Cand ai la doi pasi Bucegii este de-a dreptul stupid sa mergi pe Postavaru. Si mai ales pe partea acestuia unde sunt numai peisaje antropizate. Trebuie fie sa nu ai nicio notiune montana, fie sa fii de la extremitatea satului din extremitatea tarii, unde nu se intampla nimic si unde vezi doar spatii largi, drepte.

Din punctul meu de vedere, nu am de ce merge pe acest munte. Poate sa mai parcurg vreun traseu prin zonele mai salbatice, de la Timisul de Jos spre varf, ceva de genul. Dupa anul 2002, am gandit niste excursii superbe spre Postavaru. Plecare din Busteni-Gura Diham-cabana Forban- DN73- fosta cabana Fraga – Trei Brazi- cab. Poiana Secuilor – Spinarea Calului -varful Postavaru- Poiana Brasov etc. Altadata din zona Spinarea Calului ne-am dus prin Cheile Rasnoavei pana in Rasnov, la cetate, apoi pe jos in Poiana Brasov – Drumul Vechi al Poienii – Brasov – gara. Excursii de o zi, cu plecare dimineata si cu punct de sosire la gara Brasov, ca sa luam trenul acasa. Deci, asa vad eu care locuiesc de cand ma stiu la poalele Bucegilor, mersul pe Postavaru.

Nici nu stiu cum sa incep mai bine expunerea excursiei, pentru ca ma deranjeaza foarte mult cand imi dau seama ca sunt idiot. Nu a mai contat ca pe la 6 ani urcam cu parintii pe Brana Caraimanului, ca intre 12-14 ani plecam deseori de acasa pe munte cu alti baieti de varsta mea, atrasi de vederea Cantonului Schiel sau de Crucea de pe Caraiman. Cu o harta veche si incompleta, ajungeam pe la lacul Scropoasa, fara sa fi implinit 14 ani. Practic fugeam de acasa indemnand si alti copii. Ne feream de salvamontisti, de politie, de ciobani, de oamenii mari. Acasa cand ne intorceam tocana noastra nu si-o lua nimeni. Intre 6 ani si 18 ani am stat pe langa niste oameni mai in varsta care traisera toata viata pe Bucegi. Acestia fie ploaie, soare, zapada, plecau in week-end de acasa, prin padure sau pe munte. Dormeau in padure, la cabane, la stane, adica unde se nimerea. Am fost cu ei cam prin toate cotloanele acestui munte. Plecau aparent fara notiunea timpului. Printre atatia oameni cu atata experienta, vrei nu vrei inveti o multime de chestii, te formezi ca om de munte. As povesti in sute de pagini, imi amintesc fiecare intamplare, ce haine purtau, purtam, unde mancam, ce vorbeau. Le-am inregistrat in minte pentru totdeauna. Ce stiau ei stiu si eu; de la ei.

De aceea multi zic ca sunt o persoana dificila, imprevizibila si pun diferite actiuni ale mele pe seama mai multor persoane. Nu accepta ca pot face foarte multe si cauta explicatii sau sa vada doar defectele. In plus, eu de-a lungul anilor am avut preocupari diverse, am citit mii de carti, am fost prin multe locuri din tara asta si nu numai. Deci a merge pe Postavaru, urcand din Poiana Brasov mi se pare o copilarie, ceva ce se face in perioada scolara… cand am fost cu profesorul de geografie Gherman din Azuga. Cum sa urc pe un drum, printre partii,  cu enspe instalatii de transport pe cablu, totul antropizat cand am Bucegii cu tot ce vrei atat de aproape?

Totusi, pentru ca au fost persoane care spun ca gata, am stabilit deci, trebuie sa fim consecventi si sa mergem, am plecat. Eu am o problema cu aceste tipuri de „consecvente” montane. Adica vorbim o saptamana cum sa ajungem de exemplu in Valea Malaiesti, pentru week-end si, dupa ce stabilim, eu vin in ultima zi si propun un traseu putin modificat spre acea vale. Ma gandesc eu bine ca tinand cont de lungimea traseului si de participanti, ar fi mai bine sa schimbam un pic traseul ca toata lumea sa fie multumita si daca se poate sa vedem si mai multe atractii naturale. Insa de data aceasta nu am putut sa schimb traseul, desi in Bucegi se intamplau o sumedenie de chestii interesante, ca doar stabilisem 🙂 Si ia, sa nu ma mai sucesc eu si sa fiu consecvent!! Ce prostie! Ca si cum ma duc sa cumpar oua mereu de la un magazin si le iau cu 1 leu bucata. Si intr-o zi, se deschide un alt magazin si ala vinde aceleasi oua cu 50 bani bucata. Iar eu ca sa fiu consecvent, trebuie sa iau tot cu 1 leu bucata. Sau imi ridic o casa si caut materiale de constructie. Vorbesc cu o firma, negociem si pana cand ajungem la bani, vine un altul cu o oferta mai buna. Pai degeaba am negociat eu cu primul, ca banii ajung la acela cu oferta mai buna. A venit X cu o oferta mai buna, la revedere cu primul. Asa si cu traseele. Mergem pe traseul cel mai bun, chiar daca este decis in ultimul moment. Si pe 300 kmp cat au Bucegii chiar ai ce face pentru toata viata 🙂 Consecventa inseamna sa te tii de un contract, de un program, de ceva batut in cuie. Nefiind asa ceva, nu vad de ce sa fiu nu stiu cum, de dragul de a vorbi.

La joburi, de-a lungul anilor mi s-a dat masina de serviciu, mi s-a promis, mi s-a aratat, s-au rugat de mine, au insistat. Nu m-a incantat niciodata. Nu pot sta in coloana, nu pot sta intr-o cutie pe roti. Pot sta milioane de oameni, mie mi se pare stupid, fara nicio legatura cu modul meu de a trai si de a intelege viata. Nu am nevoie de o masina, nu am chef sa fiu tras pe dreapta, sa prezint acte, sa umblu dupa asigurari si prin service-uri, sa bag benzina, sa salut politistii ca si cum suntem prieteni pentru a nu ma opri, deoarece eu stiu ca nu am totul in regula, sa semnalizez cu farurile ca nu stiu cine este dupa colt… ce imi trebuie mie atata nebunie si stres? De ce sa-mi complic viata cu lucruri inutile? Vreau sa merg undeva, iau trenul. Pe munte nu am cum folosi masina ca nu ma intorc pe acelasi traseu. Nu-mi place viteza, nu-mi place sa merg prin toate gropile, sa circul gandilandu-mi constiinta ca na, asa sunt drumurile la noi. Viata mea pana la 35 de ani s-a compus doar din lucruri strict necesare. Nu ma intereseaza sa ma dau mare cu nu stiu ce, nu vreau sa fiu in rand cu lumea ca sa fac nu stiu ce impresie, important este sa fac lucruri bune si sa traiesc asa cum vreau, lasand niste urme in spate, sa nu fi trecut degeaba prin viata asta. Eu zic ca muntele te face sa vezi viata asa cum este, sa-ti clarifici prioritatile, visele. In natura si nu intre betoane, viata are alte dimensiuni, aici iti gasesti echilibrul, sensul.

Am plecat spre Postavaru cu celebrul 3001, stiti, acel Regio cu care montaniarzii din Bucuresti, Ploiesti, Campina vin in Valea Prahovei. In perioada asta trenul este plin ochi cu oameni de munte. De la Azuga, am gasit loc unde sa stam jos. In Brasov, suie-te intr-un autobuz pana in Livada Postei, plin de oameni, ca sardelele. Din Livada Postei, alt autobuz pana in Poiana Brasov. La fel, plin de tot felul de oameni, cu un controlor care vorbea continuu, cu o tanti ce locuia in Poiana Brasov si facea piata zilnic din Brasov. Si isi plangea de mila. Daca iti permiti sa dai zilnic 10 lei pe transportul in comun, ca sa mergi la piata in Brasov, nu vad de ce te plangi 🙂 O baba simulanta!

Deci toate conditiile ca pe mine sa ma ia capul 🙂 In Brasov, oriunde as merge, de regula merg pe jos. Nu vreau sa ma inghesui si sa stau atarnat de o curea sau de o bara. Nici nu ma deranjeaza ca stau altii, fiecare face ce doreste.

In Poiana Brasov, stabilim sa mergem pe traseul turistic initial marcat cu cruce rosie. Bun, si??? Mergem! 🙂 Ajungem langa padure, noi pe drum, eu ultimul ca imi tuna si imi fulgera, cand apare si marcajul pe un brad. Sub marcaj o sageata rosie. Se aude: „Uitati, acesta este marcajul pe care vom merge!”. Toti ne uitam si vedem marcajul. Apoi o luam mai departe pe drum. Toti! Deci noi am pierdut marcajul inca de dinainte de a intra pe traseul turistic :))) Era clar ca excursia se desfasura sub cele mai bune auspicii. Asa se intampla cand le stii pe toate si nu-ti dai seama de niste lucruri pe lumea asta. Cand mergi degeaba pe munte si nu vrei sa asculti.

Marcajul. Bine, nu este primul arbore de langa drum. Acesta este un pic mai sus.

Asa ceva este antologic! Sa nu realizezi ca marcajul se aplica pe arbori in asa fel incat sa-l vezi din fata. Logic ca pe cealalta parte este alt marcaj ca sa-l vezi la coborare. Dar nici nu se punea problema de logica. Sageata de sub marcaj arata clar ca trebuie sa facem dreapta, sa iesim din drum si sa intram in padure. Noi ne-am dus mai departe pe drum. Nici de antropizatul Postavaru nu eram de fapt buni. Am deschis gura sa zic ca mergem in alta directie, gresita, si am intrat astfel in traseu.

Mese la cabana Julius Romer. Le-am pozat pe toate cele pictate.

Cabana J. Romer

Mai tarziu am ajuns pe la cabana Postavaru-Julius Romer, apoi la varful Postavaru. Plin de oameni, pantofari, turisti de tot felul, sandale, tocuri, oameni cu sacose. Ne asezăm si noi pe varful imprejmuit, am vrut sa deschid gura sa zic ca varful are 1799 m si ca a fost turnata o borna special pentru a se atinge 1800 m. Dar am tacut, nu avea niciun rost. Nu dupa mult timp se aude din grupul nostru: „De aici putem tine o excelenta lectie de geografie!”. Am zis ca ma duc sa sar peste balustrada 🙂 Era exact ce scria intr-un articol pe net. In conditiile existente, noi am fi reusit foarte bine sa tinem o excelenta lectie despre prostie si obtuzitate, cat si despre imprumutarea punctelor de vedere ale altora, copierea exprimarilor acestora pentru ca noi nu suntem invatati sa spunem ce simtim. Doamne fereste! 🙂

Preocupati cu excelenta lectia de geo-prostie nu am zarit de pe varf, schitul parintelui Onufrie. Nu stim sa ne orientam, privim ca toata lumea spre departari doar pentru ca se vede frumos 🙂 Schitul este cel cu acoperis rosu.

La coborare pentru a vedea si altceva am zis sa trecem si pe la schitul acesta:

Parintele Onufrie, de vreo 20 de ani prin aceste locuri. Daca mergeti, atentie ca are o ceata de caini prin preajma schitului, dar daca te faci spre ei fug toti. Nu am apucat sa dau dupa niciunul ca a venit parintele si oricum cainii erau tupilati prin padure. Ne-a povestit cate ceva, apoi am intrat un pic si prin schit. Acolo, s-a dat si un pomelnic, pe care sper sa se fi trecut si rugamintea catre Tatal sa ne dea si noua minte. Deci: „Tata Ceresc, pentru sfintii prosti care ti-au trecut pragul… stii Tu, mai departe!.. da-ne noua ce n-avem!” :)))

Frumos locul unde este schitul. Doi porumbei albi zburau de colo-colo, ca intr-un loc binecuvantat. M-am asezat pe o piatra si am stat asa, pana au venit ceilalti, observand imprejurimile, ascultand acest loc:

Aici si-a pregatit mormantul parintele. Dansul ne-a zis.

Din 2-3 vorbe, mi-am dat seama ca trecerea pe la schit nu a schimbat nimic in sufletele participantilor 🙂 asa ca am continuat coborarea pe drum, spre Poiana Brasov, ca berbecii. Mai intram si prin padure cand nimeream traseul turistic. Pe turnanta am prins si autobuzul spre Brasov, ne-a luat soferul banii, daca mai stateam sa fim corecti si sa luam bilete de la casa, pleca. De fapt, cand ne-a vazut ca mergem spre casa de bilete a dat sa plece, cand a vazut ca ne razgandim, a oprit 🙂 Bai, in orasele mari ai de-a face cu tot felul de oameni 🙂 Am platit pentru amabilitatea de a-l ajuta si pe el sa bage niste lei in buzunar si am stat in picioare pana in Brasov. Alaturi de alti nefericiti. Noroc ca avea o oglinda si ma uitam des in ea, sa ma vad: „Tu esti ma’?” 🙂 Macar oamenii aia din autobuz nu aveau poate alta solutie, dar noi aveam atatea. Un alt autobuz era peste 30 minute.

O clipa, sa fac o completare: intr-o zi am fost pe Tampa. Duc binoclul la ochi si naiba stie cum se face ca mi se opreste privirea la un domeniu intins cu o constructie de tip palat. De cand am scris o carte, cica saptamana aceasta este gata si chiar m-as bucura… ca m-a terminat din toate punctele de vedere 🙂 … parca ne mana ceva prin astfel de locuri. Asa ca, autobuzul din Poiana Brasov ne-a lasat din nou in Brasov. Am coborat la Livada Postei, pe la ora 18.  Ce sa facem si noi, o luam pe strazi spre domeniul acela vazut de pe Tampa intr-o zi. Bine ca nu am mers toti. Incepea o alta aventura, dupa ce mersesem ca disperatii pe Postavaru, prin soare, partii, incapabili sa facem un popas pentru masa, doar am fost in contratimp, desi nu ne alerga nimeni.

Si o luam prin curtile unor oameni care se uitau cu ochii cat cepele, ce mama naibii e cu noi pe acolo, unde naiba mergem. Inconjuram domeniul, cea mai mai mare parte prin tufisuri si padure, unde in afara de caini vagabonzi si tot felul de personaje dubioase nu are sau nu au ce sa stea, si nu vedem nimic… dar iesim la vreo 2 km de oras 🙂 Nu am gasit pe nimeni sa-si faca mila de noi, sa ne duca naibii la cel mai apropiat spital pentru controalele aferente.

Cand ne intorceam iar la Brasov 🙂

Am trecut si pe langa casa acestui scriitor, de care evident nu stia nimeni, bagajele culturale fiind la anumite persoane compuse doar din ce spun unii despre altii. Tipul asta a scris o carte faina, o adevarata drama, despre deportarea sasilor din Romania in perioada comunista. Nu mai stiu exact cum se numeste, dar o am si eu in biblioteca.

In timp ce coboram din nou in Brasov, trece pe langa noi soferul care ne adusese din Poiana Brasov. De data asta se intorcea in Poiana. Va dati seama ce a gandit cand ne-a vazut pe langa oras :))) „Prostii astia s-au intors ca sa vina pe jos”. A urmat o alta asteptare, sa mai luam un alt autobuz spre gara. Primul autobuz in care am reusit si noi sa stam jos, noroc cu ora mai inaintata, putin peste ora 20. Cum se dusese naibii trenul, am asteptat autobuzul spre Bucuresti care era la ora 21. Vreo 40 de minute am stat in picioare, printre altii asteptand sa ne ia si pe noi, nenea cu autobuzul, sa mergem acasa. Jale mare!!! O baba semi-nebuna ne-a impuiat capul cu tot felul de tampenii pentru ca tot noi o bagasem in seama. Nu a tacut o secunda. Cineva dintre noi, i-a dat numele si nr. de telefon pentru ca simteau probabil ambele persoane o nevoie acuta de comunicare. Ce m-as bucura sa sune baba in fiecare zi, pe la 10 noaptea. Nu ai cum sa fii atat de fraier incat sa-ti dai numele si nr. de telefon, asa, la oricine.

Prin urmare, am ajuns noaptea acasa si nu am inteles nimic din ziua aceea! Bine, ca am nimerit drumul inapoi! Vai de capul nostru! 🙂 Dar de acum inainte, fac doar trasee compuse de mintea mea, pe care le schimb cand doresc, cine mai merge bine, cine nu sa stea acasa. Dar o asemenea excursie, nu voi mai face in viata asta!

Sper sa nu citeasca despre excursia asta vreunul de la Castel Film daca mai sunt prin Valea Prahovei sau de la Hollywood, pentru ca ori vin dupa noi, ori incep sa planga de invidie! 🙂

Stiu ca finalul trebuia sa fie de genul: „si ne-am impuscat naibii, sa nu ne mai chinuim atat!” :)) dar na, cine stie, poate altadata! 🙂