Amintirile multor tineri

Am ascultat o piesa muzicala superba, imprumutata de la formatia Compact.

„…copil al anilor ’80, adolescent in ’90…

…pe atunci coada era la dozatorul TEC… ”

Au fost niste vremuri ce nu vor mai veni niciodata. Mergeam 2 km mai multi copii, sa luam suc de la TEC.

Si noi aveam pusti cu teava din plastic prin care treceau cornete de hartie. Dar noi nu ne jucam printre blocuri, ci prin poieni si paduri.  Concuram pe echipe cu alte strazi, ne bateam la propriu si cu ei. Ne dadeam intalnire prin diverse locuri, prin padure, si pe acolo ne fugaream unii pe altii.

Aveam si prastii din cauciucul mastilor de gaze furate, spargeam geamuri pe la scoala. Pana in clasa a IV-a eram vedeta, daca nu foloseam prastia, atunci spargeam cu mingea de fotbal cate un geam. Parintii le plateau, acasa imi luam tocana si stateam potolit cateva zile, apoi iar o luam de la capat, dar in asa fel incat sa nu mai fim prinsi. Fugeam din curte cu varul meu, prin iarba, tiptil, si cand ajungeam vizavi de scoala… pac, geamul jos! Apoi ne furisam inapoi si priveam dintr-un lastaris isprava. Cum venea cate un profesor sau femeia de serviciu sa constate evenimentul.

Instigam si pe altii, asfel ca treceam din chelfaneala in chelfaneala. Mai erau si vecinii care spuneau ca le invat copiii la rele. Intr-un timp, ma urmarea un bunic, sa ma educe el, i se parea ca nu are cine sa ma bata si voia el sa se ocupe de problema. Aveam vreo 9-10 ani. Cand il vedeam, fugeam cat vedeam cu ochii, ma astepta pe banca in parc, pe la alte locuri de joaca. Am fugit  eu o data, de noua ori, intr-o zi l-am aranjat. Langa noi locuiau patru frati, familia Marin. Capul familiei lucra la Masina a 10-a sau a 9-a pe la Fabrica de Hartie si intr-o zi mi-a adus un cauciuc luat de la o masca de gaze. Acasa am taiat limbile de la o pereche de tenesi buni. Una am taiat-o prea scurta, asa ca trebuia sa o tai si pe a doua. Am luat un siret si gata prastia. Mai trebuia munitie, deci m-am dus pe calea ferata si am adunat minereu de fier.

Cand plecam la scoala, luam prastia in buzunar si cateva minereuri.  Intr-o zi, iar m-a alergat bosorogul si am scos prastia si am tras in el. L-am nimerit, asa m-am bucurat ca le trageam pe toate spre el.

De cate ori directorul Megelea, -mi se pare ca si azi este director, dar nu mai este la scoala „Regina Elisabeta”, ci la „Nestor Urechia”- ma lua la rost ca sa platesc geamurile, la scurt timp recidivam. Pentru ca spunea ca eu spargeam toate geamurile. Eu stiam ca am spart doua, tata platea cinci, eu la cateva zile spargeam alte trei, ca sa fie socoteala cum trebuie. In decembrie 1989, cu fratii Marin, ne-am dus si am scris pe scoala cu vopsea rosie, cu litere de jumatate de metru: „Jos Megelea hotu’ „. Fiindca stateam aproape de scoala, sectoristul, dl. Marian Cabel, Dumnezeu sa-l ierte, a venit pe la casele noastre. Dar noi eram copii nevinovati, nu noi, altii erau vinovati 🙂 Azi, fata d-lui Marian este nasa lui Rares.

Ca si in videoclip, construiam carut pe rulmenti, doar ca era mai elaborat, avea spatar si frana, cum au carutele trase de cai. Mergeam pe strada ce cobora la gara, pentru ca acolo era bun asfaltul si faceam concursuri… mergeam in fiecare zi, atata vreme cat rezista carutul.

Munceam zile intregi cu varul meu sa facem cate un carut. Ne mai ajutau si unii vecini, doar sa ne vada dusi de pe acolo, ca numai pagube faceam daca stateam cu mintea odihnita. Langa noi statea familia Moroldi, o familie cu case multe, teren mult, multi locatari. Dincolo de ei era scoala construita pe timpul lui Carol I si transformata in timpul comunistilor in laborator de biologie si sala de sport. Deseori, cand le era lumea mai draga, adica stateau linistiti pe cate o banca in curte sau chefuiau, eu si varul meu luam niste pietre si aruncam peste casa lor tocmai pe tabla de pe scoala. Se auzea un zgomot mare, dupa care curgeau injuraturile. Dar noi, fie fugeam in casa si ne faceam ca dormim, fie fugeam repede din curte in niste poieni si stateam pe acolo, chipurile la adunat flori. Dupa ce trecea socul si scapam, radeam pe acolo intruna…

Mai luam de acasa cuie si le puneam pe calea ferata. Trecea trenul si le presa, astfel ca obtineam varfuri de sageti. Luam elementi din aluminiu de la antene si ii taiam cu bomfaierul, bucati de cativa centimetri. Intr-o parte a bucatii puneam cuiul presat si cu un ciocan bateam pana il strangeam bine, iar in cealalta prindeam lemnul sagetii. Am pacalit-o pe mama ca vreau sa citesc o carte, dar pe mine ma interesa doar o poza cu o sageata din acea carte si ea mi-a luat cartea. Cum aveam modelul, mi-am dat seama ca mai trebuie pene. Am luat si de pe la gainile mele, si de pe la varul, si de pe la vecini… le taiam cu o foarfeca.

Primul arc nu a fost suficient de puternic sa trimita sageata. Asa ca am taiat un lastar de alun mai gros si mai lung, si m-am dus la un baiat mai mare sa-l arcuiasca. Calculele s-au potrivit si sageata se ducea bine. Prima tinta, un caine. In cateva zile, nu mai era un caine zdravan pe strada mea. Cand au vazut ai mei ce facusem, mi-au dat o batalie ca la Waterloo.  Norocul meu era ca invatam bine la scoala, dar aveam prea multe idei si prea multa energie, si, deci, nu eram praf pe toata linia.

Si sticlele de Pepsi de altadata… tata urca la Stana Regala si le cumpara. Duminica faceam gratar si-l asteptam pe el cu sucul. Se intalnea cu un prieten bun de familie, Mihai Fratila, fata lui este la hotelul Lux Garden, si povesteau cum vedeau mistreti, ursi, pana la cabana. Eu mereu voiam doua sticle… niciodata nu m-am multumit cu putin.

Eram abonat si la tavalirea poienilor d-lui Nae Contes. Pentru omul acesta am fost un cosmar permanent. Cand eram mic, fugeam prin toate poienile lui, cand sunt mare, ia amenzi de sute de milioane de lei vechi din cauza mea… acum il inteleg de ce spunea ca daca ma prinde, ma spanzura pe undeva 🙂 🙂 Poienile lui insumau, prin comparatie, cel putin 5 terenuri de fotbal, cu mii si mii de flori, fluturi, copaci… clar ca pe acolo eram toata ziua. El batea pe oricine intra in acele poieni, pe motiv ca-i calca iarba si se coseste greu, de regula ii batea cu biciul. Dar stateam doar in mijlocul poienii, sa-l vad cand apare, ca sa avem timp sa fugim… ca mai luam si pe altii dupa mine. Cand ne vedea, se auzeau de la distanta mare, cuvinte despre soare, dumnezei, mame… intai venea un zbierat disperat: „Iesi din iarbaaa!”, apoi injuraturile. La inceput fugeam ca alergati de satana, dar apoi ne-am obisnuit si ne uitam cum tipa. Cand fugea el, fugeam si noi, se oprea el, ne opream si noi. Tot eu ii invatasem si pe ceilalti, chipurile ca trebuie sa fim curajosi. Cand facea fanul si il aranja in capite, noi il pandeam de la distanta mare. Pleca acasa, noi fuga repede sa sarim in capite. Aproape toate i le daramam.

Seara, uneori, ne strangeam mai multi copii in acele poieni si faceam tot felul de planuri. Eu am fost cu ideea ca sa bubuim cu un stingator si cu carbid. Am gasit un baiat mai mare si gata, intr-o seara, de la zgomotul bubuiturii, ieseau multi vecini pe la porti. Am fugit toti, am abandonat stingatorul… a trebuit sa-l recuperam noaptea dintr-o magazie, ca ni-l confiscase un vecin sa nu mai facem prostii.

Si cu toate acestea, toti profesorii, mai putin directorul, spuneau ca sunt un elev model 🙂 Evident ca si atunci, si acum, am fost un model, de asa nu sau asa da. Mereu trebuie sa faci doar ceea ce crezi, sa incerci sa-ti indeplinesti orice vis normal… daca 1000 de oameni fac acelasi lucru, nu inseamna ca este bine, ca trebuie sa faci la fel.

Cumva trebuie facuta diferenta 🙂

Intr-o zi, un pescar pescuia intr-un lac, aflat langa un spital de nebuni. La ora 6 dimineata, apare pescarul pe malul lacului… hop si nebunii pe la ferestre. Statea pescarul, stateau si nebunii. Liniste totala.

Vine seara. Pescarul da sa plece. Un nebun il intreaba: „Ai prins ceva?”.

Pescarul: „Nu!”. Nebunul: „Atunci hai la noi, ce te mai duci acasa!” 😉

Am iesit prin ploaie…si momente de pe munte

Cateodata imi place sa privesc cand ploua…si stau asa si privesc, ascult ploaia. Pot face acest lucru mult timp, fara sa ma plictisesc.  Stau pe balcon sau la geam. Nu imi este frig, nu-l simt deseori…atunci cand gandurile pleaca in slalom printre picaturile de ploaie, undeva mai mult sau mai putin departe.

Scriu despre ploaie, ma descrie, in aceste zile.

1

Si am plecat, acum intr-o seara, sa ma plimb prin aerul rece, proaspat, prin intuneric. Cum a fost? Cam asa:

La Busteni, luminile se aprind pe la 8-9-10 seara, depinde cine este la post si cum este.  Prin parc umbli ca fantoma, alaturi de alte fantome.  Dar mie imi place oricum. Cad stropi rari de ploaie. Liniste, gandurile zboara, se duc, unele nu se mai intorc, probabil nu a fost sa fie, cam asa ne pacalim. Cu capul in piept strabat aleile, merg spre casa…cred ca se vor sfarsi. Nu am dorinte, sperante, asteptari. Nu am nimic, nu vreau nimic.  La gara, surpriza, luminile erau aprinse. Nu stau departe de gara, de regula totul este in bezna mereu. Acum era lumina, au bec in sala de asteptare…dupa vreo 10 ani.

Ma opresc pe pod. Nori negri, cu nuante albastrui parcurg cerul Bucegilor. Jos, raul Prahova straluceste  ici-colo sub luminile unor reflectoare. Este liniste, eterna liniste. Oare, incotro, care este sensul…imprejurimile imi par deodata straine, ca si cum totul a incetat a fi. Nu ne mai stim…nu vom sti unele lucruri niciodata…le-am ingropat inainte de a vedea spre ce duc.

Nici patul, nu ma cheama, nu mi-e somn, imi reiau locul, la geam…oare mai ploua? Hainele sunt umede. Inseamna ca afara ploua…nu deschid ochii sa privesc, pentru ca nu ii am inchisi, nu vad insa aici, privitul este departe…Este tot noapte, o noapte fara nazuinte, o noapte pe care o privesti si atat, stai in ea, stiind ca asa sunt pe mai departe…nemaicrezand in ceva, nemaigasindu-te in tine, in jur, in incremeniri de timp…fara a putea spune ceva inteligent, fara a avea ceva de zis, fara a vrea ceva. A nu vrea nimic… tresar o secunda. Atat doar…si parca inca ploua…cu stropi mari. Cand ploua ne pare rau ca ploua, cand este cald ni se pare ca este prea cald. Poate ca de data aceasta stropii mari intra prin pamantul uscat de seceta si reface toate acele crapaturi vizibile. Cine mai stie…o fi vreun rost, un sens, in toate! Chiar si in nimic!

Momente montane, azi o alta zi, una splendida:

1

2

3

4

5

6

7

8Ultima poza este facuta de Radu, UnBolovan. Multumesc! 🙂

La ciuperci: norocul si starea de spirit!

Obligatii matinale, ieri…pleaca, vino repede acasa…ma uit pe geam sa vad daca a mai aparut vreo schimbare a vremii. Pe la 7 era un frigu’ naibii afara, si astia cu meteorologia lor spuneau ceva de marti incolo. Masa de aer rece a ajuns mai repede…vant si frig, nori, cativa stropi de ploaie. Astia isi „bate” joc de noi! :)))

Ma uit spre munte si vad un curcubeu, o parte din el…ii fac o poza si apoi plec. Revin intr-o ora fiind sunat de niste prieteni, unii in concediu. „Mergem la ghebe?” spune unul. Pe mine nu ma incanta deloc ideea, pana la urma merg….ideea unei tocanite de ciuperci suna bine. Am si zis ca merg in padure dupa ciuperci doar cand ma apuca un astfel de talent…de a găti.  Vin prietenii cu masina, urc si plecam pe drumul forestier Urlatoarea…adica prin padurea de sub curcubeu :))

Dupa ce am iesit din masina am constatat ca sufla vantul si in padure destul de tare. O luam undeva spre stanga, eu foarte linistit. Ma uit la ceas si imi propun sa ma intorc acasa intr-o ora, hai doua 🙂

Raman singur si ma holbez la copaci, frunze, mainile le tin in buzunare, ridic gluga pe cap, merg ce merg si iar ma opresc „Ce naiba caut pe aici?” Ma uit dupa ceilalti uneori se aplecau si culegeau ceva…eu nu vedeam o ciuperca macar 🙂

Hai sa mai urc…cum nu era ceva mai deosebit sa-mi apara in cale, in preajma, ma opresc sa-i strig. Parca vroiam sa le spun ca de la nu stiu ce drum ma intorc. Dar nu mai strig pentru ca vad cateva manunchiuri de ghebe…le tai, le curăţ si ajung intr-o sacosa. Umblam spre ceva ce in trecut il denumeam „locul nostru”…mama lui de loc, ca eu pe frigul acela eram cam zapacit.

La un moment dat ma ajunge Micutzul morocanos si el crede ca sunt asa de linistit pentru ca adun in tacere :)) Eu eram doar plictisit. Mai sus gasesc alte manunchiuri…privesc in sacosa, sunt cateva kilograme…ar trebui sa fiu multumit, acasa doar trebuie sa le spal. Prin padure cand gasesc ciuperci le migalesc o vreme, sa nu le iau cu „radacina”, pamant, ace de brad, ma uit sa nu aiba viermi, sa aiba aspect comestibil.

Pana la urma incepem sa coboram, eu ii spusesem de dinainte Bucatarului, ca de la drum merg acasa. El crede ca am treaba, dar ii spun ca plec ca nu mai am chef sa mai merg cateva ore prin padure. Imi spune ca mai mergem doar intr-un singur loc :)) Nu am mai mers la niciun loc, eu cel putin 🙂

Ghebe, ca si cele de mai sus

La coborare…

Mai aveam un kilometru pana la iesirea din padure. Vad un valcel, afluent al paraului Urlatoarea, si imi spun „hai si pana acolo, pentru ca este umezeala”. Nu urc de-a dreptul pe valcel ci ocolesc prin stanga o mlastina cam in panta…Privirea mi se opreste pe un brad rupt. In locul rupturii crescuse o ciuperca mare, avea 1kg cel putin. Norocul imi schimba starea de spirit 🙂 Fara chef de ciuperci, gasisem exact ciupercile preferate…si chiar ma uitam ieri cati citesc postul de acum un an sau doi cu ciupercile Bucegilor.

Creasta Cocosului…aceasta specie creste doar pe copac

In dreapta mai era inca una, mai mica

Pregatesc aparatul foto, trebuia imortalizat momentul. In vremuri secetoase, ciuperca aceasta alba pe nume popular Creasta Cocosului, nu se dezvolta bine, ramane mica. Cateva poze, arată superb…nu din punct de vedere culinar. Este o minunatie a naturii…pare un coral al Bucegilor.

Cu putin noroc culegi si cele mai curate ciuperci din padure

Pentru astfel de poze a meritat si frig si umblat creanga

In timp ce o admiram, fiind cu mult mai mare decat palma mea…am simtit un miros. Devin putin atent, deci mirosea a brad, a mlastina, a ciuperci si …a blana uda de animal. Caine nu avea cum sa fie, cine stie, poate era urs. Privesc in partea de sus a valcelului nu se vedea nimic…in jos vedeam pana la vreo 50-70 m. Apoi erau arbori cazuti si nu se vedea dupa ei. Cum priveam in jos, spre sensul de curgere al valcelului vad in dreapta dupa un brad gros niste plastic si cateva resturi de gunoaie. Ursul le-a tras acolo, altcineva nu avea cine. Dar de unde sa le fi luat ca prin apropiere nu era vreo casa sau cos de gunoi.

Asa ca nu mai cobor spre arborii cazuti ci ma intorc pe unde venisem. Ajung in albia paraului si cobor spre intersectia cu valcelul, dar eram aproape de drum nu de acel valcel. Ma lamuresc repede despre ce este vorba si continui linistit mai departe. Cei de la fabrica de sucuri Borsec reparau ceva la conducta de apa ce trecea prin apropiere…de vreo cateva zile, si aprinsesera si un foc. Probabil ursul statea cuminte in tufisuri si astepta sa plece oamenii ca sa vada ce resturi raman. Este deja un scenariu tipic: oamenii aprind focul, ursul miroase si vine. Fara sa atraga atentia sta prin tufisuri la o distanta rezonabila, de unde vede ce se intampla….cand pleaca oamenii, atunci se misca si el spre locul unde acestia au stat.

Tot coborand, vad si un fel de vizuina. Nu ma apropii ca poate fi un viespar…azi, cu tot frigul am vazut viespi zburand. Nici nu sunt curios ce poate fi, poate este chiar o vizuina…de bursuc probabil.

Apoi dupa cateva curbe si in 5 minute am iesit din padure. Acasa am lasat ciupercile pentru un timp, avand alte treburi, dupa care m-am luat de gatit…spalat bine ciupercile, separat pe cele mici de cele mari, ultimele pentru tocanita iar celelalte la otet…le pun separat la fiert. Ocup bucataria, incerc sa nu fac dezordine prea mare 🙂 In fine, sa trec peste tot, m-am descurcat doar nu eram un incepator. La fel si cu placintele, stiu sa le fac, dar apoi nu prea mai am pofta sa le mananc.

Cam asa a iesit tocanita…cateodata am niste pofte de parca as fi „gravid” 😉

Tocanita clocotind…pe final…Este de calendar, la anul se mai intampla asta. Sa vedem ce va iesi si cu celelalte ghebe…. 🙂

Poze de week-end din Bucegi…si surprize

Voi incepe direct cu imaginile:

Temperaturi putin obisnuite in aceasta perioada la Cota 2000

Vantul puternic a daramat in unele locurile gardurile la partii

In preajma telescaunului din Valea Soarelui…mi s-au parut cam nefiresti acele garduri din lemn lipite de statie

Cand m-am apropiat, m-am lamurit…gardurile au fost zburate de vant si s-au oprit in geamurile statiei de control a telescaunului

Si un lung lant uman…

Natura nu o poti supune, trebuie sa te adaptezi regulilor ei…in dreapta statiei, pana in gard era o inaltime alcatuita din pietre, pamant…aceasta mai oprea vantul. Disparitia ei are consecinte…va dati seama ce vant puternic este la 2000 m de a zburat acele garduri pana in statie.

Vedere spre Piciorul Pietrei Arse

Intre deplasari si o ciocolata calda la Cota 2000 / 5 lei

Varful cu Dor

Am ajuns si pe la Stana Tarle si daca tot eram pe acolo am zis sa mai si intram…sa vedem ce este prin interior 🙂

A iesit bine 🙂

Cand am ajuns la Cota 1400 erau 6 grade…dupa un popas 🙂 am coborat pe Partia Noua un timp, apoi am ajuns in Sinaia pe la 16:20.