficial pe 6 august 2017 sub numele de Sf. Pafnutie. De altfel, in 1718, dupa moartea sotiei sale Tudora, Parvu Mutu se face calugar alaturi de fiul sau, la Manastirea Margineni. In 1731 moare si acest fiu iar Parvu, cunoscut drept monahul Pafnutie pe atunci, se retrage la schitul Robaia, un asezamant mai izolat si unde va muri peste 3 ani.

Mormantul sau nu se cunoaste. Insa, in urma sa au ramas o multime de biserici pictate, icoane pe lemn ce pot fi vazute la Muzeul Manastirii Sinaia. I se spunea Mutu pentru ca picta intr-o stare de rugaciune a mintii, a inimii si a trupului. Lucra o zi intreaga doar atent la ce facea. Seara manca. Iar daca era intrerupt in cursul zilei, nu mai lucra in acea zi. Omul acesta chiar pricepuse niste taine ale acestei lumi. Taine care azi sunt simple nimicuri, chestii ce starnesc ilaritate desi daca am putea vedea ca un film, evenimentele derulate de-a lungul sutelor de ani, fara alterarea realitatii acelor timpuri, altfel am aborda viitorul. Din pacate, asa ceva nu se poate deocamdata si mintea umana isi are limitele ei.

Icoana Sf. Pafnutie Parvu Mutu Zugravul

Am inteles ca in toate bisericile pictate de acesta se gaseste o astfel de icoana.

Uitasem de elementul principal pe care-l cautam insa, ajutorul preotului fara sa stie de gandul meu m-a dus exact acolo sa-l pozez. Nu l-as fi gasit pentru ca nu e chiar asa la vedere. Plus ca uitasem. Doar ca sunt zile in care culegi cu sacul si altele in care nu ramane nici praful pe degete.

Am plecat spre ruinele conacului lui Draghici Cantacuzino, aflat asa cum multi stiu, inconjurat de proprietati private. Povestea incepe cum initial un localnic s-a apropiat de ruine si a tot inaintat spre ele. Azi cu gardul, maine cu diverse ocupand terenul. Dupa el altii. Si uite asa, acea ruina, monument istoric este inconjurata de constructii, garduri si nu te poti apropia de acesta. Evident ca e ilegal, dar ce sa faci, sa le darami casele? Si asa sunt in pericol, ca le poate cadea o caramida in cap sau un intreg zid peste ei.

Acoperis lipit de zid

Mai spre toamna, cand cad frunzele, poate atunci sa mai vin pe aici, sa socializez, una-alta, ca sa ma apropii de zidurile acestea. Clar gandul ma duce la ce scria Nichita Stanescu… „daca timpul ar fi avut frunze, ce toamna!”

Trec pe langa primarie, pe langa bustul de mai jos, ocazie cu care ma si documentez un pic cine este:

A inventat un rucsac zburator si a spus ca el de meserie este roman. Evident s-a nascut in aceasta comuna.

Ma uit la ceas si era 12:25. Retinusem ca aveam tren inapoi la 13:13 si 15:51. Pe cel de 13 nici nu-mi propusesem sa-l prind pentru ca mi se paruse ca nu am timp sa cuprind totul. Asadar, vreo 45 de minute din centrul localitatii Magureni pana la gara din Floresti. Zic sa incerc sa prind trenul si merg la pas iute 🙂 Sunt cativa kilometri si mi se parea ca nu am cum sa ajung, era totusi cam departe. Culmea e ca am si ajuns si am mai si facut poze pe la gara. La ora 13 eram in gara, pe alocuri am mai si fugit 🙂

Ce transformare…

Mersul trenurilor in gara Floresti Prahova

Vine trenul particular, acelasi controlor, trenul aproape plin. Ma asez gandindu-ma cum le-am facut pe toate, cum s-au potrivit de bine. Ma uit pe telefon si vad un sms pe care nu-l auzisem fiind pe strada. Un repros al cuiva care refuza efectiv sa inteleaga vreun gest de-al meu. Orice as face il pune in oglinda, e altceva, nu intelege evidenta. Intotdeauna priveste din alt unghi, niciodata cel potrivit sau cel mai simplu. La inceput era oarecum amuzant, dupa aceea chestia aceasta mi-a scos multi peri albi 🙂 Pacea si prietenia se integreaza in atmosfera cand imi zice de expozitia cu regele Ferdinand de la castelul Peles, la care uitasem sa mai merg. Nici nu stabilisem o data anume ci ca trebuia mers. Doar ca uitasem.

Trenul ajungea la ora 14, expozitia se inchidea pe la ora 16, daca nu era lume multa ne incadram si prindeam deschis.

Deci ajung cu trenul… si pe aleile Pelesului ajungem la expozitie.

Aceasta expozitie, este organizata de Muzeul National Peles si se doreste a fi o reamintire a sacrificiilor facute pentru realizarea Marii Uniri din 1918. Aceasta institutie culturala are in plan tot felul de manifestari tematice, de constientizare a publicului. Orice actiune care aduce in atentia romanilor faptele inaintasilor, in acest vartej al nimicurilor de zi de zi, este binevenita.

O multime de exponate cu tot atatea povesti se gasesc in cadrul acestei expozitii, la care intrarea este libera. Se poate vizita de miercuri pana duminica intre orele 9:15-16:15.

Portret din 1910 cu regele Ferdinand I

Observam calaretii garzii regale pe aleea de la Pelisor

Ruperea barierelor de granita in august 1916 si intrarea pe pamantul romanesc al Transilvaniei.

Un extraordinar vas comemorativ din argint realizat in Suedia in anul 1919. Pe acesta sunt simbolurile provinciilor romanesti, numele copiilor si cuplului regal, numele si datele unor lupte ca Marasesti, Marasti etc.

Deci, merita sa ajungeti acolo, sa vedeti mantia regelui purtata cu ocazia incoronarii la Alba Iulia, in 1922 si multe altele.

Cand am iesit afara era ora 16 🙂 si ploua. Nu ploua chiar torential dar suficient sa te faca sa cauti adapost. Si mai bine decat la o cofetarie, unde? Cand s-a oprit ploaia putin, fuga la gara. Acolo constatam ca ziua nu se incheiase, si ne-am tot uitat cum ploua puternic si la trenul Orient Express. Cam asa a fost ziua de duminica 🙂 Evident discutand despre Parvu Mutu Zugravul si despre faptul ca mai trebuia mers pe la Buzau la schitul Berca. Fiind cam departe nu stiam cand vom sau voi ajunge. Cu schitul acesta tot am bodoganit intruna de vineri si pana duminica, fiindca la alte biserici mai aproape, pictate de Parvu Mutu, era mai lesne de ajuns. La aceasta, iti trebuie o zi intreaga.

Orient Express

Credeti ca s-a terminat? 🙂 Nu!

A doua zi, ieri, prietenul meu George Grigorescu imi trimite o multime de poze si de filmari facute duminica sau sambata… la schitul Berca. Nu vorbisem nimic cu el, de altfel, de mai mult de o saptamana nu ne mai auzisem. Tot ce imi trebuia era in ce imi trimisese el, inclusiv autoportretul lui Parvu Mutu. In afara de mine, nu stia nimeni ca sunt exact la pictorul acesta si ca imi puneam problema ajungerii la acel schit. Duminica dupa amiaza am mai zis si altei persoane. Na, ce face si „intamplarea” aceasta! 🙂

UPDATE, TOT AZI 🙂

Termin articolul de publicat pe la 10:20 a.m. si plec la dezbatere, intr-o sala. Stau ce stau, ascult, si dupa un timp ma uit pe pereti. Ce credeti? Undeva sus, erau pictati Draghici Cantacuzino, Pauna sotia sa si Parvu Cantacuzino :)) Habar nu aveam ca sunt acolo zugraviti. Va zic eu ca astia au avut o anume motivatie cand au ridicat schitul Lespezi din Posada…

Traseu de mountain-bike: Busteni – Posada – Valea Doftanei – Barajul Paltinu – Complexul arhitectural medieval de la Brebu – Campina – Manastirea Poiana

O excursie pe doua roti intamplata luna aceasta. Fiind foarte ocupat nu am timp sa le postez in ordinea intamplarilor. Totusi, azi un pic, maine la fel, pana le adun aici pe toate 🙂

Oricum, tura aceasta a fost inainte de aceea pe Transfagarasan. Ca de obicei, o astfel de tura nu este un galop, o bifare de traseu ci o deplasare catre anumite obiective… pe doua roti.

Am zis sa trecem muntii Baiului si sa iesim in Valea Doftanei, sa ajungem pe la barajul de la Paltinu, apoi Brebu-Campina. Este impropriu zis sa trecem muntii, pentru ca nu avea rost sa impingem la biciclete, neavand toti aplecare sau pregatire pentru asa ceva.

Un traseu care sa ajunga in Valea Doftanei, care sa nu urce muntii dar sa-i traverseze totusi, imaginasem eu mai demult. Gasisem niste rute frumoase cu alte ocazii chiar daca unii prieteni zic si acum, ca nu ai cum sa nu urci serios pentru a ajunge in Valea Doftanei. Ei bine, ai! 🙂

Suim biciclete in trenul de 7 dimineata, al CFR-ului, la sugestia mea, ca sa nu ne obosim pana la Posada. Trenurile Regiotrans nu opresc in gara din Posada. Coboram la gara… si pe poteci batatorite, printr-o padure linistita, locul in care se retragea Martha Bibescu uneori, continuam spre pasunile celor din localitatea Secaria.

Nici nu simtim cum am ajuns aici. Dupa poze, ne suim iar pe biciclete si ii dam la vale spre Secaria. Inainte de aceasta, am zis ca ne vom opri la prima intersectie, unde este si o troita. La viteza mea am ramas ultimul, pentru ca ma uit mereu peste tot si ma opresc imediat ce mi se pare interesant. Astfel ca, daca as fi primul, as incurca pe toti cei din spate. Pentru mine o excursie pe bicicleta poate avea si 150 de km, cati ori fi, important este sa ma opresc eu de cate ori cred, nu sa circul setat cu ochii la borne kilometrice si la ceas.

Ramas in urma, apuc sa vad cum prietenul din fata face un salt spectaculos traversand o groapa adanca. Viteza mea mi-a permis sa o ocolesc, el mai bun in bicicleala… nici macar nu a cazut. Totusi, ne-am oprit sa vedem daca sunt avarii. Ne gandeam ca uite, gata excursia. Ma mai uit la adancimea gropii, la panta si imi zic ca a doua oara cat de bun ai fi, nu mai iesi din asemenea groapa. Stabilim ca nu trebuie sa ne rupem bicicletele sau oasele si o luam domol pe langa ele.

Venea un urcus de circa 200 metri care ne scotea intr-o frumoasa curba de nivel. Ne urcam pe biciclete si lasam Secaria intr-o parte, depasind-o cat mai aproape de partea de sus a bazinului hidrografic. Ajungem iar la o intersectie, vedem un drum ce coboara, desfundat, incat doar cu tancul intri pe acolo si dupa 100 m ne intoarcem, convins eu ca nu e bine. Revenim la intersectie, de unde mai pleca o poteca si convins ca am dreptate, pornim prin padure. Cand stiu ca am dreptate…

O luam cand pe bicicleta, cand pe langa, chiar daca era coborare. Denivelarile erau impozante, mai erau si mici mlastini. Tinem totusi poteca si din intersectia de mai sus, ajungem in 15 minute la drumul forestier de mult mai jos. Nu inainte de a vedea cum perpendicular cu noi alearga niste ciobanesti prin poienile invecinate padurii pe care o traversam. Ma opresc sa-i rezolv, fiind specialitatea mea chestia asta, numai ca saracutii de ei, nu erau din specia aceea dusmanoasa ci pur si simplu, le era foame. Le dam ceva si plecam.

Mai jos aceeasi figura cu o matahala de caine. Numai ca eram singur, ramas in urma. Las bicicleta, bolovaneala maxima, sarit gardul si fugit dupa el prin poiana. Acesta este farmecul 🙂 Cum vine cainele viteaz, obisnuit sa fuga lumea de el,  sa-i dai vreo 7-8 bolovani pe spinare si apoi sa-l alergi de unde a venit :)) Sa fugi dupa el, zbierand dupa el. E maxim cand ii vezi cum fug cu urechile pe spate. Rad si acum cand imi amintesc ;))

De altfel, ieri, coboram pe jos spre cartierul Podul Vartos al Comarnicului si eram la o intersectie, undeva sus, la marginea cartierului. In loc sa cobor, zic sa merg putin si in stanga, sa vad cum se vede, ce e pe acolo. Dupa curba venea o casa cam in paragina. Pe drum in schimb, dormea o haita de caini, mai mult de cinci. Pai daca fugi, poti scapa de asa ceva? Prin locuri izolate ca acesta? Nu! Asa ca, in timp ce ei se repezeau latrand, m-am dus si eu spre ei, injurandu-i si facand aceeasi galagie, bolovanindu-i. Cand au inceput sa guite, ca bolovanii mai si dor, nu mai nimereau gaurile prin garduri. Eu dupa ei. Am rupt un par dintr-un gard si dupa ei prin curtea parasita a casei. Au fugit cat erau ei de mari si de multi. Am ras pana aproape de DN 1. Am la mine si spray cu piper, chiar si cate o petarda uneori, dar raman ca solutii alternative. Eu sunt cu protectia omului in primul rand, nu ma duc undeva ca sa vin accidentat sau muscat de caini. Vorbim de protectia animalelor pana la momentul in care ataca omul. Apoi trebuie sa fie chestie de Protan 🙂

Iesim la drum si mergem ca oamenii si noi 🙂 Din niste curti, ne striga niste cetateni. Ne oprim si ne uitam. Cu toate ca era duminica si mare sarbatoare, Schimbarea la Fata, oamenii aceia coseau. Mi-au venit in cap vorbele lui Ion Gavrila Ogoranu, legendarul luptator anticomunist din muntii Fagaras, citat aproximativ: „Ramane apoi marea masa a trudnicilor a caror viata se reduce la munca si hrana, a caror constiinta nu se ridica mai sus de marginea farfuriei de mancare”. Intai le e foame si totul se rezuma la stomac.

Ne-au intrebat de unde venim si au fost extrem de mirati. Amabili oamenii, ca omul simplu este adesea politicos. Plus ca de cate ori am fost prin zonele acelea, oamenii saluta, dau buna ziua. Scria un om de munte ca a dat si el buna ziua la oamenii observati intre Piatra Arsa si Babele, pe Bucegi, si multi se uitau ciudat la el. Acestia credeau ca ii cunoaste de undeva si incercau sa-si aduca aminte. Mi s-a parut antologic 🙂

Vedem albia Doftanei:

Si iesim aici:

Asta era pe dreapta cum coboram noi. Inainte se mergea la Paltinu si Campina, in stanga se intra in satul Traisteni. O luam inainte spre lacul de acumulare.

O cruce care aminteste de un accident in zona lacului, unde au murit vreo 20 de oameni sau chiar mai multi. Am zis sa caut acasa, dar am uitat.

Gestionarul lacului

Lacul e frumos si comparativ cu cat am inconjurat Vidraru… chiar este un mizilic.

O multime de poteci sau drumuri, coboara de la asfalt pana la marginea lacului. In multe locuri, in acele cadre de vis, stateau zeci de oameni cu corturile. Foarte frumos.

Neaparat trebuie sa incercam si noi figura asta.

Ne-am oprit la o terasa asezata strategic, peste drum de o suprafata pe care stateau altii cu corturi si rulote. Dupa cum se vede, lizierele de mai jos aveau si acestea corturi. In spatele nostru, erau si mai multe.

La terasa mancam ceva, apoi niste sucuri, dulciuri, mai stam sa privim oamenii, natura. Se impune constatarea ca in tara, a luat un mare avant miscarea in aer liber. Oamenii alearga, folosesc biciclete, se dau pe ape, pun corturi, merg cu rulotele. Din pacate, toate acestea sunt umbrite de faptul ca in urma multora raman gunoaie. E bine ca multi oameni renunta la comoditatea masinii, a asfaltului si raman prin natura. Ce daca fac focul si iau lemne din padure? E perfect, e a tuturor 🙂

Si in zona Paltinu am vazut libertate, fiecare face ce doreste si nimeni nu incurca pe altul. Cei care merg cu corturile sunt mult mai civilizati decat aceia cu masini de fitze cu volumul manelelor la maxim.

Vazand o pancarta cu camping, intreb si eu cate costa. Nu costa! Masini pe acest drum fara numar 🙂

O alta concluzie este ca poti avea coloana de masini in acelasi timp si pe Valea Prahovei, si in Brasov, Constanta, la Plaiul Foii, la Balea Lac etc. Explicatia este simpla, avem milioane de masini 🙂 Cred ca sunt peste 5 milioane 🙂 Ceausescu nu a facut autostrazi ca nu erau masini atat de multe, nu era necesar.

Ajungem si pe baraj:

Pe orice baraj am fost, am auzit macar o data pe cineva, ca aoleu daca se rupe barajul ce se va intampla 🙂 In special, astia speriati de comunisti cu tot felul de fantasme, se lamenteaza in asemenea mod. Si daca se rupe barajul, muriti si asta e! 🙂

Datele tehnice ale barajului

Si am pornit spre Brebu:

Evident oprire pentru vizita si foto 🙂

La o intersectie, trecem un pod si vreo 800 metri urcam pana pe terasa pe care se gaseste comuna Brebu. Din Brebu, o comuna frumoasa, cu oameni harnici, privim pe malul celalalt al Doftanei si vedem o sosea, un varf, si planificam si pe acolo o excursie pe viitor:

O ruta spre Sotrile si sa iesim poate spre Cornu sau Nistoresti

Lacul Brebu. In dreapta este parcul si manastirea veche.

Ctitoria lui Matei Basarab de la Brebu

Muzeul „Casa Domneasca”, aproape au vopsit toata sindrila. Acolo il gasim pe d-l Razvan Radu, un excelent muzeograf. Curand, biserica si vecinatatile sale vor fi integrate intr-un asezamant monahal cum a fost de la inceputuri. Probabil, muzeul va functiona pe mai departe sub sigla Muzeului Judetean de Istorie. Oricum, mai rau nu are cum sa fie.

Trebuie ca acest loc sa prinda viata, sa se faca slujbe de mai multe ori pe zi… pare cam parasit.

Din pacate, la bisericile noi am vazut ca nu se mai aseaza pisanii.

Matei Basarab

Aspect din vechiul zid

Tunul Manastirii

Dupa vizita, gasim o cofetarie si ne oprim afara, la o masa:

In cofetarie

Stam ce stam, era foarte cald, mai cumparam niste suc, apa si pornim spre Campina, care se zarea pe o alta inaltime. Tot acolo se vedea si o alta biserica, un drum…

Cine stie de cand nu mai trece trenul pe acel pod. In rest, imprejurimile erau pline de oameni venit la gratare.

Urcam vreo 10 minute si ajungem in Campina, pe care o traversam fara oprire pana dincolo de oras, la intersectia drumului cu Poiana Campina si Bobolia, deci aproape de gara, in zona stadionului. Ne uitam la ceas, si mai era timp pana la tren, motiv pentru care urcam la o alta manastire cu aspect de cetate, mai bine zis fosta manastire Poiana.

Aceasta a fost inceputa de Toma Cantacuzino in 1690 si terminata 20 de ani mai tarziu.

Intrarea in manastire

Turnul clopotnitei

Biserica fostei manastiri, hramul este Adormirea Maicii Domnului

Aici se mentioneaza de cate ori s-a reparat total aceasta biserica.

Pisania care aminteste de ctitorul Toma Cantacuzino, spatar care pana la urma a fugit la rusi si acolo a si murit.

Mergand prin cimitir sa mai vedem ce ne-a mai scapat… 🙂 Am mai fost pe aici de cateva ori. Un mormant mic, cu o cruce aidoma apropiat de zid, stingher as putea spune, mi-a atras atentia.

Nu era niciun nume trecut pe cruce. Imaginea este a unei femei soldat… cine stie ce poveste o avea. Am zis sa-l intreb pe preotul de aici, cand il mai vad, ca dansul este din Busteni.

Dupa vreo 40 de minute, am coborat spre gara, asteptand trenul spre casa. De pe peron, nu am ratat imaginea ceasului Paul Garnier, cu care au fost infrumusetate multe gari in perioada interbelica.

Evident nu mai functioneaza, dar este bine ca se pastreaza si asa, ca decor, ca amintire.

40 de zile de la moartea Parintelui Ioanichie – ctitorul Schitului Sf. Ana din Parcul Natural Bucegi

Maine sunt exact 40 de zile de cand Parintele Ioanichie a trecut la Domnul. Scriu de astazi pentru maine intrucat voi pleca dimineata la prima ora cu diverse treburi, va fi o zi lunga…cam toata luna aceasta au fost numai astfel de zile 🙂

Multe s-au spus acum cateva zeci de zile…eu sunt sigur ca putini oameni in straie preotesti/monahale din Valea Prahovei isi vor aminti ca au trecut 40 de zile…probabil pentru ca “viata merge inainte” –acest lucru neinsemnand in niciun caz o intelegere superioara a vietii din partea celor mai multi- au si uitat de Parinte.

In opinia mea, staretii de la manastirea Sinaia si de la Schitul Sf. Ana au gresit enorm fata de Parintele Ioanichie. Unul nu l-a primit in perioada cand era bolnav, celalalt avea o atitudine nepotrivita fata de el.

Daca va amintiti, am scris anul acesta ca am intalnit undeva in Bucegi doi stareti care incercau sa deszapezeasca o masina. Nu am scris numele lor cu gandul ca am facut si eu o fapta buna printre atatea rele. Unul era staretul de la Schitul Sf. Ana si celalalt staretul de la Manastirea Inaltarea Domnului de la Cota 1000, parintele Melchisedec.

Daca eu mint sa-mi dea Dumnezeu mie pe masura celor spuse…dar staretul de la Schitul Sf. Ana incerca sa-l inzapezeasca si mai tare pe cel de la Cota 1000. Ce se intamplase? Staretul de la Cota 1000 venise spre Schitul Sf. Ana si la 300 metri distanta de Drumul Cotei 1400, aproape de schit, ramasese inzapezit. Cel de la schit venise cu lopeti si cu cativa cunoscuti ai sai pe care-i cazase prin camerele lacasului de cult. Cand staretul Melchisedec credea ca a reusit sa iasa “prietenul” sau de la schit il povatuia sa ia stanga sau dreapta, depinde pe ce parte erau nameti…si imediat se inzapezea, apoi urma alta munca. Cand am aparut, staretul de la schit il indemna sa coboare cu masina pe langa schit, pe Drumul Vechi al Cotei “ca a fost el ieri pe acolo si e bine”. Am intervenit si le-am spus ca pe acolo urcasem eu de 20 minute si nu se poate cobori, la curbe fiind nameti de 1 metru inaltime. Nu-l mai scotea nimeni …

Astfel ca i-am propus staretului Melchisedec sa dam zapada de pe cei 300 m pana la Drumul Cotei, alta solutie neexistand. Ne-am apucat de treaba…staretul de la schit nu lua cu lopata cat ar fi trebuit, adica pana se dadea de solul inghetat ci lua asa usor de pe deasupra. Tot comenta pe ascuns si-l lua la misto pe Melchisedec care nu se prindea de vorbele si ironiile celuilalt. Cum nu imi propusesem sa-i judec, mi-am vazut de treaba…desi staretul tot incerca sa-l convinga pe cel de la Cota 1000 sa coboare cu masina pe langa schit. Pur si simplu refuzam sa cred ca din dusmanie vorbeste asa, ca vrea sa-l bage in necazuri de “colegul” sau. Omul acesta pana am deszapezit drumul numai cu astfel de tertipuri a umblat. De oboseala, staretului Melchisedec i daduse sangele pe nas…asa au stat lucrurile.

Sa ne intrebam oare de ce Parintele Ioanichie care dorise sa fie inmormantat la schit si isi sapase acolo pana si un loc de veci…a acoperit acea groapa si a blestemat acel loc? Tuturor celor apropiati Parintele le-a spus sa nu se mai apropie de schit. Oare de ce? Cand faci un legamant cu Hristos atunci acesta inlocuieste orice, nu are echivalent, nici macar propria viata nu mai are valoare…

De aceea, trebuie sa spun si asta, mi s-a parut cam ciudat sa fiu eu cel care ia atitudine cu Parintele Ioanichie. Adica el era un mare credincios si eu un mare pacatos, singura similitudine fiind cuvantul “mare”. Nu prea mergea sa scriu eu despre dansul…si totusi cuvintele imi veneau ca o avalansa…

Spunea fratele Parintelui Ioanichie ca va vorbi dupa 40 de zile, as fi curios sa aud si eu vorbele dansului, cine stie ce adevaruri putin cunoscute va rosti.

Am fost printre putinii care au fost lasati de Parinte sa-l fotografieze…am si o poza cu dansul, fiul meu Andrei si sotia mea.

Au fost persoane revoltate, apropiate sau nu Parintelui, care au condamnat atitudinea feţelor bisericesti din Valea Prahovei. Eu consider ca nu este chiar asa…sunt calugari in manastirea Sinaia care l-au iubit si apreciat pe Parintele Ioanichie, as aminti in afara de acestia si pe parintele Vasiliu, cel care a scris un articol deosebit in presa, cunoscandu-l bine pe Parintele Ioanichie, pe parintele Tanase Benone si pe preotul-paroh de la Biserica Sf. Ilie din Sinaia. Deci lucrurile nu au stat cum s-a spus…nu a fost marginalizat de toata lumea preoteasca. Sa nu-l uitam pe staretul Melchisedec care l-a primit luni de zile la manastirea Inaltarea Domnului si care a dorit ca Parintele Ioanichie sa fie ingropat acolo…fiind prezent si la inmormantarea Parintelui.

Inmormantarea Parintelui…Multumesc lui Amos pentru fotografie

Cei care nu l-au apreciat asa cum trebuie au fost in primul rand cei de la Patriarhie, apoi staretul schitului unde slujea si staretul manastirii Sinaia.

In mod sigur, daca familia Parintelui nu se opunea, acesta ar fi fost inmormantat fie la Schitul Sf. Ana, fie in Sinaia. Mai trebuie spus ca in acele zile am vorbit cu primarul Sinaiei si acesta a dorit sa fie ingropat in aceasta zona. In principal, Parintele Ioanichie nu a fost ingropat aici ci pe plaiurile natale, dintr-un motiv foarte clar: nu se dorea ca acesta sa fie ingropat in Valea Prahovei. Mai sunt multe de spus, imi propun la o data viitoare sa mai vin si cu altele!

Multumesc tuturor acelora care au lasat o urma despre Parintele Ioanichie pe acest blog al Bucegilor. Am citit atatea cuvinte frumoase scrise despre Parinte, cuvinte inspirate de Cineva, incat deseori acestea mi-au ocupat mintea…undeva toate gandurile noastre s-au intalnit. Cu siguranta, maine voi aprinde si eu o lumanare pentru Parintele Ioanichie, voi spune o rugaciune, nu pentru mine, eu de regula nu prea ma rog pentru mine, cred ca Dumnezeu nu are nevoie sa-i amintesc eu de ce am nevoie, mai intai trebuie sa-i arat LUI credinta…apoi mai vedem 🙂

Parintele Ioanichie Somcutean pasind spre Portile Raiului…ultimul drum omenesc, primul inceput ceresc

La postul scris in 20 februarie ne-am intalnit multi…si credinciosi laici si preoti si calugari…chiar si atei. Cu putina lepadare de sine, de mandrie si orgolii, am trecut unii peste vorbele altora reusind sa nu intinam acel moment.

Unii au fost la inmormantarea parintelui Ioanichie la manastirea Sfanta Maria din localitatea Rus, altii la slujba de pomenire de la biserica Sf. Ilie din Sinaia…de asemenea, parintele a fost purtat cu gandul pe ultimul drum de mult mai multe persoane.

Fiecare ni-l vom aminti dupa urmele pe care am vrut sa ni le lasam in suflet…mai adanci sau mai putin adanci, depinde daca au trecut sau au ramas cuvintele sale in noi. In comentariile scrise, acele oglinzi ale sufletelor noastre, am avut onoarea sa-i citim pe aceia care au fost aproape de parintele, multe alte mesaje au ramas in casuta de mail, autorii nedorind publicarea lor…pe altele le-am sters eu.

O persoana, nu stiu cine este, poate ne cunoastem sau nu, a dorit sa postez o imagine cu parintele Ioanichie…o ultima imagine a sa, pana la Reintalnire.

Imi cer scuze dar nu am dorit sa postez o poza care sa fie copiata repede…sa va spun si de ce. Mai intai persoana cu pseudonimul „AMOS” mi-a trimis poze avand incredere, in al doilea rand poza facuta de mine parintelui si postata in ziua decesului acestuia a ajuns prin toate locurile posibile. Problema nu consta in faptul ca ajunge la persoane care l-au iubit, la cate unii le-am trimis-o eu la rezolutie normala. Am vazut acea imagine postata pe un site unde ar fi trebuit sa fie ultimul loc in care sa apara. Un tabloid…care scrie despre alte aspecte ale societatii, mai putin morale.

Peste scrisul meu cu „arhiva buceginatura2000” au trecut urias si pe diagonala numele tabloidului…astfel am avut motiv sa le cer indepartarea pozei cu parintele. Nu avea ce cauta acolo un asemenea om. Jurnalistii au sters poza…si le multumesc! L-au lasat doar pe un politician despre care se spune ca venea des la parintele. Asa o fi fost…multi mergeau la schit destul de des, mai des ca mine, ca altii, sa se roage de sanatate, de bine…doar pentru ei!

Sa va prezint si o alta situatie: aceeasi poza cu parintele stand pe un scaun si citind in fata schitului am gasit-o de putin timp, de cateva ore pe site-ul Patriarhiei, basilica.ro,  ilustrand mesajul Patriarhului. Bineinteles au sters sursa, locul de provenienta al imaginii…nu ca ar conta vreun pic cand vorbim de parinte.

Dar asa, nu avea Patriarhia nicio poza cu parintele Ioanichie? Incredibil de cata pretuire s-a bucurat! Si au continuat pe aceeasi linie…noi conducem oile, noi putem face, noi luam, ni se cuvine…daca imi spuneau le trimiteam mai multe, fara vreo pretentie! Se vor supara…posibil!

Pana una alta, sa trecem peste aceste slabiciuni omenesti ce ne domina si sa ne amintim cu drag de Parintele Ioanichie Somcutean, ctitorul schitului Sf. Ana. Mai sunt si altii denumiti ctitori ai acelui locas, gresit insa…unii dintre noi, care strabatem cei 300 kmp ai Bucegilor de mici copii si de cateva ori pe saptamana, stim adevarul. Schitul exista…ei doar l-au restaurat in sensul ca l-au inaltat, extins, adaugat alte constructii.

Cam asa au stat lucrurile! Si inainte de a rosti Doamne-Ajuta mi se pare mai prioritar sa-i multumim lui Dumnezeu pentru fiecare clipa a vietii noastre!

Despre parinte, vom mai vorbi…cu voia LUI!