Nu stiu daca va scrie cineva vreun rand despre actiunea de duminica de la Cota 1400, pentru ca majoritatea celor ce dau stiri cauta senzationalul.
Cred insa ca ceva mai demn de scris despre acea zi, nu poate fi ilustrat in presa locala. Un grup de peste 20 de copii de la un Centru de Plasament dintr-un anume oras, au trait o zi frumoasa, plina de amintiri. Mai exact, primaria din Sinaia si-a exprimat acordul sa asigure gratuit transportul cu telegondola din Sinaia la Cota 1400 si retur, pentru acesti copii si insotitorii lor.
Cand vorbesti de Cota 1400 imediat gandul te duce la Cabana lui Samoila, asa cum daca te raportezi la Cota 2000 inevitabil mintea asociaza acea zona cu Sorin Aldescu.
Fara ezitare, Samoila de la Cota 1400, care in anii trecuti a fost cel mai energic cabanier implicat in turismul montan din Bucegi remarcandu-se printr-o serie de actiuni in sprijinul mediului, s-a oferit sa asigure masa acelor copii.
In plus, le-a oferit gratuit in acea zi echipament sportiv in vederea practicarii unor sporturi de iarna pe partii. Am fost un observator atent al acestor lucruri, ceea ce a facut Samoila a fost un gest de omenie. Asta il si diferentiaza pe acesta de alti oameni ai muntelui: este si comerciant si om.
Si copii s-au distrat pe partie apoi au servit masa la acea cabana. Discret, pentru a nu crea situatii stanjenitoare, Samoila nu i-a lasat pe copii sa plece decat atunci cand au fost satui. Un termen cam greu de folosit cand trebuie sa asiguri hrana unui copil cu 7-8 lei pe zi intr-un centru de plasament.
Asadar, cu putina vointa, edilii locali alaturi de anumiti comercianti pot crea lucruri frumoase pentru altii…
BUCEGI NATURA 2000 
Extraordinar de frumos! Felicitari organizatorilor!La cat mai multe actiuni din acestea! :)
ApreciazăApreciază
Au facut ceva deosebit, si printre acestia s-au numarat primarul, directorul de la telegondola, Samoila si sotia lui, un domn de la Fisc, noua directoare a Centrului de Plasament, educatoarele. Daca exista bunavointa se pot face multe astfel de lucruri.
ApreciazăApreciază
Cei mai buni mititei pe care i-am mancat vreodata au fost la Sami.
ApreciazăApreciază
Asa este, se pricepe cu gratarul :)
ApreciazăApreciază
Au făcut frumoasă o zi din viaţa tristă a unor copii…ştii cât de mult contează asemenea gesturi pentru ei? Şi ştii care e cea mai mare răsplată pe care o poţi primi? Un zâmbet; zâmbetul acelor copii…O ştiu. Şi dacă mă laşi, îţi voi povesti o mică istorioară…Aşteptam autobuzul; în aceeaşi staţie, erau şi nişte copii de la un centru de plasament…îi recunoşti uşor, şi o spun cu inima tristă..au un chip pe care se citeşte nevoia de afecţiune…o fetiţă mă privea; i-am zâmbit…i s-a luminat faţa; mi-a zâmbit la rândul ei…nu ştiu cum şi prin ce împrejurare, dar la un moment dat toţi ajunseseră să îmi zâmbescă..nu îţi pot descrie sentimentul. M-am apropiat de însoţitorul lor şi l-am întrebat dacă îmi permite să le cumpăr ceva copiilor…ştii cât de nedumerit m-a privit??? i-am luat fiecăruia dulciuri…destule..şi mi s-a rupt sufletul, pentru că poate credeau că nu am pentru toţi; nu au dat năvală, dar pe aproape…le-am spus să stea liniştiţi, că am pentru fiecare…Când a venit autobuzul pe care îl aşteptau, atât mi-au fluturat mâinile şi mi-au spus ba săru’mâna, ba pa…erau atât de veseli…şi au continuat şi de la fereastră să îşi ia rămas bun…
Asta voiam să îţi spun…simt nevoia de afecţiune, se bucură atunci când le dărui ceva, orice, dar să o faci din suflet; simt. Bieţii de ei nu au nici o vină pentru ce li se întâmplă şi sper din toată inima ca acei care lucrează cu ei să îi iubească; sunt visuri cu sufletul sfâşiat…şi sufletul lor merită să simtă aleanul.
Îmi cer iertare pentru întinderea gândului meu.
De oameni de suflet ca cei care au creat această întâmplare e mare nevoie, şi mi-aş dori să o mai facă.
ApreciazăApreciază
Asa este, ei nu au nicio vina, de aceea trebuie sa ne implicam si noi. Chiar mi-a placut intamplarea povestita de tine si se poate invata din aceasta, pentru ca robiti de tentatiile vietii uitam sa fim oameni. Aportul meu la acel eveniment a fost unul minor si nu vreau sa insist pe acesta, dar eu i-am privit in ochi aproape pe fiecare…ti se strange sufletul cand stii ca acesti copii pleaca in viata cu o a doua sansa. In timp ce ei isi pun problema zilei de maine continuu sunt oameni care nici nu au rabdare sa citeasca ce scrii tu, eu, altii, pe aceasta tema, daramite sa faca vreun gest pentru ei. Pentru ca lor li se pare o prostie ce spunem si se ascund dupa vorbe ca „asa este viata”… Astfel au uitat sa mai fie oameni, si-au impietrit sufletele si pot iubi doar pe cei care-i iubesc. Insa nu stiu sa pretuiasca un om decat dupa o eventuala apreciere materiala.
ApreciazăApreciază