A treia varianta de traseu propusa pentru ziua in cauza. Fiindca ziua a inceput cu o alarma care suna pe la 6:00; inchid repede si imi spun ca nu mai ma trezesc si azi la ora asta, la revedere 🙂

Prima excursie cade asadar, a doua, cea de ora 8 nu ma incadrez nici la ea. Abia pe la 10:30-11:00 umblam bezmetici prin oras, intr-o incercare de excursie. La vreo 10 minute de la plecarea de acasa traversez calea ferata… si simt eu ca m-a lovit ceva peste picior dar cum nu vad nimic, ma duc mai departe sa nu intarzii nici la a treia propunere. Eu visam de dimineata un Clabucetul Azugii dar na… la ora aia?!

Si totusi, ce ma atinsese pe la picior era briceagul meu in cadere libera. Unde a cazut, acolo a ramas; intre pietrele de la calea ferata, langa trotoar.

Prin Busteni, am intrat in mai multe magazine. Din fiecare cumparam doar cate un produs. Pentru ca tot imi aduceam aminte ca mai trebuie cate ceva :))) Dupa ora 11 am intrat pe drumul spre Gura Diham. Nimic special pana pe acolo si nici acolo… pentru ca erau vreo 100 de masini parcate.

Undeva, pana in cabana cu vreo 2 km, dincolo de apa, se vedeau un fel de excavator, niste tevi… cine stie ce pagube se mai faceau pe acolo.  „Ce-o face pe acolo?”, „Ce crezi ca face, strica padurea, altceva ce?”. Adica, daca nu fura sigur strica. La Busteni, oricat ai vrea, nu prea poti sa crezi ca se intampla si altceva in afara de cele doua situatii. Sa speram ca apare o alta abordare acum ca vom avea o noua echipa la conducerea orasului.

Urcam pe marcaj triunghi albastru… nu am intalnit pana aproape de iesirea in Saua Baiului pe nimeni. Pe acolo am intalnit cateva grupuri de persoane. In schimb, am facut multe poze si am cules cateva ciuperci pentru o tocanita.

In dreapta acestor urechiuse spongioase, intr-o crapatura, statea o salamandra…

Salamandra, schimb de priviri si fiecare cu treaba lui 🙂

De-astea nu culeg.

Asta la mine

Acestea la cine o mai trece pe acolo. Poteca este unde se vede sageata rosie.

Vorbind la telefon nici nu imi dau seama cand am ajuns pe Muchia Lunga.

Da ma’, esti frumos 🙂

De cate ori am mers pe aici… cine mai stie.

Un simbol pentru niste jertfe uriase…

Toamna si muntii

Cum mergeam asa, incurcand tastele, „intalnim niste turisti care desfasurau o actiune incompatibila cu patrimoniul natural. Adica derbedeii injghebau un gratar ilegal. Cand ne-au vazut, au bagat-o pe maneca, noi cu „ba, parlitilor care sunteti, voi stiti ca…” :))), ei saracii au fugit de groaza chemarii „feldgendarmeriei”, ca e faza aia nu stii legea, nu inseamna nimic, o inveti atunci pe pielea ta. Ei tinand la pieile lor, nu au asteptat sa le propovaduim noi sfanta iertare crestineasca si au zbughit-o la vale. Noi am fi luat-o dupa ei da’ focu’, padurea, natura, mediul, covidul? Poate ca erau fugiti din izolare, cine poate stii…

Ai naibii, cum au vrut ei sa aprinda focul in aria protejata. Unde am ajunge daca am face toti la fel? Am consemnat in procesul verbal ca se vedea ca exersasera infractiunea… dar nu chiar cum sunt sugativele acelea comuniste de 70-80 de ani, imbatraniti in rele :)) Se vedea premeditarea pentru ca focul era facut intr-un loc ramat de mistreti pe vreo 6 metri patrati, deci nu avea cum sa ia foc ceva. De aceea nici nu ne-am suparat prea tare pe ei. Au avut ceva constiinta. Ei bine, le-am stins focul totusi si nu se mai cunostea nici macar locul; iar carnatii facuti de ei si lasati chezasie pentru acei oameni ai muntelui degraba ajutatori si imediat iertatori, nu au fost chiar de ici, de colea! Nu aveam ce sa facem, trebuia sa strangem totul ca nu cumva fiarele padurii sa se deprinda cu gusturi si mirosuri si sa nu mai pasca iarba bogata a ariei protejate. Ca nu creste nici iarba asta asa, degeaba.

Nu imi dau seama cum merg cate unii pe munti, arii din acestea, fara o minima informare, ca inconstientii. Asta a fost acum, ca le-am dat o sansa, dar numai, gata.” Revenim in realitatea noastra si din rucsaci scoatem cate o doza de bere Tuborg si ne abonam la peisaj.

Un munte frumos merge cu o bere buna! :))

Pe la final de doze deja vedem cum zburau obuzele de pe Costila in urma cu vreo 100 de ani. Eu plusez ca sigur e o baterie care trage tocmai de acolo, de mai jos de releu, unde se afla acel musuroi de furnici negre. Cum colegul vedea si musuroaie negre dar si rosii, iar la un moment dat cica o racheta Tomahawk  a trecut razant pe deasupra padurii noastre, realizez ca in urmatorul razboi vom fi camarazi de succes la arma Dezalcoolizare. El sigur comandant ca prea le vedea…

„Hai naibii acasa, ca poate ne trezeste vreun urs!”

haha… ca noi ne stim, pastram distanta.

Odrasle

Gasim mai multi „tribi”, ne uitam la ei, facem poze si ii lasam acolo.

Tribi culcati la pamant de vreun animal in fuga…

Nici realitatea nu prea ne ajuta… descoperim o floare a Pastelui. De cand IPS Teodosie a reprogramat Invierea pare ca totul e posibil…

Ne uitam la buretii astia de la distanta, pana ii zic ajutorului „ho, ma’ tata, ca nu te bate nimeni, du-te si taie-i”. El ca nu, ca nu-i trebuie. Nici mie nu imi trebuia dar i-am luat, ca stiu pe cineva…

No, fii ma’ linistit, nu-i mai numara, ca nu sunt toti in mana, mai sunt si in sacosa. Sacosa e mai in spate 😉

O harpa… „ce a vazut-o si pe asta!”

Negri de pamant, asa e denumirea nu ca erau negri de la pamant.

Eroi au fost, eroi mai sunt.

„Ce razboi a fost ma’ in ’87?”, „Cum, nu stii? Aia de la Steagu’ cu comunistii?”, „Si astia sunt?”, „Care altii, boss? Nu vezi ca e si Jan!” :))))

In decor zacea o butelca…

O schimb dintr-o mana in alta cuprins de evlavie si merg asa cu ea. Colegul stia ce este pentru ca in vremurile acelea el fusese incorporat la submarine la Predeal, bagat taman intr-un echipaj de glumeti… undeva pe submersibilul Cosmuta ce se afla ancorat la dana Valea Rasnoavei.

Uite asa ajungem la micutul templu inchinat eroilor realizat de d-l Mugur Gavrila. Acolo am depus si ce gasisem. Asa ca totul se intampla cu un rost. Cine mai gaseste cate un rest prin padure, il aduce aici. Un mic muzeu in aer liber.

Pamantul i-a acoperit pe aici, pe eroi.

Un animal mancase din ciupercile astea…

Coboram tot in Valea Cerbului, la primele case. Pe o straduta, vedem un pisic care se rasfata la soare, fara nicio grija :)) Un etnic, desigur, in lumea pisicilor.

Langa calea ferata imi gasesc micutul briceag… de care ma leaga cateva amintiri. Prima a fost cand l-am cumparat. Eu, convins ca imi trebuie ceva mic, util, descind intr-un magazin de profil. Vanzatorul imi arata mai multe modele. Nu trece un minut si pe geamul vitrinei apar multe picaturi de sange. Taiau atat de bine incat nici nu simtisem cand ma taiasem prin ele. Le-am murdarit pe toate la care vanzatorul: „Du-te dom’ne de aici, tie trebuie sa-ti dau altceva” :))) Si asa am cumparat chestia asta mica, sanse mici de taiere…

Acasa am incheiat ziua cu un ardei umplut:

Treaba este simpla de tot… mai lucreaza si Dumnezeu ca nu e alta explicatie 🙂 Faina zi :)))

E articol de cititori mai vechi; altfel da cu eroare!