In ziua de 14 iunie 2014, Asociatia Salvamont Dambovita a organizat doua evenimente de alergare montana… un semimaraton prin Parcul Natural Bucegi si un ultramaraton, deci mai mare de 40 km, al carui traseu a cuprins o mare parte din Bucegi plus creasta muntelui Leaota.
Am zis eu sa particip la ultramaraton. Traseul parea complicat, prin locuri cunoscute, cat si prin locuri prin care am mai fost pe vreme inchisa, ceata, deci era ca si cum nu am fost. Joi, ma uit pe harta cu traseul, analizez lucrurile in detaliu, mereu asa fac, o cursa de alergare montana nu este niciodata o fuga prin curtea scolii, iei startul si gata, cine fuge mai bine, ajunge primul. Imi fac planul de alergare pe fiecare segment dintre posturile de control si, evident, rucsacul. Vineri, aproape de ora 13, am pornit la drum.
Startul se dadea de pe platoul de la Padina, Valea Ialomitei. Am plecat pe la 12:30 din Busteni, pe traseul cel mai direct spre Padina, adica pe Jepii Mici. Intai, pe traseul Poiana Tapului-Cascada Urlatoarea-Busteni-Valea Jepilor.
Spre Busteni…
La 13:30 urcam pe traseul marcat cu cruce albastra, pe Jepii Mici. Nu m-am grabit sa urc, mai aveam la activ cateva zile anterioare de urcat si coborat de pe munte, dar mi-am propus sa urc cu un rucsac mare pe un traseu mai dificil, ca un antrenament… moral 🙂 Cum-necum, tot nu am reusit sa depasesc timpul scris pe indicator, ca la coborare se fac 2-3 ore. Eu la urcare am facut putin peste 2 ore…
O scena pe Valea Jepilor. Omul si cainele, doi parteneri despartiti de apa. M-am oprit si am urmarit de la inaltime actiunea:
Cainele nu avea curaj sa treaca, asa ca a trebuit ca omul sa-l ajute
Mai departe, impreuna
Cascada Caraiman
Un miriapod
Privire inapoi
Irisii mei/nostri 🙂
In fata cabanei Caraiman
Trecusem de Babele
Clar, aici a invins ursul, a rupt gardul, a incercat din orice punct sa ajunga la pubele
Ialomita
„Viata este acolo unde te regasesti” – cum zice Samsara 🙂
Apoi, tot usor, ma trezesc ajuns si la Padina… cand, acolo vad doar un cort 🙂 Ma asez putin si ma gandesc, montez cortul sau ma cazez la cabana? Dupa 20 de minute, ca si ganditul necesita timp la cate unii 🙂 , iau decizia. Si tocmai ce ma intrebase cineva cum se procedeaza cand pui cortul in locuri neamenajate, cum te aperi de urs. Era acelasi lucru ca amplasam cortul acolo sau printr-un loc mai izolat 🙂 Foc nu aveam chef sa fac, pentru ca nu venisem sa ma odihnesc… pana la urma a fost castigatoare varianta cu cortul. Mie imi place sa stau pe burta si sa ma uit la padure, cat si la apa Ialomitei cum curge 🙂 Ursul a devenit o problema secundara… foc, deci, nu am facut, mancare multa nu mi-am luat, pentru ca mi-am propus sa mananc la cabana, iar seara am pus la circa un metru de cort niste pietre, vreo 10, dispuse in cerc, pe care am dat cu un spray care se spune ca este eficient la urs. Nu a venit nimeni noaptea… am auzit ca ursul a fost totusi prin zona, dar nu am auzit nimic. Pe la 11 noaptea cortul era plin de lumina si am crezut ca este vreo masina cu farurile aprinse prin apropriere, doar ca era Luna. A fost ceva magic, sa stai in cort si sa-l vezi iluminat natural, ca intr-o poveste. Cel putin o ora nu am mai avut somn, stateam si ma gandeam la cursa de peste cateva ore.
Mie mi se pare ca da foarte urat acest banner, acopera ferestrele cabanei inutil. Mai bine il asezau pe gard, in alta parte, nu este o idee buna sa-l agati de toata cladirea…
Piept de pui si cartofi prajiti, plus ceai…vreo 15 lei, am mai luat o ciocolata de 6 lei… era mai rentabil sa iau masa aici, decat sa cumpar din oras mancare… asa mi-a dat mie bine 🙂
Un curcubeu mic 🙂
Pentru a nu-mi induce o stare aiurea, nu m-am uitat cine si cati s-au inscris 🙂 Nu doream sa vad cine stie ce campioni 🙂 Acasa imi propusesem un loc pe podium, adica era o cursa lunga si la astfel de curse am si eu sanse, cunoscand muntele, avand rezistenta, eu am plecat foarte determinat sa dovedesc ca ies pe podium. Aici este o alta poveste, dar doar acel gand ma facea sa nu simt oboseala, ma motiva incredibil, in asa fel incat nici nu reuseam sa dorm bine 🙂 La ora 5 eram treaz, startul era la ora 6.
Imi iau un rucsac mic, dar cu tot ce credeam ca este necesar. Strang totul prin cort, cu gandul ca imediat ce vin de la concurs, sa ma intorc acasa pe directia Babele-Caraiman, pe unde venisem.
Traseul de concurs a fost: Padina-Pestera-Cascada Obarsia Ialomitei-Vf. Omu-ramura vestica a Bucegilor cu Saua Batrana-Saua Strunga-Saua Strungulita-creasta Leaotei si vf. Leaota-Vf. Ratei-Canton Bratei-Saua Lucacila-drumul forestier Podu cu Flori-Bolboci-Padina.
Traseul de concurs
Seara, la sedinta tehnica, dl. Geo Badea, organizatorul, ne-a explicat in detaliu traseul, cum marcase in masivul Leaota brane de oi, ca sa nu mai urcam niste pante, ce mai, a fost extrem de implicat si atent. Atat in timpul concursului, cat si ulterior sosirii mele, am avut ocazia sa constat ca este un bun organizator si eu sunt foarte atent la unele detalii. Si-a ales oamenii cu grija, prin posturi am gasit doar tineri extraordinari, inimosi, saritori, oameni adevarati de munte… din punctul meu de vedere, organizatorilor, la aceasta prima editie, nu are nimeni ce sa le reproseze.
Luam startul, ne mentinem intr-un grup compact pana pe la telecabina Pestera, apoi ne intindem intr-un lant uman. Nu doream sa intru in alt ritm, impus de vreun participant, alergam in ritmul propriu, stiind ca este de ajuns o greseala si gata concursul. Fiind o cursa de ultramaraton, si nu una de viteza, pe distanta Padina-Omu, daca alergi cat poti, sus te opresti si asta este, nu mai poti pleca, sau daca pleci, mai te duci in virtutea inertiei o vreme. Insa pe acolo, pe Valea Ialomitei, mereu mi-a placut, cunosteam foarte bine traseul, astfel ca pe urcusul de langa Cascada Obarsiei eram primul. Am ajuns la cabana Omu la 7:35, deci, nu m-am grabit, cand a fost concursul Directia Omu, am ajuns mult mai repede, dar acum era altceva. In postul de la Omu, arbitru era Andrei, un prieten foarte bun al lui Lucian Clinciu.
Atingerea primului punct de control
Lucian venise seara cu mai multe persoane, a fost unul dintre promotorii acestui concurs, este extraordinar acest om… o legenda a Carpatilor romanesti, mereu voi avea cuvinte de lauda, pentru ca a scos din manelizare si incultura mii si mii de tineri, carora le-a indus o alta viziune asupra vietii… sa alergi prin munti, in cadrul unor competitii organizate, cu oameni de o anume calitate. Stiti, cand urcam spre Omu, din spate striga un concurent: „Cine a pierdut un telefon?”… pe strada nu te striga aproape nimeni, pe munte sansele sunt uriase ca sa-ti fie inapoiat ce ai pierdut 🙂 Deci unde gasim anumite valori, civilizatie…
Plec mai departe, trec de Vf. Bucura si Gavanu, ies din Valea Ialomitei si alerg pe pantele de pe ramura vestica a Bucegilor, spre jnepenisul dinainte de refugiul din Saua Batrana. Ma uit in spate: nimeni! Printre jnepeni nu am mai alergat, mi se parea ca alerg prea tare, nu aveam la ce sa ma raportez, ma gandeam ca sunt subiectiv 🙂 In 30 minute de la Omu eram in Saua Batrana, adica fugeam prea repede. Dar degeaba, ma simteam foarte bine si nici macar o secunda nu am avut gandul ca nu o sa ies printre primii… eu stiam de dinainte de concurs ca o sa dau tot ce pot, nu conta nimic, eram setat. Pana in Saua Strunga am trecut la ceva distanta de o stana, cainii latrau, nu stiu si daca au venit dupa mine, ca m-am trezit pe la refugiul din Saua Strunga… fugeam ca berbecul, vedeam doar in fata. Apoi un urcus pana la Saua Strungulita unde am gasit postul de control si niste oameni deosebiti.
Refugiul Batrana
Refugiul Strunga
Am mancat mai multe bucati de banane, cascaval si 3 pahare de energizant, fara graba, stiam cat de lunga va fi portiunea urmatoare, pe Leaota. Cat am stat eu acolo in post, au si trecut doi sportivi, Mihai Zlavog, cunoscut organizator al maratoanelor din muntele Ciucas, si un francez despre care auzisem ca a fost pe la ultramaratoanele din Mont Blanc. I-am lasat sa se duca mai departe, urmarindu-i cu privirea de la distanta. Usurel am pornit si eu, dar in asa fel incat sa-i pot vedea pe cei doi, care incepusera o competitie stransa, francezul tot statea in coasta lui Mihai 🙂 Cum in Leaota mai fusesem, dar pe timp de ceata, nu eram prea avantajat. Totusi, organizatorul ne ajutase foarte mult marcand niste brane de oi. Dar pastrand distanta fata de primii doi, nu aveam cum sa gresesc si sa-mi irosesc puterile daca rataceam traseul. Ii vedeam pe ei pe o panta, imi luam de acolo un reper si ma duceam pana la acel reper.
Am incercat pe cat posibil sa nu ma obosesc, sa nu alerg foarte tare, alergam si alternam cu mersul rapid, ca sa imi reglez respiratia, nu ma durea nimic, desi cazusem, etc 🙂 Era foarte cald, mie asa mi s-a parut, am baut tot ce aveam la mine, mi-am dat cu zapada, am mestecat zapada, si… am dat cu bolovani dupa cine mai stie cati caini. Muntele Leaota este plin de turme de ovine, pe acolo esti pe cont propriu, nimeni nu poate face nimic, nu ai cum sa vorbesti cu ciobanii, stanele sunt risipite pe toate culmile… ne mai grupam cate doi-trei ca sa trecem de cainii ciobanesti, dar deseori fiecare era singur. Pana la urma am scos spray-ul si am dat pe caini, ciobanii injurau… asa cum le-am explicat si altor concurenti, prin astfel de locuri primeaza protectia omului, nu a animalelor, caini sau ciobani. Si apoi, nu imi permiteam sa pierd vremea pana vine ciobanul sau ciobanii sa cheme in dorul lelii cainii… eu aveam un traseu de incheiat.
Pe acolo, pe undeva, ar fi varful Omu, sagetile orizontale arata culmea Leaotei. Eram aproape de Vf. Leaota
Spre Vf. Leaota (alt. 2133m) am redus ritmul, ca sa nu ajung cu inima saltand din piept la postul de control de pe varf. Acolo voiam sa ma si hidratez… si daca ajungeam acolo abia sufland, as fi coborat cu totul saltand prin stomac 🙂 La varf eram al cincilea… imediat ce am ajuns, alti doi au si pornit ca din pusca. Unul dintre baietii din posturi mi-a zis ca au fugit pentru ca au vazut ca vin… i-am zis ca degeaba fug, pentru ca am sa ajung inaintea lor la Finish. M-am asezat la discutii cu baietii de acolo, povesteau de EcoMarathon, am baut doua energizante, am mancat niste cascaval, smochine si banane. Cu un ochi eram la ceilalti ce fugeau spre varful Ratei. Pentru mine era o placere sa-i privesc, stiam ca eu, cu fortele refacute, dupa 10 minute alerg ca la inceput… La un moment dat mi s-a parut ca nu i-am mai vazut, si am mai intrebat, inca o data, pe unde este traseul. „Faci dreapta nu de la prima momaie din piatra, ci de la a doua!” – mi-au explicat cei din punctul de control.
Baietii de la punctul de control de pe Vf. Leaota
Plec, in spate oricum nu se vedea nimeni, in fata aveam 4 persoane. Cobor usor, trec pe langa doi fotografi, unul cu o drona, si tot ma duc, trec de varful Ratei si nimic, nimeni in fata. „S-au ratacit!”, asa mi-am zis. Incerc sa-i sun pe Mihai Zlavog si pe organizator, dar constat ca nu este semnal. Dintre toti concurentii de la ultramaraton, am auzit ulterior ca doar unul sau doi nu s-au ratacit. Eu nu m-am numarat printre aceia care nu s-au ratacit. Aproape de stana din Ratei, il vad pe francez. Un domn, un turist, ma opreste si imi da niste indicatii foarte pretioase. Incercase si cu francezul, dar nu reusise. Ii multumesc, urc prin iarba inalta si nimeresc poteca marcata prin padure. Aici parca am prins aripi… Il las pe francez in urma si, in circa 50 de minute de la vf. Leaota, am ajuns in fata cantonului Bratei. Putin mai jos era postul de control. Trebuia sa trec podul de lemn peste apa, sa fac dreapta si sa merg cel mult 200 m pana la postul de control. In asa fel am trecut podul si m-am dus spre stanga, pe drumul forestier in sus, ca nici nu a apucat sa ma zareasca arbitrul sa ma intoarca. Am gonit ca nebunul pe acel drum vreo 3 kilometri, pana am ajuns la panoul cu limita Parcului Natural Bucegi. Sa te tii injuraturi si blesteme… eu fiind expeditorul, cat si destinatarul.
M-am intors inapoi in viteza si mai mare, curbele erau destule, dar nici urma de post, urcasem mult… ratacisem aiurea, dar fugeam de nervi. Ajung la post si aflu ca francezul trecuse de 20 minute… si eu care-l lasasem in urma, hat-sus. Beau un energizant, de suparare imi tremura mainile si imi cade banana din mana, o las incolo si o iau la fuga. Dar arbitrul fuge dupa mine si imi aduce alta… Stiam ca vine o panta „criminala” de la postul de control, pana aproape de Saua Lucacila… si cum urcusul inclinat constituie un avantaj pentru mine, am recuperat timpul pierdut pe acel drum forestier. In Saua Lucacila l-am ajuns pe francez… am povestit cu el pana la Bolboci, avea sub 30 de ani, il chema Louis, el nu concura direct cu mine si cu Mihai Zlavog… putin dupa ora 14, eram la postul de control de la Bolboci… m-am uitat cand trecuse Mihai, era clar ca nu mai aveam cum sa-l ajung, nici daca eram motorizat 🙂 El se apropia de Padina.
Cantonul Bratei
Pe panta spre Saua Lucacila… ruinele funicularului ce venea acum 100 de ani de la Busteni peste Bucegi
La cabana Bolboci, la ultimul post de control
In postul de control de la Bolboci era tot Andrei pe care-l vazusem si la Omu, la fel si aici, am baut un energizant, am luat o banana si am plecat nici prea repede si nici prea incet spre Padina. Era clar, Mihai obtinea locul 1, eu locul 2 si francezul locul 1 la categoria lui de varsta… de aici nu mai conta altceva decat sa nu ma ajunga altcineva din urma. Cu un minut inainte de ora 15, am trecut linia de sosire…deci, distanta Bolboci-Padina, vreo 8 km, am parcurs-o in circa o ora. Adica este bine, dupa zeci de kilometri… dar nu as fi renuntat pentru nimic la pozitia secunda. Atunci putea fi facuta o gluma, doar sa apara in urma mea cineva care sa para cat de cat sportiv, concurent, ca as fi fugit mancand pamantul, ca sa nu fiu ajuns 🙂 🙂
A fost cel mai frumos cadou pe care-l puteam obtine si oferi pentru ziua de 14 iunie 2014, o zi cu multiple semnificatii pentru mine, intr-o astfel de zi, odata, pe langa altele… Nu aveam cum sa pierd podiumul, nu aveam cum… nu am stiut ce premii sunt, nu am stiut cine participa, am stiut doar ca trebuie sa ies printre primii. A fost un concurs special, greu, dar frumos, in care Salvamontul din Dambovita s-a implicat, iar d-lui Badea, felicitari si multimiri pentru ocazia oferita de a participa la o asemenea competitie.
Mai soseau si alti sportivi
Dl. Badea si unul dintre fotografii de la Sosire
La un ultramaraton, cea mai mare realizare este sa inchei traseul, pozitia in clasament nu mai este asa importanta. Totusi, locul 2 la un astfel de concurs de anduranta, prin doi munti, Bucegi si Leaota, este cat de cat semnificativ… pentru cate unii, in special.
Cand am trecut linia de sosire, am aflat si ca ultimii concurenti trecusera de varful Leaota. Am plecat spre cabana Padina sa cumpar ceva. Era pe la ora 16. Ma asez si eu la rand, in spatele meu vine un grup de 8-9 persoane, si ei se uitau pe meniu ce sa comande. Cum stateam noi asa, iese o d-na de la bucatarie si ne pune in fata, adica pe tejghea, sub meniu, o foaie de hartie 🙂 Pe ea era afisat programul restaurantului 🙂 Micul dejun se servea intre anumite ore, pranzul pana la 15:30 si cina, de la 18:30 pana pe la 20:00. Prin urmare, noi nu ne incadram 🙂 🙂 Fiind dupa ora 16, na, trebuia sa programam stomacul pentru 18:30 🙂 Asta da mentalitate, ne uitam unii la altii, toti la personalul cabanei… ceva de genul: „Astia sunt prosti si tragedia este ca nu isi mai dau seama!” 🙂 Grupul din spatele meu, oameni trecuti de 45 de ani, a fost extrem de nemultumit si isi promiteau intre ei sa nu mai treaca vreodata pe la cabana Padina… Nu ti se intampla des sa vezi asa ceva la o cabana din Bucegi… administratorii nu aveau chef sa incaseze bani, mai bine scriau altceva, ca merg la culcare :). Dar de ce sa ne suparam? Pe mine m-a amuzat ca sunt prosti… stiti vorba aceea, cand vezi pe cate unii 😉 …apoi am aflat ca se poate servi masa si la Centrul National Salvamont, aflat mai jos…
In aceeasi zi de concurs a avut loc si premierea, dupa care mi-am strans cortul si am plecat acasa, cu un prieten, Cristi Flueraru. O baie, mi-am spalat hainele, s-a facut de 12 noaptea, a doua zi, duminica, urcam la Stana Regala… nu si-a dat nimeni seama ca alergasem zeci de kilometri. Niste dureri post-concurs, dar usoare, am avut pe langa rotula, dar atat. In rest, nu am nimic, nici febra… nimic 🙂 Cred ca am debifat din minte optiunea ” febra musculara”…
Nu m-am surprins cu nimic, stiam ca pot face multe, si bune, si rele, ca multi altii, dar am ramas consecvent unui crez personal, enervant pentru unii, definitoriu pentru mine: „Eu daca trebuie sa fiu la ora 1 noaptea la vf. Omu, la ora aceea sunt acolo; ca sa nu fiu, ar trebui ca acel varf sa nu mai existe!”
Francezul este cel in portocaliu, locul I la categoria 18-30 ani
O parte din organizatori si participanti…
Filed under: Eveniment | Tagged: alergare montana, asociatia salvamont dambovita, Busteni, funicular, geo badea, indicator, irisi, Leaota, munte, oi, padina, Parcul Natural Bucegi, prima editie, refugiul batrana, saua strunga, traseu, ultramaraton bucegi leaota, valea ialomitei, vf. omu, vf. ratei | 16 Comments »
Mazgaliciul de serviciu este un anume Emil N., care a trecut pe acolo, duminica 04.06.2017. Sunt sute de distribuiri pe Facebook, in ideea ca individul va fi identificat. Se ofera toata gama: de la bataie, la recompensa si chiar la stergerea din proprie initiativa a scrisului. Adica unii l-au rugat frumos 🙂 Probabil dintre aceia care cred ca niciun urs nu trebuie impuscat, toate animalele au o prietenie cu omul, putini visatori dupa mine. Pai un astfel de plimbaret, nu are nicio treaba cu natura, frumosul, el mazgaleste orice pentru ca simte satisfactie cand isi bate joc de munca altora.
Cam pe aici am ajuns, pe la jumatatea vaii.
Ultima scara cum se urca
Pe acolo se continua
Se coboara tot pe o scara…
Adica aceasta scara. In fiecare an vad grupuri de montaniarzi, mari si tari in postari, neintrecuti in aprecieri, care stiu tot ce misca pe munte… si mereu si-o iau prin aceste locuri 🙂 Am evitat mereu sa scriu, sa nu se creada altceva. De fapt, pe munte faci cunostinta cu realitatea si e posibil sa devii mai normal 🙂
Cea mai inalta scara, aici le este Golgota 🙂 Da’ e bine asa!
Prin canion
Aici este frumusetea, cand poti sta linistit, nu in apa, sa te bucuri de peisaj.
Suntem pe valea principala si se vede ca nu e apa. Foarte multi montaniarzi nu stiu ca suvoiul permanent de apa al Horoabei, nu vine din firul vaii principale, ci de undeva din dreapta acesteia, din versant.
Izbucul Horoabei
In drum spre firul principal, care se vede ceva mai jos.
Traseul te poarta pe sub aceasta portita. O sa vedeti un marcaj cruce verde, el nu este insa turistic. E desenat demult prin aceasta vale. Traseu turistic nu exista pentru ca suntem in tara in care putini isi asuma responsabilitati. Plus ca ar trebui si alte amenajari, desi, la aprecierea mea, un montaniard nu intampina probleme pe aici. Sunt lanturi, cordeline, scari…
Intrarea/originile tunelului… cum era denumit de primii montaniarzi, ne-a dus in preajma unor tineri care faceau alpinism. Adica se iese undeva la un gol, vine un perete, apoi in rapel. Surpriza mea a fost sa vad si fete pe acolo. Nu ca nu ar avea voie… dar judecand dupa aspectul intrarii, eu am crezut ca doar barbatii sunt atrasi in interior. Chiar nu mi-am inchipuit ca si aici, pe munte, a ajuns discutia despre componenta unei familii. Nici muntele, nu mai este ce era odata 🙂 🙂
Cascada Horoabei
