Ziua de ieri a fost una neagra pentru alpinismul romanesc. Doi copii, mari sperante, au fost ucisi de o avalansa in muntii Retezat. Ce munti au urcat copiii acestia si cate mai aveau de facut…

De vineri si ai mei imi ziceau sa mergem intr-o expeditie, ca noi asa numim orice iesire in natura cu o oarecare extravanganta. Ideea mea de baza este ca tu, singur, adult, poti face orice iti trece prin minte, cata vreme nu implica alte persoane, nu deranjeaza pe nimeni. Le-am zis ca mergem sambata, ceea ce s-a si intamplat. Impreuna am gandit prin padure…. si o noua expeditie prin Dobrogea, la vara…

Aseara, citeam incremenit cum niste copii au murit in Retezat. Ma gandeam ce cauta niste copii tocmai pe acolo. Cand am vazut ca este vorba de sora Crinei Coco Popescu si de inca un baiat, am ramas asa, adica nu e posibil. Am vazut tot felul de pareri, cu muntele care nu iarta, tributul, ceasul rau etc, niste baliverne si idiotenii adanc inradacinate in mentalitatea noastra. Realitatea este simpla: a nins abundent pe munte si tu strabati zone clasice de avalanse. Deci ce poate sa se intample, nu-i asa?

Nu muntele i-a ales, i-a ucis, ci alegerile adultilor. Intamplarea si accidentul tin de sf-urile pe care le avem in constiinta balcanica. Pe munte dai de natura bruta, nu de copaci toaletati si gradini zoologice, unde „deszapezirea” pe vai inseamna mai mereu avalansa… asa ca mergi cand se poate, tocmai ca sa te poti bucura de munte ani la randul.

Bineinteles ca, dupa ce „faci” Aconcagua, Retezatul poate fi un fleac, mai ales cand orgoliul creste proportional cu altitudinea si putem face orice. Cuvintele nu-si mai au rostul, evident. Insa muntele este superb in orice perioada, doar ca nu ai ce cauta uneori prin anumite locuri. Nu respecti muntele ca pe o chestie care are nas, gat, ochi, urechi, cum ne invata cei experimentati, care merg pe munte de ceva vreme si care scriu articole stupide si petitii infantile… ci, respecti acel sanctuar inca natural, forta divina care l-a creat, te adaptezi la regulile lui, care nu sunt la fel ca acelea din curtea scolii sau de la coltul blocului. Deciziile, cand implica si alte persoane, trebuie luate cu maxima responsabilitate. E de bun simt „sa nu le rupi” picioarele la oameni… doar pentru a le arata tu nu stiu ce taine are muntele 😉 Acest bun simt nici nu ne dam seama cat de mult cantareste in relatiile de zi cu zi…

Revenind la excursia cu copiii, ca nici lor nu le place prea mult in casa, dar nici prin locuri periculoase nu am sa-i duc, sub pretextul „sa invete”… plecam de acasa sambata, cu rucsacii de „expeditie”. Locul ales era un platou impadurit, cu destule spatii ca sa le zburde mintea in special, si in acelasi timp, un cadru natural in care nu era nimic periculos.

Nici departe, nici aproape.

Prima regula: in padure nu se face focul din motive binecunoscute. A doua regula: in padure se poate aprinde focul cand este zapada sau cand ne ratacim.

Ca sa aprinzi un foc in zapada moale, ca temperatura era cu plus, natura ne statea la dispozitie. Din zapada ieseau varfuri de crengi uscate iar bonusurile stateau rezemate de diferiti arbori, ca in poza de mai sus. Deci nu scoatem de prin zapada lemne ca sa le curatam apoi de omat si sa constatam ceea ce era evident: ce este sub zapada, este ud. Topor pentru lemne nu trebuie fiindca crengile uscate se rup in diferite moduri.

Din zapada moale facem o banca si asezam un izopren, sa avem unde ne odihni.

Ardea cum trebuie

Copii fiind, sa-si faca ei o cazemata, un iglu

Pana invatam, vom arde carnati si tot felul, fumul parca vine dupa noi si nu ne lasa in pace… Dar si cand invatam 🙂

Canile in zapada raceau ceaiul din plantele si fructele Bucegilor

Pana se mai faceau pe gratar una-alta, ei gata, ca daca ar ramane in padure nu stiu ce si nu stiu cum. Si zic bine, uite o bricheta, niste hartie, carnatii… aprinde un foc si sa vedem cu carnatii. Lucrurile nu s-au potrivit in realitate cu gandurile si dupa 20 minute… nimic nu se aprindea 🙂 Regula nu stiu a cata: ca sa faci un foc mare, intai trebuie sa faci un foc mic. Asa ca intai ne trebuie betisoare, betigase si alte chestii micute. Mai incolo trebuie lemne mai groase.

Dupa ce am ars cativa, acum pastram distanta.

Ca sa fie simplu, trebuie tratat orice cu atentie. Carnatii erau ei afumati dinainte, ca sa nu se astepte prea mult. Oricum nu prea se dau ei batuti, mai ales cand sunt amandoi.

Ce era gata, disparea destul de repede, ca erau calde.

La final, tot dulciurile au primat… iar napolitanele Joe se stie ca bat orice :))

Ideea este sa fii acolo in natura, sa aprinzi un foc, sa faci ce vrei, mancarea este mai putin importanta ca trairea. Nu se compara…

Pana sa plecam, copiii si-au imaginat un fel de om de zapada, pe care l-au „aranjat” in fel si chip: