In primavara lui 1999 eram prin padure cu montaniarzi mai in varsta. De mic mergeam cu ei. Orice iesire prin padure insemna si aprinderea unui foc. Nu conta ca ploua, ca era doar padure verde sau uscata, nu conta nimic. Se aprindea focul oriunde, mergeam pe orice vreme. Niciodata nu a fost vreun pericol de incendiu. Probabil nimeni nu astepta cu mai mare nerabdare si bucurie week-end-ul…ca mine.

Strada pe care locuiam avea forma de L si ne vedeam de la distanta toti vecinii. Il asteptam dis-de-dimineata pe cel mai in varsta sa strige la fiecare la cat plecam. Cand parintii nu ma lasau, fugeam pe usa, pe geam, induram pedepse, nu conta nimic. Probabil, daca as putea intoarce timpul, acolo l-as opri pentru o vreme. La 6 ani urcam pe Jepii Mari…pe la 10 ani eram invatat sa aprind primul foc. Nu stiam ce lemne sa adun, eram speriat ca nu voi reusi si ca nu voi mai fi luat la plimbari prin padure. Drept hartie mi s-a dat pachetul gol de la tigarile „Carpati” :)) Asa aprindeau ei focul, niciodata nu luau hartie. Uneori nici topor nu aveau cu ei.

Am aprins sute de focuri pana la 18 ani. Am dormit prin padure pe frunze la foc, ascultam ingrozit cum mergeau animalele pe intuneric dar si cu placere povestile celorlalti. Am carat nenumarate lemne de foc, cine mai stie cate, sacose de urzici adunate cu mana goala, leurda, ciuperci. Noi, cei mai mici trebuia sa invatam, chiar si culegand pentru altii :)) Imediat ce se alegea locul de popas, undeva la mama naibii, cat mai departe, dar alegerea era facuta dupa anumite criterii, noi, cei mai tineri, ne raspandeam ca potarnichile dupa lemne. Apoi, nenea Gheorghe sau nenea Marin, ca asa ii chema pe liderii de grup, scoteau din buzunar ambalajul de la pachetul de tigari sa aprindem focul. Mereu ne era frica de momentul asta 🙂 Dar la fiecare iesire invatam lucruri noi si ne placea. Ce ne mai rugam de ei cand nu voiau sa ne ia… Uneori, nu stingeam focul bine, alteori nu adunam suficiente lemne, sau ardeam carnea, ori cartofii…sau uitam sarea acasa…erau multe de „sau”. Si o vreme ne lasau acasa.

Si prin 1999, in ultimul an de liceu, aprinsesem focul cu toti acesti vecini, uneori eram 5, alteori 8, 11. Rar, luau pe altii cu ei. Focul il facusem sub o radacina mare, a unui fag smuls de vant. Toata aceasta radacina alcatuia un paravan inalt de cam 2 m si lat de circa 3m. Alesesem locul mai ales pentru ca era ferit de vant si exista pamant suficient sa acoperim focul. La plecare, am tras cu un lemn pamant peste jar. Cum scurmam eu asa, am dat peste un lant cu zale din fier, ruginit. Trag eu cu putere dar nu iesea. Am sapat pe langa el. Printr-o zala mare trecea o radacina groasa de fag…radacina crescuse astfel. Apoi am taiat radacina si ne-am uitat la lant.

Prin acea zala mare crescuse radacina

Am sapat cam un metru, cu alta ocazie, sa vad ce este 🙂 Lantul l-am ingropat in acelasi loc. In 2002 m-am gandit eu ca mai bine sta la mine acasa…ca sa ma mai uit eu la el din cand in cand :)) …si l-am luat. O vreme a stat printr-o magazie, apoi l-am asezat intr-o cutie.

Anii de excursii prin padure cu acei experimentati oameni de munte, mi-au folosit mai tarziu, intr-un colt de Romanie uitata. Din circa 100 de persoane, cativa am scapat fara pedepse, fara necazuri, fara diferite interdictii…la prima tragere cu munitie de razboi am fost gratulati fiecare cu cate un picior in cap, peste casca… Bineinteles ca orgoliul meu de muntean nu putea sa uite asta si peste cativa ani il felicitam pe autor de aceeasi maniera pe partia din Azuga. Este foarte socant sa ti se intample asa ceva din senin si sa te intrebi uimit de ce, si sa afli ca motivul exista acum enspe mii de ani… :)) , ma refer la socul lui 😉

Dar pentru ca devenisem prea buni ne-au uitat in serviciul de garda, intr-o zona de care se ferea orice om sanatos. Nu am stat mult acolo…”doar” 75 de zile consecutive, somn 150 minute ziua, 150 minute noaptea, temperaturi de -12, -9, depinde, dar numai cu minus. Ilegal evident, regulamentul prevedea maxim 5-7 zile, dar mai ilegal era „sa ciripesti” ceva. Intram in post in bezna noptii si primul lucru facut era sa introduci glont pe teava. Altii mai noi, neinvatati cu zgomotele padurii tipau, strigau…ii auzeam chiar daca era distanta mare intre posturi. Nu era deloc zapada si orice mergea prin frunze iti solicita atentia. Trebuia sa patrulezi dar nimeni nu o facea decat ziua. Noaptea, gaseam un copac mai gros de care sa stau sprijinit dar in asa fel incat sa nu ramana urme pe uniforma, ca altfel o pateai. Cureaua pistolului mitraliera dupa umarul drept, teava inainte…degetul mare pe garda tragaciului. Si stateai asa cu orele…

Este un sentiment de indiferenta, nu conteaza nimic, doar executi, un ordin, indeplinesti consemnul. Acea zona era a ta. Cat timp tu erai in acel loc, o singura persoana avea autoritate totala asupra ta…restul se rezuma la un singur termen „inviolabilitate”. Practic puteai executa pe oricine trecea pe acolo. Bineinteles ca existau somatii, dar era ultimul lucru pe care l-ai fi facut. Legea era de partea ta, oricum ar fi fost.

Ziua insa lucrurile stateau altfel, patrulai cu orele intre niste limite, iar capul il intorceai precum radarul. Era cu desavarsire interzis sa stai jos, sa te odihnesti, sa stai rezemat. Erau controale dese…ai fi alergat cu placere spre o carcera de puscarie  decat sa fii prins stand jos. Unii dintre aceia care efectuau controale, cunosteau foarte bine padurea, stiau sa se strecoare neauziti si te pandeau ei pe tine. Stateai tu jos, stateau si ei la fel, mai sus de tine. La un moment dat miscau frunzele sa-l/i auzi, te intorceai si te cuprindea teroarea. Evident erai arestat. Catorva astfel de oameni li se spuneau „Bantuitorii”. Unul dintre ei cu ochi mari albastri era cel mai de speriat.

Mai tarziu, porneam in patrula. Luam doi soldati si un caine mare. Asa era regula. Eu observasem demult ca ritmul patrulelor era dictat de caini. Abia asteptam sa-mi pun in aplicare ideile 🙂 Cainii, abia asteptau si ei sa alerge, sa zburde. Teama cea mai mare era sa nu-ti scape ca o incurcai…si iti legai lesa de curea, de mana…animalul era mare si tragea cu putere. Veneai uneori lac de apa 🙂

Cu o astfel de ocazie, imediat ce nu am mai fost observati, am luat eu cainele. Si l-am alergat eu pe el. Urcam in fuga un deal, coboram inapoi, il invarteam de 10 ori in jurul unui copac intr-un sens, apoi o luam in celalalt sens. Atunci cand cainele facea altceva il trosneam…Fiindca trebuia sa ne incadram intr-un anume timp, aveam vreme sa ne abatem si pe la poligonul unde erau antrenati cainii. Si-l bagam pe bietul caine pe sub un gard, il scoteam pe altul, facea bietul de el tot felul de exercitii…La 30-40 de minute de la plecare, orice caine daca ii spuneam sa mearga la pas, asa facea 🙂 Cand ne intorceam, toti se uitau mirati de ce nu alearga cainele. A tinut asta o vreme scurta. Cum toti cainii se intorceau cuminti s-a dus ingrijitorul lor sa ma raporteze pe oriunde ca aduc cainii „deselati” 🙂 Spunea ca nu se mai ridica de jos ore intregi.

Treaba era ca toti zburam printre porti, pe alei, spre hazul tuturor, tarati de caine. Cineva trebuia sa rezolve si problema asta :)) Apoi m-au mutat in echipa cu un maior, o echipa de control, satui de experimentele mele.

Nici nu m-ar fi bagat la arest. Le demonstrasem atatea…alegeam oamenii pentru transporturi diverse, etc, nu as fi avut nicio emotie sa impusc pe oricine s-ar fi apropiat de acestea, de aceea mi se dadea numai munitie reala…ce masuri sa se ia?!

Alteori, stiam numerele de telefon de la diferite birouri si ma dadeam drept comandantul, sau X de la statul-major si anuntam ca un cadru militar a furat un portbagaj plin de tinute militare sau alimente, care cum si ce fura… Pe mine ma interesa sa imi fac treaba corect, sa fiu tratat la fel, acolo unde nu se intampla asa, aveam eu grija 🙂

Prin urmare, este foarte bine sa iti obisnuiesti copilul cu natura, de mic, sa-l inveti cat mai multe, nu se stie niciodata cand ii va folosi…trebuie sa stie sa se descurce, sa aiba mentalitate de invingator, sa invete sa creada ca mereu este loc de mai bine 🙂 …ca sunt alte valori…