Gata, a trecut si Sf. Ion…suntem in plin an :) S-au dus si sarbatorile si atmosfera lor. Bine ca a fost zapada, acum daca mai tine iarna pana in martie inclusiv, nu ar fi o problema. Sa nu stea zapada si prin aprilie, mai…ca altfel devine enervant.

Mi s-a adus la cunostinta ca se va face un control pe la Administratia Parcului. Mai trebuie asa cate unul din cand in cand. S-au mai facut si anul trecut si au descoperit ca nu exista nici macar o cerere depusa dar erau insa acte emise :)) Adica daca vrei un act nu mai trebuie sa depui cerere! :)) Nu este mare lucru! Cand ai 300 kmp pe mana de munti, paduri, ape, stane, cabane te doare undeva de vreun control. Anul acesta, Administratia Parcului implineste 10 ani de la constituire. Ce au facut in 10 ani se poate face in 6 luni. In timp ce fiecare smecher a distrus sau si-a luat o parte din munte, Administratia Parcului nu a reusit sa-si ridice un sediu propriu. Foarte trist! Stau tot in cladirea Ocolului Silvic Moroeni, in loc de un sediu in Bucegi.

In anumite conditii, ar fi trebuit  sa vina exploatatorii de padure cu materialul lemnos gata prelucrat…sute de voluntari sa ajute la ridicarea unui sediu nou. Trebuie sa ai insa si o oarecare credibilitate si tupeu, diplomatie, curaj. Ca sef al Parcului, ai o uriasa responsabilitate: 300 kmp de creatie dumnezeiasca pe care trebuie sa o lasi generatiilor viitoare si cam un milion de turisti care iti calca anual Bucegii. Nu ai sediu, nu ai atitudine, nu ai nimic…nu poti face nimic.

Intre timp am mai pus si cateva poze la Montaniarzi…

Intr-o pestera din Bucegi, am gasit mai multe astfel de inscriptii…probabil autorul a murit demult.

Am zarit de curand pe Facebook, o poza. De fapt, era o vedere distribuita de mai multe ori. Nimeni nu stia ce reprezinta. Stiu eu :) Este zona Ceair din orasul Busteni. Fosta!

Un loc care astazi nu mai exista. In aceasta poiana am copilarit. Se prelungea mai sus, iesind in drumul forestier Urlatoarea, cat si spre stanga cu alte poieni. Alcatuiau un colt de rai, o multime de flori si fluturi. La circa 500 m de acea stanca locuiam, la alte 200 m distanta era scoala. Stiu fiecare copac si toate crapaturile acelei stanci. Prin iarba se vad urmele unei poteci. De acolo, de undeva de sus, venea Nae Contes si ne alerga pe noi copiii, pentru ca ii calcam iarba. El si familia lui aveau inchiriate de la Primarie toate aceste poieni si coseau, foloseau fanul. Ne alerga si de cateva zeci de ori pe an. Chiar daca erai pe acea poteca tot te fugarea. Avea o placere sa bata oameni, copii. Mai veneau turisti, admirau florile, intrau in poiana si nu stiau ca el face fanul pe acolo, ii prindea si-i batea. Cu biciul, cu ce apuca… copiii nu uita niciodata, noi vedeam. Uneori, purta o veste neagra din piele si era tuns a la Pierre Brice :) Spunea acum vreun an ca nu ma stie, ca nu ma cunoaste. Normal! Toti copiii fugeam de el, copiii de regula simt oamenii rai! In schimb, mama lui era o femeie extraordinara, Dumnezeu sa o ierte. Nimeni nu-i spunea pe nume, toti ii spuneau Maicuta. Noi, copiii cand o vedeam, fugeam la ea sa-l spunem pe Nae, baiatul ei…ce avea pe atunci 35-40 ani. Astea se intamplau acum vreo 22 ani.

Astazi nu mai exista nimic, pe acolo sunt numai vile! Este bine sa fim copiii uneori si adulti cand trebuie!

Un vis inghetat