… a venit si a trecut! 🙂 La anul vine urmatoarea…

Cum a fost aceasta editie? Se pot spune multe, eu consider ca a fost cel mai greu concurs de alergare montana la care am participat pana acum. Cu toate ca alergam a patra oara pe acel traseu, mi s-a parut foarte dificil.

Am plecat joi, pe 17 iulie, pe la pranz, ca sa fiu acolo vineri dimineata la ora 6, cand se dadea startul in cursa de 90 km. Pe la telecabina am stat de vorba cu dl. Panac pe tema unui ghid turistic, apoi de la Babele am coborat usor spre Pestera.

Pe acolo, pe la Babele, era ceata, umezeala, liniste… m-am simtit insa bine, parca eram acasa 🙂 o senzatie ce nu poate fi descrisa. Pana la Pestera mai coborau cateva persoane, le vedeam mai jos de mine.

La Babele

Zona Pestera

Am ajuns la tabara si am inceput sa montez cortul. Picura usor, iarba era uda, am gasit un loc care mi-a placut si gata si cortul. Langa cortul meu mai era spatiu si pentru cortul lui Iulica, prietenul cu care alergam. El a venit mai pe seara si atunci am si fost sa luam numerele de concurs, harta traseului, etc. Pana atunci, insa, am stat intins in cort, cred ca a fost prima oara din luna iulie cand am simtit ca ma odihnesc pe bune 🙂 Era liniste, era perfect, vantul mai zguduia uneori cortul, ploaia cadea usor si o auzeam… si, la un moment dat, mi s-a facut foame. Dar de o asemenea maniera de parca as fi tinut post nu stiu cat timp… mai bine de 30 de minute am mancat continuu. Bulimie, ce mai :)Insa cred ca din cauza ca simteam apropierea concursului… si trebuia sa am resurse, cred ca era un semnal de la creier 🙂

Cortul, ma gandesc ceva pana il amplasez… sa fie ceva deosebit in decor, iarba, etc… sa ai senzatia ca te afli in natura 🙂

Bun, vine Iulica, am stat de vorba, am fost si la sedinta tehnica, mi-am dat seama ca a doua zi vremea va fi instabila, dar pe noi, care cunosteam Bucegi, ne avantaja. In cursul noptii a fost foarte rau, ploaie si vant, dimineata era rece… si plecam catre start. Ni se spune sa luam cu noi un polar, o haina in plus.  La start ni s-a controlat echipamentul, daca eram imbracati adecvat, aveam frontale, folie de supravietuire, etc…

Sedinta tehnica

Vine ora 6 a.m. si incepem… Circa 60-70 echipe Elita masculin, la care se mai adauga cateva echipaje Elita feminin si Elita mixt, fugim pe drumul forestier pe la hotelul Pestera, apoi facem stanga pe marcaj banda rosie, prin Padurea Laptici. Pana la acea intersectie, conversez cu Bubulu, apoi ne despartim. Urcam Padurea Laptici pentru a iesi in Platoul Bucegilor. Sus, la golul alpin cand iesim, ne ia vantul in primire, continuam spre Valea Dorului si ajungem la primul post de control la ora 7:05. Eram in primele 25 de echipe.

Continuam urcand spre Saua Vf. cu Dor, apoi coboram pe versantul estic al muntelui Furnica. Trecem de Cota 1400, de schitul Sf. Ana, unde stau putin de vorba cu parintele Nicolae, dumnealui voia sa ma ajute cumva, dar nu stia cum, frumos gestul 🙂 Ajungem si la al doilea post de control, situat la Poiana Stanii, la ora 7:53, asadar, eram in grafic… trebuia sa fim la ora 8, insa eram putin mai devreme. De fapt, nu contau 5-10 minute in plus sau in minus.  Important era sa nu fugim foarte tare, pentru ca partea mai dificila incepea abia cand alergam pe traseele din jurul varfului Omu. Pana atunci „ne puteam juca” pe Piciorul Pietrei Arse si pe Jepii Mari si Mici… ca o incalzire 🙂

Depasim alte echipe, folosim scurtaturi si ne alegem cu mai multe observatii, dar asta este, scurtaturile erau permise de regulamentul competitiei… important era sa atingi punctele de control. La 9:03 eram la Complexul Piatra Arsa de unde ne grabeam spre Jepii Mari ca sa ajungem la Busteni. Coboram bine si pe Jepii Mari si la ora 10:05 eram la Busteni, la intrarea in traseul pe Jepii Mici. Planul era sa sosim la tabara, in postul 6, la ora 12:30. Nu ne-am grabit pe Jepii Mici, dar nici nu am mers la pas usor, am tinut acelasi ritm… Iulica stie mai bine de ce am impus acel ritm, pentru ca dupa mai multe participar, inveti traseul pe de rost si cunosti toate problemele. Trebuie sa stii unde sa alergi si unde sa te odihnesti mergand repede… daca mizezi totul pe viteza, este foarte greu sa ai acelasi ritm pe 90 km. Marathon 7500 este o cursa inteligenta, daca reusesti sa nu fugi de disperat la vale si de nauc la deal, poti incheia concursul intr-un timp de care sa fii multumit.

Iulica pe Jepii Mici

Tot pe acolo si eu

La 12:04 eram la Babele, unde era un frig patrunzator, vantul sufla puternic si cei din postul de control erau inghetati. Organizatorii, CPNT Brasov, au facut eforturi considerabile pentru ca totul sa fie cat mai bine… Silviu Balan, cel care prezentase traseul la sedinta tehnica, se afla la iesirea din Piciorul Pietrei Arse, deoarece fiind ceata, concurentii se puteau rataci. Apoi l-am regasit pe Jepii Mici, dupa care la Omu… mai multi CPNT-isti patrulau pe trasee pentru ca totul sa fie cat mai in regula… alaturi de cativa salvatori montani damboviteni.

La 12:39 eram in tabara la cort, sa luam ce mai era nevoie pentru partea a doua a traseului. Tocmai atunci s-a pornit o ploaie torentiala puternica… asa ca am decis sa mancam ceva, eu nu mancasem de dimineata din motive lesne de inteles. Cu o zi in urma mancasem prea mult 🙂 La ora 13:04 am plecat spre Vf. Omu, mai ploua, dar usor. Insa, mai sus, pe la Mecetul Turcesc, a venit peste noi o ploaie similara. La ora 14:47 eram in cabana Omu bifand postul cu nr. 7. Eram in regula, nu eram obositi, stiam ca in ritmul acesta am fi scos un timp sigur de 23 ore. Cornel de la CPNT ne-a incurajat mereu, si in alte posturi, si pe traseu, atat el, cat si alti prieteni…

Iesim din cabana si fugim prin ceata spre Valea Cerbului. Datorita faptului ca stiam fiecare curba si stanca mare, am reusit sa taiem serpentinele si sa ajungem mai jos de stana, acolo unde nu mai era ceata. Ne-am bucurat insa degeaba, nu dupa mult timp a venit iar ploaia, care a cazut peste noi pana mai jos de Plaiul Fanului. Totul era ud, cum atingeai verdeata, aceasta se scutura pe tine, picura de peste tot, insa aveam suficienta determinare sa nu ne oprim. Astfel, am sosit la postul de la Gura Diham… trebuia sa fim la ora 17, insa eram la 16:39. Am stat putin acolo si am inceput sa urcam spre Poiana Izvoarelor. Langa cabana, noroc cu niste molizi desi, sub care am stat de ploaie. Parca ploua si mai rau 🙂 Am stabilit sa urcam mai repede si la Omu sa stam un timp, sa ne schimbam, sa ne incalzim, si apoi sa plecam spre Ciubotea. Nu eram obositi, pentru ca nu am fortat nici pe urcari si nici pe coborari, era un ritm pe care il puteam duce pana la capat. Asteptam iesirea din Valea Gaura ca sa fugim pe Drumul Granicerilor, si ne pregatisem pentru ea… era un moment psihologic. Insa…

Ne-am ascuns sub copaci, am mers mai usor, in speranta ca ploaia se va opri pana la Abruptul Bucsoiului… Am ajuns alte echipe, ne-au ajuns alte echipe, asa ca pana la postul 9, situat La Prepeleag, am mers toti la distante apropiate.  Intr-o discutie cu un membru al altei echipe, el fiind suparat foarte tare pe vreme, i-am spus ca sper sa fi ajuns toti cu bine care erau inaintea noastra la cabana Omu si ca poate reusesc si ceilalti. El a spus ca nu-l intereseaza de nimeni si ca important este sa ajunga ei bine. Am crezut ca mi s-a parut ce aud si i-am spus ca eu cred ca mai important este sa ajungem cu totii in regula la Omu. Insa mi-a spus ca pe el il intereseaza sa ajunga ei bine, adica echipa lui. Din acel moment nu am mai mers in ritm cu ei… sa se duca, asadar, pe cont propriu.Totusi, pana La Prepeleag, am ajuns la cativa metri distanta unii de altii.

La postul de control, ploua torential, viza pe fisa de concurs se punea intr-un cort, ce mai, vremea era foarte urata… Iulica si-a schimbat o haina si noi am ramas mai in urma, adica acolo, la post. Am plecat in cateva minute pe Abruptul Bucsoiului, in spatele a catorva echipe. Cu noi a venit si unul dintre arbitrii, Andrei, care amplasase o coarda pe Bucsoiu. Am avut mare noroc cu el…

Eu eram in fata si urcam printre jnepeni. Dupa ce ca ploua, toata apa de pe jnepeni se scutura pe mine… eram ud pana la piele, cred ca toti concurentii au fost la fel, niciun echipament nu avea cum sa reziste la asemenea ploi… echipament de alergare. Ca altfel, luai cizme, pelerine si umblai bine-mersi… Aproape de iesirea din jnepeni ploaia s-a oprit, insa era foarte frig si vantul sufla foarte tare. Cand eram in jnepeni, am observat o chestie interesanta… toate crengile erau pline de apa. Oricat ar ploua, este imposibil sa se umple cu apa in cateva minute… deci de ce nu le scuturasera echipele ce plecasera cu cateva minute inaintea noastra??? M-am uitat in spate, in fata, nu se prea vedea ceva, pentru ca era ceata, nici glasuri nu se auzeau… deci se intamplase ceva.

Ce se intamplase cu ei, nu mai aveam cum sa gandesc, pentru ca imi era foarte frig. Era ca si cum te stropea cineva cu un furtun cu apa in mijlocul iernii 🙂 Pe haine deja se depunea ceva alb, inghetau… Nu aveam cum sa pastrez acelasi ritm cu Iulica si arbitrul, astfel ca Andrei a ramas cu Iulica, iar eu mergeam mai in fata. Cu toate acestea, organismul nu producea suficienta energie, oricat as fi alergat sau urcat de repede, pentru a contracara efectele agentilor externi. Dupa o stanca, in cateva secunde, mi-am dat tricoul jos, haina de ploaie, si mi-am luat din rucsac un polar gros… Am tot urcat, doar cunosteam Bucsoiu si il descrisesem de atatea ori in detaliu, si simteam ca oarecum este mai bine. Eu cu frigul nu m-am avut niciodata bine… era ceata, vant puternic si ploaia se oprise. Daca eram singur, as fi doborat orice record pana la Omu, urcam foarte repede… de altfel, la aceasta editie, din cauza vremii, multi ar fi scos niste rezultate extraordinare. Vremea te silea sa alergi cat mai repede…

Ma gandeam ca sigur se va intampla ceva cu unele echipe… ma gandeam si ca vom avea un avantaj urias, din cauza vremii, multi vor abandona, iar noi, dupa o ora de pauza la Omu, suntem ca noi…

Cum am ajuns la cabana Omu, am luat cate un ceai… apoi inca unul si inca unul. Cam degeaba totusi 🙂 Abia dupa 30 de minute m-am incalzit. La cabana am aflat ca totul s-a incheiat, concursul se oprise si toate echipele erau scoase din trasee. Discutiile intre organizatori infatisau un peisaj al cursei exact asa cum mi-l imaginam… concurentii erau uzi din cap pana in picioare, putine echipe mai erau apte sa incheie traseul, frigul, ploaia, vantul, totul i-a convins pe organizatori sa puna capat acestei curse. A fost cea mai buna decizie ce se putea lua… ii vedeam pe cate unii cum soseau la Omu, imagini ingrozitoare… iar cand l-am vazut pe un domn in pantaloni scurti, m-a luat frigul si mai tare 🙂 M-am dus si mi-am luat o ciocolata calda…

La un moment dat, ne intreaba unul dintre organizatori daca am depasit vreo echipa pe Bucsoiu. Ii spun ca La Prepeleag eram mai multe echipe si ca am plecat ultimii sau penultimii de la acel post, dar ca nu am depasit pe nimeni pe Bucsoiu… mai mult de atat, nu am vazut nicio echipa in fata sau in urma. Atat lui Andrei cat si lui Iulica le-am spus ca echipele din fata noastra au ratat urcarea pe Bucsoiu si s-au pierdut spre Malaiesti. Probabil nu m-au crezut atunci, dar eu care vedeam crengile jnepenilor pline cu apa, stiam ca nu este nimeni inainte… poate trecuse cineva in urma cu 30 minute sau o ora. In niciun caz de cateva minute, cat trebuia sa fie intre noi si ceilalti. S-a adeverit, in cele din urma, ca toate acele echipe pornisera in alta directie… dupa ce au ratacit pe acolo, au revenit La Prepeleag si au urcat si ei pe Bucsoiu, ajungand dupa o ora la vf. Omu. Printre acestia, si echipa cu acel domn pe care il interesa propria persoana. Sincer, desi toti ii compatimeau ca au venit uzi, s-au ratacit, etc, eu sunt singurul care a spus „Asa le-a trebuit!”. Fiind egoisti, au patit ceea ce meritau… ei voiau sa ajunga doar ei bine la cabana si de restul nu-i interesa. La cabana, tipul egoist i-a spus lui Iulian ca noi i-am vazut ca se duc in alta directie, fiind doar la un minut, doua in spatele lor, si ca nu am strigat dupa ei sa se intoarca. De fapt, nici nu conta ca-i vedeam sau nu… eu sigur nu i-as fi chemat inapoi, doar ca nu i-am vazut… Pana la urma, ar fi ajuns la cabana Malaiesti, mult mai safe decat sa urce pe Bucsoiu. Da, stiu, sunt rau, dar astfel de oameni asta merita… deci nu m-as fi deranjat, daca i-as fi vazut, sa-i intorc din drum. Daca te-ai fi accidentat pe traseu, asemenea persoane ar fi trecut pe langa tine si te-ar fi  lasat acolo… aceia care au facut cunostinta cu muntele stiu bine ca am dreptate.

Apoi, ne-am deconectat de la concurs si am iesit din atmosfera… nu mai aveam chef de nimic, am vrut sa raman la cabana peste noapte, dar nu avea cine sa coboare unele echipe spre tabara de baza, asa ca, desi nu voiam sa mai fac cunostinta cu frigul, totusi am plecat cu ei din cabana. A fost bine, pentru ca asa mi-am dat seama cat de buna a fost decizia organizatorilor. Nu mai ploua, in schimb era ceata densa. Absolut toti concurentii, inclusiv eu, ne-am fi ratacit noaptea. Lumina frontalelor se reflecta pe ceata, nu vedeai marcajele, la Mecetul Turcesc ne-am risipit in evantai sa cautam marcajele pe pietre, abia la cascada Obarsiei am scapat de ceata si apoi a fost usor pana la tabara. Totusi, valea aceasta, daca o urci in fuga, o parcurgi intr-o ora si 15 minute, cam asa, pe cand noi, in coborare, am facut 2 ore din cauza cetii.

La 12 noaptea intram in cortul din tabara de baza. Imi era bine, o diferenta de aproape 10 grade intre Vf. Omu si Pestera… A mai plouat si in cursul noptii, astfel ca startul la maratonul cel mic, de 45 km, s-a amanat pana la ora 9. La 7:20 am plecat din tabara spre casa, vantul sufla tare, ploua usor, zona Babele spre care trebuia sa ajung era in ceata, deci acolo era vreme rea… M-am despartit de Iulica, de organizatori si am plecat. Intr-o ora, chiar daca aveam un rucsac mare, eram la Babele, iar la 9:45 ieseam din padure in Busteni…

Langa Babele

Fosta cabana Caraiman

O capra neagra

Pe Jepii Mici… tot pe aici m-am intalnit si cu Mihai Zlavog si cu multa lume…

Asa s-a incheiat aceasta editie… am aflat mai tarziu ca s-a dat totusi startul la maratonul mic, dar pe un alt traseu. Important este ca toti participantii au iesit mai puternici din aceasta lupta cu natura… si sper sa ne revedem cu totii, sanatosi, la anul. Duminica, insa, muntele si-a luat revansa printr-o zi perfecta…

Povestea prietenului Iulian poate fi citita aici:

http://lulianintaraminunilor.blogspot.ro/2014/07/marathon-7500.html