Mereu imi propun sa spun mai multe, dar tot mereu imi spun ca nu stiu cati ar intelege 🙂 Asa ca prefer sa las ceva aici, accesibil tuturor. Desi nu era in plan sa ajung pe la aceasta pestera, s-a nimerit. Oricum, este o pestera care mereu ma va fascina. Poate si pentru ca in mentalitatea localnicilor are o alte rezonanta acest simbol…

Plecam! Printr-o mica ninsoare.

De undeva, din vale, se auzea cum cineva taia ceva cu un topor. Dupa sunet taia dintr-un fag uscat, doborat de vant, dar inca suspendat intre alti copaci. Ceea ce nu era rau deloc, mie imi place ca mai sunt localnici care merg sa ia lemne de foc din padure. Mi se pare normal. Pentru ca oamenii acestia isi iau toporul ca pe timpuri, o franghie, taie crengi, ce gasesc, le leaga si le trag pana acasa. E chiar frumos!

Unii dintre noi, mai ales cei de pe la oras, mari montaniarzi, dar care nu sunt capabili sa faca deosebirea dintre molid si brad, au luat-o un pic pe aratura cu salvarea padurilor. Cum vad pe cineva cu un lemn, suna la 112 🙂 Nu fac diferenta intre omul de rand care sta de o viata langa padure si face ce au facut toti stramosii lui… si cel care devasteaza padurea cu tot felul de utilaje, alegand in complicitate cu padurarii cei mai frumosi arbori.

Acum vreo 8 ani si ceva, montam pe aici, acea balustrada.

Coborand spre pestera

Dialog: „Sa le dea Dumnezeu sanatate, celor care au pus franghia asta pe aici, ca e foarte utila!”

„Nu am pus-o noi ma’, ce ai?”

„Da, stiam :)”

„Nu a luat-o nimeni!”

„Eu ti-am zis atunci ca daca nu o iei tu, nu o ia nimeni!” 🙂 Asta asa, ca sa pun gaz pe foc!

Ideea este ca de ani buni, franghia aceea a ajutat sute de maini sa coboare si sa urce. Cine ajunge acolo, nu are cum sa o ia, pentru ca isi da seama de utilitatea acesteia.

Prapastia la doi pasi… sau hai, unul mai mare. Dar este si o balustrada pusa tot prin acele timpuri si vad ca rezista. Am facut un lucru bun 🙂 Mai trebuie la anul pusa inca una, sa fie acolo.

In fata pesterii cunoscuta sub denumirea de „a lui Bogdan”. Chipurile, acest Bogdan era un vestit om de munte, il chema Nicolae Bogdan, si este cel care l-a adus Mihai Haret, autorul primului ghid al Vaii Prahovei (1910), in acest loc. Si cum Haret era si cu alti copii, au decis ei sa-i zica asa pesterii. Cele mai vechi inscriptii din pestera dateaza insa din anul regatului (1881), deci pestera era cunoscuta de mai mult timp, inainte sa ajunga acestia pe acolo.

Frumoasa pestera aceasta, cea mai mare din partea prahoveana a Bucegilor. Eu sper sa fie prinsa intr-un proiect de amenajare, cum are in plan Primaria Busteni.

Un capitol intreg despre aceasta pestera si nu numai, este in a doua parte a cartii „100 de pasi in timp”.

Trepte sapate intr-o stanca dar si urmele unor gheare de urs. De cand nu am mai fost pe aici, am vazut ca a incercat cineva sa sape si el o treapta, exact acolo unde este bine conturata o urma de gheara de urs. Cu astfel de idei, distrugem tot.

Daca tot a luat lumanarea de botez a copilului, am zis sa facem un mic artificiu. Ti-ai gasit! Mi-a murdarit cu ceara geaca, am zis ca-i dau o bataie dar am uitat 😉

Anul 1923. Sectembrie, cum se zicea pe atunci. Azi, chestiile astea amuza foarte tare. Cel putin pe mine.

Aurel si Adrian Ghinescu au fost acum aproape 100 de ani prin pestera. Mai multe inscriptii gasiti pe blogul https://pasiintimp.wordpress.com

Acolo, postez ce pare mai vechi.

Zici ca e ceva diluvian

Anul 1882 in capatul pesterii. Se vede ca a fost cineva si peste 100 de ani, in 1982.

In locul acesta ma pozez eu, cand ajung pe aici. Sa ma uit peste ani.

Cartierul Cumpatu – Sinaia

De mai departe, vazusem niste caprioare. Am zis sa ne apropiem usor, dar ne-au simtit. Totusi, nu au fugit, ca eram prea departe.

Cam atat! 🙂 Cateva ore de umblat prin padurile Bucegilor… Si o piesa muzicala, noua, frumoasa… cu imagini din Brasov, un oras care imi va placea mereu: