Ieri stabilisem cu doi prieteni sa mergem pe un traseu turistic. Spre seara, un fost coleg de facultate,  stabilit in Bucuresti m-a sunat si m-a intrebat daca merg pe undeva in week-end. Dupa ce l-am intrebat de ce vrea sa stie, mi-a zis ca sora lui si o colega pregatesc lucrarea de licenta si au nevoie de inspiratie, de o deplasare in natura sa cunoasca anumite lucruri ce trebuie incluse in acea lucrare…

Si am facut prostia sa accept ca doar eram buni prieteni in facultate. Cu cele doua fete mai venea si un var de al lor. Am intrebat daca fetele au mai fost pe munte, daca stiu ce sa-si ia cu ele, daca sunt fitzoase, cu gura mare si minte putina, ca sa stiu daca ma leg la cap fara sa ma doara. Florin, fostul coleg m-a asigurat ca totul e ok. Ne-am intalnit azi cu totii intr-un punct stabilit inca de aseara.

A inceput asadar prima zi proasta din acest an.

De la cabana Gura Diham am inceput sa urcam spre cabana Diham Phoenix. Vorbeam de una de alta, le aratam unele, altele. Una din fete asculta, apoi se inregistra ea vorbind pe un reportofon ca sa nu-si uite probabil ideile. Intre timp, Nicu, unul dintre prietenii mei, incinsese o discutie de pomina cu varul fetelor, pe teme erotice. Nu le pasa ca discutia lor o auzeam toti. Varul fetelor, bucuresteanul, spunea ca el face nu stiu ce sport, dar de data asta el nu poate urca mai repede pentru ca a avut “o noapte fulminanta”. Si el si prietenul meu Nicu isi povesteau tot felul de chestii.

Dupa un timp cand am vazut ca ne tot agreseaza psihic cu prostiile lor, le-am dat una sub centura: “Cand ajungem la cabana, va trebui sa fim foarte atenti la voi, ca sa nu punem mana pe ce puneti voi mana si sa nu punem gura pe ce puneti voi gura”. Si au ramas mai in urma suparati dar macar nu i-am mai auzit…o vreme.

In sfarsit am ajuns si la cabana, am comandat ceva de mancare si cu ce mai aveam noi, am alcatuit o masa specifica celor care merg pe munte. Nu mai ca bucuresteanul scapase fraiele, el se visa probabil la vreun chef. L-am readus la realitate si am plecat spre o padure deasa de molid. Prin aceasta se strecoara o poteca veche, facuta in perioada primului razboi mondial, nu foarte cunoscuta. La un moment dat, daca te abati din poteca ajungi intr-o poiana frecventata de cocosi si gainuse de munte. Are si o denumire poiana aceea.

Drumul spre cabana Diham era in multe locuri acoperit cu gheata

Nicu a fost sunat de prietena lui si el striga la telefon, “sunt cu Adi si Mihai pe la Diham, cu niste studente din Bucuresti, e super…”. Dupa 30 minute suna sotia mea “Aha, nu mi-ai zis ca mergeti cu studente pe munte..”. Mie nu mi se paruse important acest aspect, asa ca acasa trebuiau date explicatii. Pana atunci insa, bucuresteanul cu cateva beri la bord, se manifesta zgomotos la deciziile mele. Deplasarea iarna printr-o padure de molid plina de elemente faunistice se face dupa anumite reguli: merg toti pe aceleasi urme, fara galagie ca sa nu tulburam viata animala in acea zona destul de ferita de oameni, etc.

Muntele Bucsoiu incremenit sub o mantie de zapada inghetata

La un moment dat a depasit acea limita a acceptabilitatii. Zbiera “ca ce aia a lui, el merge cum vrea, face ce vrea”, l-a sunat pe fostul meu coleg sa-i se planga de mine. Apoi mi-a zis ca “poate vreau sa am de a face cu taica-su care lucreaza la IGPR”. Atat a trebuit. “Ce IGPR ma, vino incoace ca iti dau un IGPR de nu-l poti duce” si l-am luat la alergare prin padurea plina cu mici poieni. M-am oprit dupa vreo 200 metri, m-am gandit ca astia asa ca el mai plapanzi si neinvatati cu munca, cu muntele, cu eforturi, pot pati vreun accident. Zapada acoperea o multime de denivelari si poate idiotul cadea in vreo groapa si isi rupea vreun picior, sau facea vreo entorsa si trebuia sa-l ducem in spate.

Cabana Diham Phoenix

I-am ajuns pe ceilalti din urma, si am pus la cale un plan sa-i dau o lectie. L-am trimis pe Mihai celalalt prieten, cu vreo 7-8 bete uscate sa se duca paralel cu ingamfatul acela, sa se apropie usor la vreo 20 metri si din cand sa rupa cate un bat. Molizii fiind foarte desi si cu crengile pana la sol constituiau un ascunzis potrivit. L-am invatat sa mai scuture din cand in cand si cate o creanga, sa creada ala ca este vreun animal prin preajma lui.

Muntele Postavaru in stanga si muntele Piatra Mare in dreapta

Nu dupa mult timp se auzeau strigate: “Baieeeti pe unde sunteti?”. Cu ajutorul unor crengi de molid stersesem urmele noastre pe zapada si el nu era destul de invatat cu muntele ca sa recunoasca unde au fost sterse urmele. Fugea din poienita in poienita strigandu-ne.Dar „baietii” nu erau de gasit.

Prin padurea de molid, daca esti mai sperios chiar treci prin niste emotii traversand-o.

Ce spaima o fi fost in el cand tot auzea crengi rupandu-se sau cand vedea cate o creanga miscandu-se… In cateva minute s-a suit intr-un copac si a sunat disperat la 112.

L-am recuperat in cele din urma si a fost in silentio stampa pana la Poiana Izvoarelor. Idiotul a ramas cu ideea ca umbla ursul prin acea padure. Eram prea multi si faceam destul zgomot ca sa surprindem de aproape acele pasari. Le-am vazut zburand precum si urmele pe zapada atat ale lor cat si ale unor pradatori. Vreo 15-20 de pagini la lucrarea de licenta tot le-am adaugat si noi 🙂

„Jungla” de molizi

In preajma cabanei Poiana Izvoarelor am schimbat directia traseului. Asa mi-a venit mie deodata. Parca stiam ca e ceva spre noua directie. Si pentru ca lucrurile trebuie indreptate trebuie anuntata Garda de Mediu…detalii pe viitor 🙂

L-am lecuit pe bucurestean de drumetii montane, un dobitoc mai putin pe potecile Bucegilor 🙂