In zilele noastre si o carte pe luna este extrem de mult :))

Sau cum imi spunea un fost director de institutie: „mesajul trebuie sa fie scurt pentru ca tot ce depaseste de trei cuvinte devine greu de inteles!”

M-am intalnit cu o noua carte de la un prieten 🙂 O carte care m-a nimerit. O carte despre razboi scrisa de o femeie care nu a pus, cum se spune, mana pe vreo arma. Dar o femeie cu o viziune clara despre timp, adevar istoric, viitor, o femeie cum sunt multe romance. Cel mai probabil daca nu ar fi fost o anume seriozitate feminina in societate, dupa Revolutie, ne-am fi prabusit ca stat. Doar sa ne uitam la scena politica si sa ne intrebam: ce barbat a facut ceva pentru tara asta in ultimii 30 de ani? Putini, extrem de putini.

Trebuie sa revin detaliat despre aceasta carte care ne arata cum autorul a umblat mii de kilometri prin tara pentru a surprinde povestile veteranilor din WW2. Cum a fost amenintata cu bataia, despre sentimentele ei…

Cartea are un design deosebit:

Presedintele Academiei apare si la Prefata.

Personal, nu prea imi place acest personaj care, erudit, imi pare un nationalist comunist dar se poate face abstractie de o pagina si jumatate in care spune el ceva.

Cartea are 38 de capitole si 319 pagini.

La finalul cartii gasim o mostra de pamant, de la Carei, ultima palma de pamant eliberata in anul 1944.

Mesajul Cameliei Moise este unul emotionant prin adevarul pe care il contine. Este un inteles la care din ce in ce mai putini ajung si anume:

„Pamantul asta suntem toti!”

Camelia Moise avea nevoie sa exprime ceea ce simte, sa prezinte idealul pentru care s-a documentat, sa treaca la alt nivel… si noi aveam nevoie de creatia ei!

 

Nota. Acest articol poate fi distribuit pe Facebook pentru ca nu implica nimic pentru cititor 🙂