La revedere, Lucian!

In urma cu vreo 10 ani, cu ocazia unor excursii pe munte, ne-am cunoscut mai multi. Mai exact, un domn profesor a avut initiativa de a ne strange la un loc. Asa am cunoscut si alti pasionati de munte din Valea Prahovei.

Unul dintre acestia a fost Lucian Stan, cunoscut in zona noastra de la tv. Pentru ca lucrase la statia din Sinaia a Antenei 1, acum nu stiu cat… vreo 15 ani sau mai bine.

Un baiat fain, care treptat ne-a invatat pe toti tainele fotografiei si care ne repara tuturor calculatoarele, laptopurile… Era sufletul oricarei excursii desi ii ziceam Micutul morocanos. Asta pentru ca fiind o fire introvertita, cateodata se retragea in lumea lui si iesea cand voia el. Ne obisnuisem cu felul acesta al lui de a fi si nu ne suparam niciunul. Nici nu cred ca putea cineva sa se supere pe el, fiindca era genul de baiat super bun, care nu deranja si nu a deranjat pe nimeni niciodata.

Era foarte analitic, simtea imediat oamenii, greu lasa pe cineva sa intre in lumea lui. Uneori urca singur pana la Cota 2000, sa prinda tot felul de peisaje pe care le astepta cine stie de cand.

Muchia Lunga

Anul trecut, a fost la un spital pentru ca avea niste probleme. Vestile au fost foarte proaste… avea cancer.

Si, de atunci, viata i s-a schimbat total. El ajungea la medic o data la 10 de ani… A urmat aceiasi pasi pe care ii face orice bolnav din tara asta, cunoscand umilintele si mizeria sistemului medical de la noi. L-au operat de cateva ori, slabise foarte mult, cand terminau o operatie, dupa un timp il chemau ca mai era ceva…

Bietul de el, ca de obicei, foarte rar spunea ce dureri are…

Inainte sa ajunga in Bucuresti, sa plece din Sinaia, imi spunea ca pe la 40-42 ani, incep multi sa se duca. Tot citise el pe net si asta era concluzia lui. Noi, prietenii, tot incercam sa-i formam alte concluzii, sa aiba o atitudine pozitiva. Unii oameni insa nu pot avea astfel de atitudini fiind mai sensibili. Dincolo de glume si de tacerea lui, era extrem de sensibil, usor de jignit.

Ma intreb ca prostul daca nu se opera si urma un tratament naturist, orice altceva decat mersul din spital in spital, oare era mai bine? Acum concluzia mea este ca aproape toti bolnavii operati de cancer, mor in perioada urmatoare.

Cu timpul, ne-am obisnuit sa-l stim la Bucuresti, alaturi de familia sa. Cand mama, matusa, sora, roiesc in preajma lui, tragi concluzia ca e pe maini bune. Doctorul spune ca se recupereaza in timp, el sustine ca-si vinde casa de la Sinaia pentru ca aici e prea frig si umezeala nu i-a facut bine si nici nu-i va face. Noi intelegem ca boala l-a obligat la alt drum.

Pe marginea lacului Bolboci

Acum imi dau seama ca povestea se derula pe niste coordonate gresite. El, ca de obicei, era un baiat cuminte care nu voia sa deranjeze pe nimeni. In general, stilul lui era de negare, de izolare, de asta este. Cred ca un astfel de bolnav trebuie adus in zona unde-i sunt cei mai multi prieteni, eliminata distanta. Niciun prieten sau ruda, nu poate veni zi de zi la el sa-l viziteze si sa-l incurajeze daca sunt distante mari. Cred ca astfel de persoane au nevoie zilnic de sustinerile prietenilor. Cred ca niciun bolnav nu trebuie crezut si, din acest motiv, trebuie adus acolo unde sunt mai multe cunostinte, astfel incat fiecare prieten sa-i ocupe periodic din timp. Stiind ca el a fost mereu singuratic, ne-am pacalit ca o sa fie bine.

Ultima oara am vorbit pe WhatsApp cu el, ii trimisesem niste poze, ii spuneam ca Rares si Andrei il iubesc, copiii fiind bucurosi ca mereu Lucică le-a reparat un laptop mai vechi plin cu jocuri. Erau poze cu cei mici la muzeul „Grigore Antipa”, de la ziua lui Rares din ianuarie etc. Alte poze erau cu peisaje recente si pe unde am mai fost…

Il urmaream insa pe WhatsApp, vazand cand intra. Ultima oara a fost pe 1.02. Intra zilnic pentru ca mai multi ii trimiteau poze de pe munte etc. Pe 2.02 nu a intrat, nici pe 3.02. Nu m-am gandit la ceva rau, am crezut ca este vreo toana sau se odihneste. Ieri, eram la intrarea in Brasov dinspre Predeal, telefonul a sunat de cateva ori dar fiind langa masini, nu l-am auzit. Pe la 10 si ceva, am citit un sms de la Dorin, un alt prieten: „Azi dimineata la 7 a murit Stanley”. Pe Facebook mai era un mesaj similar de la Emil. Mesajul l-am inteles dupa vreo 2 ore si acceptat abia pe la 1 noaptea. Uite asa, cei din jurul nostru pleaca usor-usor; nu e obligatoriu sa depasim 65 de ani pentru a incepe astfel de observatii.

Tot pe Muchia Lunga…

Viata, cu siguranta este nepretuita, o traiesti cum vrei si cred ca ti-o si hotarasti in proportie foarte mare. E important sa ai prieteni, sa-i lasi in viata ta pe cei care vor sa fie in viata ta, sa comunici, sa impartasesti, sa gasesti oameni care sa viseze cu tine si cu care sa faci planuri de lunga durata. E important sa nu te incarci cu ura, cu nemultumiri, sa speri ca maine poate fi mai bine, sa fii mereu prins in cotidian, sa-ti propui a face multe fapte bune. Sa-L asezi in centrul vietii tale pe Dumnezeu! Foarte posibil, cand esti descoperit cu asa ceva, nu mai poti constientiza toate acestea si cercul devine foarte restrans.

Haosul acesta pe care-l vedem in societate, ne-a departat unii de altii, viata te obliga la tot felul, facturile bat la usa, preturile cresc, parca totul in jur e foarte volatil si nu poti face o prognoza pe termen mediu. In mijlocul la toate acestea, abia te mai vezi pe tine cu problemele ce te inconjoara. Si uite asa ne rupem de traditii, de alti oameni, de o evolutie normala, manati azi la stanga, maine la dreapta, uitam de cei dragi, de cultura si de atatea altele. Chiar vorbeam ieri cu un prieten ca este o apatie totala cu acest Centenar. Spunea ca trebuie explicat ce s-a schimbat in noi, cum de aceia de acum 100 de ani simteau intr-un fel si cum de noi, azi, suntem atat de dezbinati si de plini de ura.

Acum, Lucian nu mai este decat in amintirile noastre si prin locuri ca Valea lui Bogdan, Cota 2000, Valea Pelesului, Poiana Stanei Regale, Muchia Lunga, Valea Gaura, Vf. Omu… locuri ce ne vor aminti mereu de rasul, glumele, ironiile cu care presara orele unui traseu turistic.

„Mai scrie ba’ si tu ceva pe blogul ala!”, era un indemn pe care-l auzeam des de la el. Na, uite ca am scris… trist este ca tu nu vei mai putea citi vreodata!!!  😦

Dumnezeu sa te odihneasca!

COMPLETARE: miercuri-07.02.2018. E bine sa ramana undeva si acest moment…

06.02.2018 – inmormantarea lui Lucică.

Am ajuns cu Dorin, despre care se poate spune ca i-a fost din copilarie cel mai apropiat prieten. La ora 1 incepea slujba religioasa. Pana atunci, am fost la capela sa-l vedem si sa-i aprindem o lumanare. E groaznic sa-ti vezi un prieten bun in asemenea loc. Era cum il stiam, mai slabut parca. L-am atins pe obraz si era atat de rece. Chiar daca l-am vazut si am asistat la inmormantare, tot mi-e greu sa cred ca nu mai este, ca nu ne mai sunam pentru excursii, povesti, calculatoare, ca nu ne mai vedem prin Sinaia. Ca totul e acum doar in sertarul cu amintiri; irepetabil.

Virgil s-a ocupat de aranjamentele cu masa dupa inmormantare si cine a vrut sa mai stea la o poveste, a mers dupa inmormantare la Izvorul Rece. Cei mai multi am plecat la serviciu etc…

Treptat, au inceput sa se adune aproape toti cei care-l cunosteau. Cei care nu au venit, erau la distanta sau prinsi prea tare la joburi si nu au putut scapa.

Am vazut-o pe d-na Carmen caruia Lucica ii spunea „Coana mare” si pe sora acesteia, pe d-nele Cristescu, toti colegii lui din televiziune: Adelina si Marian Negotei, Florin Ghiuta, Razvan Bunea, dar si alti prieteni buni… Emil si fratele lui Ovidiu, familia Curca – Dana si Iulian, Cezar Dobre-fotograful cunoscut mai bine de pe FB si mama lui, Catalin Neague-monitorul din Azuga, multi altii care aveau o legatura bine inchegata cu el, nevenindu-i nimanui sa creada ca participa la asemenea moment…

In biserica, a urmat slujba, cuvintele de final ale preotului-paroh, trecerea pe langa trupul lui Lucica sa ne luam la revedere…

Despre atmosfera, impresii si pareri…

Greu de auzit, de suportat, ce vorbea mama lui cu el. Se invinovatea de tot felul desi facuse orice era posibil… spunea ca nu a avut baiat in casa ci fata, ca el le facea pe toate: si mancare, curatenie, repara orice etc… Ceea ce stim si noi. Si mediul era unul diferit. Tatal lui a fost profesor de muzica, mama profesoara de geografie, el nu avea cum sa fie decat un baiat educat, manierat, cu mult bun simt… Bunul simt este cea mai importanta masura intre oameni.

Lucian a murit duminica, 04.02.2018, la ora 6:45 a.m., la spital, in urma unui stop cardio-respirator. Din cauza durerilor incepuse sa i se administreze in doze mici… morfina. Se crede ca inima lui slabita nu a rezistat la o doza. Mai urmase si un tratament impotriva unei bacterii, E.coli daca am inteles bine, cu care se capatuise prin spitale. Le mai avea si pe ale lui…

Spunea mama sa ca in urma cu o saptamana, cand il vizitase, el a reusit sa se ridice din pat si i-a zis sa-i dea pantofii, hainele, sa plece din spital, sa vina la Sinaia. Mama i-a zis ca saptamana viitoare, sa mai aiba putina rabdare. In alta zi, ne povestea ca i-a zis ca se ruga la Dumnezeu sa moara in somn… ceea ce s-a si intamplat.

Emil a pus pe niste dvd-uri niste poze cu Lucian, sa le aiba cat mai multi.

Lucica si Madi. Pe atunci era prietena lui Emil, azi sunt sot si sotie. Momentul este surprins pe Muchia Lunga… in 2012.

Azi, acel bustean nu mai exista… poate cine stie, vom face candva o banca in acest loc.

Comentarii diverse si pe pagina Comunitatii Bucegilor de pe Facebook: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=839698902868709&id=145785625593377

Multe alte poze cu Lucian sau facute de acesta, le gasiti pe profilul de FB al d-lui Emil Slavu din Sinaia.

23 răspunsuri

  1. Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Lucian al vostru! Condoleanțe!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Adrian, acum cînd ai scris despre el, despre voi, aţi fost împreună.Si va fi împreună cu fiecare din cei care vor citi articolul tău.
    Sînt de acord că e păcat că s-a îndepărtat de mediul care l-a ţinut viu şi tînăr-muntele şi prietenii muntelui.
    S-a dus să fotografieze Lumina la ea acasă!
    Nu cred că era omul care avea nevoie de odihnă, aşa că îi doresc să-l însoţească Domnul pe munţii de dincolo!

    Apreciat de 3 persoane

    • El era mereu un cititor din umbra si ca prieten imi tot semnala diverse. Un baiat fain, aflat la o varsta la care nu dai atentie evenimentului final. Nu am zis „Dumnezeu sa-l ierte” pentru ca nu stiu de ce ar putea fi iertat. Eu nu i-am gasit niciodata vreo vina. Ce sa mai spun…
      Multumim pentru ganduri, Alexandru!

      Apreciat de 1 persoană

  3. Un prieten bun. Te ajuta mereu cand aveai nevoie. Iubea muntele ,si fotografia. Poate acum intelegem cu adevarat momentele acelea cand se retragea si vroia sa fie singur ca nu se simtea bine. Ramas bun, Tatule .

    Apreciat de 2 persoane

  4. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

    Apreciat de 1 persoană

  5. Imi este greu sa cred ca Lucica nu mai este. Dumnezeu sa te odihneasca in pace. Condoleante familiei.

    Apreciat de 1 persoană

  6. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace

    Apreciat de 2 persoane

  7. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

    Apreciat de 1 persoană

  8. Foarte frumos ai scris. Multumesc Adi. Lucian a fost un om extraordinar. Va ramane mereu in amintirea noastra.

    Apreciat de 1 persoană

  9. A republicat asta pe The lone Wolf și a comentat:
    Trebuie neaparat sa facem o banca acolo.

    Apreciat de 1 persoană

  10. In Muchia Lunga, un loc deosebit, trebuie sa facem o banca in amintirea lui Lucian. E musai.

    Apreciat de 1 persoană

  11. El va trai mereu in memoria noastra.

    Apreciat de 1 persoană

  12. Multumesc mult pentru cuvintele de mai sus. Inseamna enorm pentru mine sa stiu ca Lucian a fost inconjurat de oameni ca voi.

    Eu sunt sora lui mai mica, plecata de la 18 ani in Bucuresti, si stabilita acolo. Am avut grija de Lucian din momentul in care mi-a spus ce simptome are, din aprilie, cam asa.
    A fost un proces foarte greu de dus si pentru mine, pentru amandoi, tinand cont ca in luna iulie, in urma unui control, am fost si eu diagnosticata cu cancer la san, care a presupus multe investigati, chimioterapie, operatie, si radioterapie.
    Ce tin neaparat sa va spun, este ca Lucian a luptat foarte mult cu aceasta boala, a trecut prin niste dureri cumplite cu fruntea sus, cu demnitate si foarte mult curaj, de care putini oameni sunt capabili.
    Am vorbit foarte mult cu el, l-am incurajat cand suferea ingrozitor din cauza durerilor, i-am promis ca voi face tot ce-mi sta in putere sa sufere cat mai putin.

    Inainte de moartea ui, am avut o presimtire, si la 23:00 m-am ridicat din pat si m-am dus la spital sa dorm cu el. Era sedat de la morfina, dar inca avea momente de lucidate. S-a bucurat cand m-a vazut, l-am mangaiat, am stat de vorba, la fel, m-a rugat sa-l ajut sa plece la Sinaia, chiar in noaptea aceea. A vrut sa se dea jos din pat, dar nu putea din cauza durerilor. Am chemat asistenta sa-i mai administreze o doza de morfina sa nu mai simta durerea. L-am luat in brate, i-am zis ca il iubesc neincetat, ca nu vreau sa sufere, si l-am mangaiat aproape toata noaptea. A venit dimineata, eu am dat drumul la radio, sa ascultam niste muzica si nu voi uita niciodata melodia din momentul acela Common people a formatiei Pulp.Ne uitam unul la altul stiind ca e pentru ultima oara, si cand m-am apropiat iar de el sa-l imbratisez, si sa-mi iau ramas bun ca plec sa ma operez, mi-a spus ultimele lui cuvinte catre mine: “As vrea sa cred ca nu e adevarat…”
    Cand esti atat de aproape de moarte, fiecare cuvant, fiecare gest este pur si autentic, si parca totul sta pe loc.
    Sper ca raspunsul meu sa -l fi linistit, in acea stare de constiinta de dinaintea mortii: “Dragul de tine, asa e, cred ca ai dreptate, nu e adevarat ce se intampla, poate suntem intr-un univers paralel, ca in Matrix, stii… Tu esti mult mai mult decat acest corp dureros, esti un spirit frumos si nu ai ce cauta aici pe patul acesta de spital.”
    Am iesit din spital, si l-am sunat pe Virgil Neacsu sa-l rog sa se intereseze de o firma de pompe funebre.

    Va multumesc foarte mult, pentru toate cuvintele frumoase si gandurile bune cu care l-ati insotit pe fratele meu pe ultimul drum. Noi ne-am luat ramas bun, la spital, in noaptea aceea.
    In ultimele sase luni, suferinta ne apropiase foarte mult, ne-am depanat impreuna gandurile cele mai profunde, amintiri, si chiar ne gandeam impreuna la viitor. Repet, Lucian a luptat foarte mult pana in ultima clipa, si nu s-a resemnat niciodata cu moartea, asa cum l-am simtit eu din ultimele lui cuvinte…”As vrea sa cred ca nu e adevarat….”

    Multumesc, Lucian, ca ai fost fratele meu, ca ai avut grija de mine cand eram mica, si ca mi-ai aratat unde gresesc, desi nu mereu mi-a placut ce am vazut la mine.

    Apreciat de 1 persoană

    • Saru-mana si ma bucur ca va intalnesc fie si asa. Adesea auzeam de la el despre dvs… despre cand veniti la Sinaia, cand trebuie sa mearga el la dvs., la Bucuresti. Poate ca eu am exprimat putin mai bine ceea ce insa simt si ceilalti care l-au cunoscut. Intr-adevar, Lucica a avut multi prieteni si toti tineau foarte mult la el. Aproape toti au fost la inmormantare. De la acel moment nefericit, ma uit zilnic la poza lui si mi se pare ireal. Aveam niste vorbe de-ale noastre, ca fiecare, un fel anume de adresare, o bucurie cand ne vedeam, nu pot sa cred ca nu voi mai auzi niciodata ironiile, glasul lui. A fost un om extraordinar si asa il vom pastra in amintiri.
      Stiu si de dvs, imi pare rau, sper sa treceti cu bine, sa reusiti. Despre el stiu ca era curajos, acum pot sa si spun despre discutia avuta la el acasa cu cateva zile inainte sa vina la Bucuresti pentru operatie. Era convins ca nu scapa si dupa ce i-am zis sa nu mai fie asa, ca si altii traiesc dupa asa ceva, mi-a spus sigur pe el, ca „asta este, cati nu au murit la fel!”. Avea un curaj incredibil pe tema aceasta. De altfel, in ultimii ani am observat la el niste procese de interiorizare si le-am numit gresit, crezand ca este un fel de resemnare. El insa, de atatia ani, isi intelesese destinul. Stiu ca poate parea ciudat ce spun mai departe, dar la acel moment nu am inteles. Imi spunea ca doar el are parte de unele chestii, ca daca e facut sa se intample lui i se intampla pana la capat. Era suparat pe soarta, pe destin… Deci el avea o intelegere superioara a propriului destin, stia ca atunci cand i se intampla ceva se mergea pana la capat. Nu era deloc o resemnare simtea din experiente anterioare cum va fi pe viitor. Drept exemplu, data de 4.02.2018. Ziua aceasta trista este si Ziua Internationala a Luptei Impotriva Cancerului. Ca si cum soarta i-a fost scrisa, l-a urmarit pana la capat si el o stia. Si ma intreb daca nu cumva trebuia mers la un duhovnic, daca nu trebuiau urmate niste etape de apropiere de Dumnezeu… nu stiu, e ca si cum ceva din trecut plana asupra lui. Stiti ca se mai spune ca unele pacate, blesteme se transmit generatii. Cred ca in afara de ce vedem, mai sunt si alte forte in jurul nostru, cat de aiurea ar parea ce spun. Lupta pentru viata este lupta in care Il asezam pe Dumnezeu in centrul existentei noastre.
      Ma bucur ca ati reusit sa fiti alaturi de el, ca i-ati fost un sprijin pana in ultima clipa si cuvintele dvs. constituie pentru noi, cei care citim, un motiv de liniste. Este insa o liniste trista, asa a fost sa fie, o lectie plina de invataminte din care trebuie sa intelegem ca oamenii trebuie pretuiti cat timp sunt langa noi. Chiar daca ne pacaleste realitatea si viata ne prinde in tot felul de episoade, ar trebui uneori sa ne oprim si sa fim atenti, ca nici noi si nici ceilalti nu suntem eterni.
      Nu stiu ce sa mai zic, baiatul acesta minunat a plecat dintre noi mult prea devreme.
      Saru-mana, va multumesc si sa ne auzim cu bine!

      Apreciat de 1 persoană

  13. Marti dimneata pe la 10.00 am aflat cumplita veste. Nu puteam ajunge din Cluj la inmormantare atat de repede, ea fiind la ora 13.00. Am fost “anesteziat” de veste, abia miercuri am inteles realitatea cruda. Am fost colegi de clasa pana la liceu, vecini prntru 15 ani si prieteni pentru mult mai multi ani. Am avut mai multi prieteni dar el facea parte din aceia care vorbeau si ascultau cu sufletul. Se bucura de reusitele prietenilor si suferea impreuna cu ei pentru necazurile lor. Intindea o mana de ajutor chiar si celor care nu meritau sau il ranisera cu ceva, un caracter aparte. Ironia i se potrivea ca o manusa. Imi aduc aminte cat a suferit(a si plans) in clasa a cincea ca m-a mutat dirigu’ din banca cu el, ducand-o acolo pe o colega mai grasuta care mirosea tot timpul a transpiratie. In una din zile, a asteptat-o sa se intoarca din pauza, s-a bagat sub banca si a iesit cu o masca de gaze tip “elefant” spunandu-i ca in banca lor miroase urat! Seri de adolescenti/tineri stand la mine sau la el pana dimineata povestind si razand, planuri de viitor, tristeti ale sufletelor sau dimineti la o cafea cu cornulete cu gem(bune le facea Dna Stan). Ce regret mult este ca pur si simplu nu sm stiut, iar din cunoscuti nu mi-a zis nimeni. Mi-ar fi placut sa-l incurajez, sa-l vizitez… Sa plang cu el si sa ma rog cu el si pentru el. Dumnezeu sa mangaie si sa intareasca sufletele zdrobite ale celor dragi, ramasi cu durerea despartirii!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: