Daca scriu, cica exist! 🙂 Buna chestia asta 🙂

Asadar, daca in prima zi de Craciun vremea a fost frumoasa, calda, o placere sa stai pe o banca, de exemplu, a doua zi s-a schimbat treaba. Vremea a devenit inchisa si rece, iar acum, de dimineata, cand ma uit pe geam… ninge ca in povestile de altadata cu Craciunul. Eu asa as vrea sa ninga, doar de Craciun si Anul Nou, un pic prin ianuarie si poate-poate ceva si in februarie 🙂

Oricum, nici nu am simtit prima zi de Craciun, Ajunul l-am sarbatorit prin munca… apoi, pe 25, acasa, unde m-am odihnit scriind, completand, corectand, notand diverse. Mai voiau niste rude sa vina la mine pe 25, dar ce sa faci cu mine?! Am atatea pe cap, incat nu pot sa stau in jurul unei mese la discutii. Chiar nu am rabdare, chiar nu pot pierde timpul. Cand mi-am pus ceva in cap, lucrez la acel lucru si noaptea, pana sa adorm. Asa simt eu ca traiesc viata 🙂 Ieri, nici macar nu am avut timp sa mananc sarmale acasa, de pofta… am cumparat. Singurul care cred ca a cumparat sarmale de Craciun… au fost bunicele, acasa, insa, in seara de 26, m-am abonat si eu la masa de Craciun, erau mult mai bune cele de acasa. Pana atunci, de unde timp?! Si nu as aloca niciodata timp pentru mancare, cand am altceva mai bun de facut. Dar nicio problema, ca am recuperat… pana la 12 noaptea, am pierdut numarul placintelor cu mere. Scriam… la modul, laptop deschis, de jur-imprejur carti deschise, vreo 5 foi scoase de printr-o mapa, o agenda, si ea deschisa… adunam detaliile intr-un intreg. Pe la 1 noaptea, fuga la somn, la 7 m-am trezit, gandurile nu ma lasau sa dorm 🙂 🙂

Ma uit pe geam: Superb! Deci, ce fac azi? Trebuie sa fac niste poze, sa plec din localitate, este perfect cum este afara, iau unul din baieti cu mine, un prieten sau doi… oricum, trebuie sa colind, ca tot este vremea lor, a colindelor :), si un cimitir. Caut crucea cuiva. La cate cruci am cautat, am invatat toate cimitirele din Valea Prahovei. Nu mai conteaza una…

O alta piesa care imi place, toate ciudateniile 🙂

Pe munte, adica pe trasee cu un grad oarecum ridicat de pericol, nu merg pe 27 decembrie. Era sa o patesc acum cativa ani si ma feresc sa fac trasee extreme intr-o astfel de zi. Stau in banca mea, pe trasee mai putin periculoase. Profit ca acum toata lumea are liber si ca pot sa acord mai mult timp acelei carti la care scriu. Ceea ce la inceput parea un lucru greu de realizat, cu timpul, a parut extrem de dificil, datorita multitudinii de lucruri descoperite, trebuiau scrise repede pe ceva, ca sa le iei in seama la subiecte viitoare, corespondenta cu tot felul de oameni… multi, foarte multi au pus umarul la scrierea acestei carti. A mai existat o asemenea lucrare… in 1910. Este mult prea mult ca sa pot detalia in cateva randuri. Povestea a inceput in Sinaia, in fata unei vile… care se vinde azi la un pret urias. Discutam ce stiam despre istoricul ei, in cateva zile, aflasem tot felul de detalii, ca un facut, ne cadea in mana cate o carte sau un articol pe net in care se spunea despre acea vila… apoi am gasit mormintele primilor locatari, tot intamplator. Astfel, a iesit un subiect frumos, pe care am vrut sa-l postez pe blog, pentru ca putini ar fi cunoscut toate detaliile, extrem de putini. Insa, m-am razgandit 🙂

Vazand cate lucruri se leaga, am alcatuit o lista, am inceput sa caut prin arhive, sa intreb militari in rezerva, primari, oameni de cultura, preoti, sportivi etc, plus adrese la tot felul de institutii, vizite pe unde nu te astepti… multa munca, pentru ceva in care cred. Aceste lucruri trebuiau adunate intr-un loc… chiar daca nimeni nu mai citeste in ziua de azi carti, nu o scriu pentru cineva anume, ci pentru ca unele lucruri nu trebuie sa se piarda.  Este un mare castig daca o citesc macar copiii mei 🙂

Imi spunea un domn, care a inteles perfect ce inseamna acea carte, ca o alta, oarecum asemanatoare, dar in alt domeniu, ii luase autorului 3 ani. Estimase ca si mie imi va lua 2 ani. Dar bine, chiar daca initial am crezut ca imi va lua 6-8 luni, din lipsa de timp, trebuie sa mai facem multe altele in viata de zi cu zi, nu poti scrie doar o carte… pot spune ca abia in martie 2015 se va implini un an, iar cartea este cam la 95% gata. Mai este nevoie de putin timp pentru corecturi finale, reverificari si apoi vorbim de publicare. Mai multe nu are rost sa spun, pentru ca voi nu aveti de unde sti ce cuprinde cartea, deci va fi ceva bazat pe ce spun eu, adica… nu asa se trag concluziile 🙂 🙂 si apoi, niciun lucru nu a fost inteles cum trebuie in momentul aparitiei sale. Este nevoie de un oarecare timp pentru a fi parcurs, acceptat, inteles…

Am fost indrumat si spre diversi „barzi” ai locului si, acolo unde a fost cazul, am incercat sa vad ce cunosc ei, daca vor sa impartasim cunostintele si altora. Efectiv, multi din cei care au o istorie bogata in spate sau care cunosc niste lucruri, erau niste oameni de proasta calitate 🙂 Plini de colectii in care se regaseau, oameni la 70 de ani ce fac cu ochiul la pustoaice pe strada, pe trei sferturi nebuni, daca-i contrazici cu ceva, gata sa te ia in ras, daca incerci sa verifici vreo ipoteza… adica: niste cretini! Si eu nu bag in seama astfel de imbecili. Fiecare isi locuia o poveste, in care totul se invarte in jurul propriei persoane.  Opiniile unor astfel de persoane, oricata experienta si oricate cunostinte ar avea, trebuie tratate cu multa atentie. Sunt multe exagerari si, daca perpetuam aceleasi minciuni la nesfarsit, nu am facut nimic. Am ajuns la rezultat intr-un timp mai lung, categoric, dar am ajuns, si nu este un rezultat viciat, incarcat de subiectivism.

Un lucru de acest gen s-a petrecut de Ajun, pe 24. Intamplarea a facut ca de un grup de prieteni sa se apropie un batran. Am in minte atatea detalii, incat nu m-am putut abtine sa nu re-reverific unul dintre ele. Aveam curiozitatea de a sti exact unde a fost un cimitir american, azi disparut. Exista imagini, dar cu putin noroc, daca stii zona si mai gasesti vreun batran, poti localiza vechiul amplasament. Aflasem de multa vreme unde este, dar eu voiam sa mai verific, poate cine stie, trasesem o concluzie subiectiva. Si il vad pe batranul acesta pe 24, profit de ocazie, il trag deoparte si-l intreb. Mosul stia exact amplasamentul, care era acelasi pe care-l stiam eu. Mi-a zis exact, mi-a descris totul cum este acum 🙂 Bun pana aici. Si incepe mosul sa o ia pe campii… cum ca sa bag la cap ca americanii aia au murit in primul razboi mondial. Eu i-am zis delicat ca nu am avut noi vreo treaba cu americanii atunci. Sa-l fi vazut pe tataie cum a luat foc ca l-am contrazis, ca eu sunt un copil si el stie, a trait, a vazut, alte vremuri… Mai venisera si doua babe si un nene pe la 45 de ani semi-beat 🙂 si toti erau de aceeasi parere. Ca „taticu’ spunea ca au cazut cu avioanele”, ca nu mai stiu ce… 🙂 🙂 Initial, ma cam intepasem 🙂 dar i-am zis tartorului batran 🙂 ce incita grupul, ca americanii intrasera in primul razboi dupa scufundarea Lusitaniei, ca astia, care au fost ingropati in cimir, erau piloti care bombardau rafinariile de la Ploiesti si Campina in cel de-al doilea razboi… si au fost doborati de avioanele noastre sau de artileria romano-germana. Nu au parut prea convinsi de ce spuneam 🙂

Vad ca mai au si altii probleme cu ziua de 27 🙂

http://adevarul.ro/locale/calarasi/superstitii-sfantul-Stefan-interzise-deplasarile-zone-montane-treia-zi-craciun-1_549c6ac4448e03c0fd0b2bd8/index.html