Azuga la Centenar: Cercetatorul Razvan Neagoe si jurnalele de front; Reconstituirea luptelor din muntii Azugii (I)

Stiti cum se spune, cand privesti doar langa tine, nu vezi ce se intampla in alte locuri! Cam asa stau lucrurile si cu acest an, Centenar-Marea Unire… Anul trece, noi cu gandul doar la ziua urmatoare, scapam ideea si imaginea de ansamblu. Poate ca nu toti, poate ca mai si lasam in urma fapte care sa arate ca macar intr-o zi, am facut si noi ceva pentru marcarea acestui moment unic. Cum am mai zis, noi un alt Centenar nu o sa mai prindem…

Se intampla la Azuga niste lucruri foarte frumoase…

Consilierul local d-l Mihai Grama si alte persoane, dar dansul este sufletul actiunilor la care voi face referire, au restaurat fantana monumentala ridicata in anul 1906, replica dupa fantana lui Manole de la Curtea de Arges. Tot in acest an, la Azuga va fi restaurat si bustul unui cunoscut general insa, despre aceste actiuni, voi mai vorbi pe viitor, fiind destule de ample.

Astazi, articolul meu se refera la un om de o mare valoarea morala, intelectuala, educat, cu bun simt, astfel de oameni sunt azi din ce in ce mai putini. Nu in ultimul rand, un om precis si un bun profesionist. De regula, nu prea ma inteleg cu oamenii exacti, pentru ca mi se par lipsiti de inspiratie, de imaginatie, mereu prinsi in canoane si reguli stricte, fara posibilitati de evadare si fara planuri umane. Matematica atunci cand e doar matematica, adica daca in tot ce faci folosesti numai exactitati, intrerupe in opinia mea, orice fel de evolutie. Numai ca, omul acesta este in multe feluri: si matematic, iese si in natura, calculeaza tot felul de chestii, cerceteaza… Deci, eu, in lumea mea :)) chiar sunt un fericit ca stiu astfel de oameni si numai cu voia lui Dumnezeu se intampla niste lucruri frumoase. Nu sunt cel mai credincios, nici pe departe, dar Dumnezeu e Dumnezeu si pot sa fiu inclus in randul la orice religie, secta, ca nu imi pasa. Aici lucrurile sunt clare, nu o dam cu inspiratia divina si alte zapaceli, Dumnezeu e Dumnezeu si punct 🙂

D-l Razvan Neagoe din Azuga, un om special, un tatic model ca asta omisesem, s-a gandit ca daca tot vorbim de Centenar si nu prea sunt initiative serioase la acest moment, sa faca el un lucru inedit si in acelasi timp serios si durabil. Prin urmare, a gasit un jurnal de front, o carte a unui combatant german, participant la luptele ce s-au dat in preajma orasului Azuga. Dansul s-a apucat de treaba si a inceput sa traduca tot ce scria despre aceste lupte. A realizat doua prezentari pe Facebook pana acum, aducand in atentia tuturor aspecte de care nimeni nu auzise.

Inclestarile din zona Azugii sunt prezentate in acel jurnal cu realismul acelor timpuri, ceva neobisnuit si mai greu de inteles pentru omul de azi, situat in spatii mult mai confortabile… atat fizice dar mai ales psihice.

Cu aprobarea d-lui Razvan, am copiat traducerea dumnealui pentru a se regasi si pe acest blog.

Articolul se numeste: „Azuga în Primul Război Mondial – în viziunea inamicului (partea I)” si a fost publicat la data de 17 mai 2018, pe Facebook. Adica de Ziua Eroilor:

Introducere:

La 100 de ani de la întemeierea României moderne și de la sacrificiul bunicilor și străbunicilor noștri în Primul Război Mondial, am ajuns să fim conduși de niște agramați, hoți și mincinoși proveniți, atenție, dintre noi și votați de noi cu mânuțele noastre.

Aș fi vrut să încep altfel, dar nu pot. Trebuie să aflăm unde am greșit și să corectăm; nu știu cum am putea altfel să onorăm mai bine sacrificiul celor care cu siguranță se așteptau la un altfel de viitor. De aceea, vă propun să privim puțin diferit Primul Război Mondial, care a lăsat urme adânci în jurul orășelului nostru: vă provoc să-l privim prin ochii celor care atunci ne erau dușmani.
Există în limba română multe lucrări despre Primul Război Mondial, unele foarte bine documentate și de-a dreptul monumentale. Există traduse în limba română chiar și memoriile generalului Erich von Falkenhayn, care a condus forțele germane în luptele din zona noastră.
Am găsit însă o carte scrisă de un ofițer german, Wolf Jan Dose, care nu a fost tradusă încă în limba română și care descrie în amănunt, „la pas” chiar, luptele din jurul Azugii din toamna anului 1916. Cartea a fost tipărită în 1922 la Hamburg. Am început să traduc special pentru voi capitolul 4, care tratează tocmai zona noastră. Veți regăsi multe locuri familiare, dar și unele care s-au pierdut în istorie (cum ar fi casele și funicularul de la Ritivoiu și calea ferată îngustă de pe Valea Azugii).
Vă invit cu drag la lectura primei părți – dacă vă simțiți în stare să citiți istoria nepoleită a luptelor din aceste locuri, din vremea eroilor pe care îi comemorăm astăzi.
Editia din anul 1922

REGIMENTUL 187 PE CÂMPUL DE BĂTĂLIE

Din povestirile camarazilor de regiment
Wolf Jan Dose
Capitolul 4: Bătălia de la Trecătoarea Timișului
După luptele de la Trecătoarea Vulcan, Batalionul 3 a părăsit zona Petroșaniului și a fost transportat pe traseul Muhlbach [Sebeș], Hermannstadt [Sibiu] și Forgars [numele german corect este Fogaras, adică Făgăraș], până la Sarhany [corect: Sarkany, adică Șercaia]. Apoi au urmat câteva zile de marș prin zona Brașovului către Trecătoarea Altschanz [Pasul Predeluș]. Aici, pe 16 octombrie regimentul a preluat comanda batalioanelor 1 și 3, care se aflau, conform rapoartelor, în poziție pe înălțimile de la Schanzpass [Trecătoarea Predealului].
Trecătoarea Timișului, aflată în fața Predealului, era păzită de regimentele noastre surori și de Divizia 51 de trupe ungare. Pentru a forța această trecătoare, regimentul 187 a primit ordinul de a începe deplasarea, în dimineața zilei de 17 octombrie, către culmea înaltă de 1000 m și deci către spatele inamicului. Batalionul 2 cu plutonul de mitraliere Grothues trebuia să urce către Lacul Roșu cu ajutorul unui funicular. În același timp, Batalionul 3 va înainta din direcția Paltinu spre Clăbucetul Azugii. Cele trei companii rămase din Batalionul 1 vor prelua paza Trecătorii Predealului precum și a flancului stâng al Batalionului 3. Un participant al Batalionului 2 a făcut următorul raport privitor la zilele bătăliei:
Ghereta de graniceri
„Pe 16 octombrie am mărșăluit către Trecătoarea Predealului și ne-am odihnit la o gheretă de grăniceri. Am luat prânzul în comun. De mult timp așteptam poșta și aprovizionarea, care avea să ne aducă dulciuri și țigări. Am așteptat toată ziua, plini de nerăbdare. Chiar când pornisem din nou marșul, căruța de aprovizionare a sosit. N-am apucat să ne bucurăm de ea, pentru că a trebuit s-o tragem peste munte. Așa că, indiferent ce încercăm să facem, nouă niciodată nu ne merge bine. Așa că, oricând apare un lucru bun, trebuie să ne bucurăm.
Caruta de aprovizionare
Se pare că cineva se interesa de noi, pentru că, lucru curios, când s-a dat stingerea am găsit un strat de o jumătate de metru grosime de paie. Le pasă de noi doar în situații speciale. N-am irosit ocazia, și am dormit bine înveliți pe stratul moale. Focul ardea mai tare pentru că ofițerii plecaseră la o ședință informativă la biroul vamei. Odată cu plecarea lor, nu ne-a mai deranjat nimeni.
Cam pe la ora 2 noaptea am fost treziți și am primit ordin să ne pregătim de plecare. Din obișnuința căpătată la instrucție, ne-am îmbrăcat pe întuneric, am strâns lucrurile și am așteptat în picioare, unii dintre noi încă somnolenți, în aerul rece al nopții. Apoi batalionul s-a pus în mișcare. Mărșăluiam în coloane lungi, pe muchia unui deal. Apoi marșul a devenit tot mai dificil. Poteca spălată de ploi a pătruns într-o pădure întunecată și mersul era foarte dificil. Te împiedicai de rădăcini și de buturugi de copac. Se auzeau înjurături când cineva călca într-o groapă ascunsă. Trebuia să ținem fiecare aproape de cel din fața noastră. Nu ne mai era frig, ne-am desfăcut gulerele și ne-am împins căștile spre ceafă. Din spate auzeam uneori „stop” și „s-a rupt șirul”, însă noi continuam încet înainte. Din când în când ne loveam de câte un camarad rămas în urmă, care nu se dădea din drum. Într-un sfârșit, a început să se lumineze. Pădurea a început să se rărească. Am mărșăluit până pe muchia abruptă a muntelui. Ne-am întâlnit cu patrula de cercetași care ne asigurase drumul. Aici ne-am oprit.
Aveam o vedere minunată asupra văii și puteam vedea o mulțime de munți și dealuri. Cerul era foarte senin și bătea un vânt rece peste creastă, care ne-a înfrigurat și care vălurea iarba uscată care crescuse în pâlcuri, ca niște tufe. Poteca cobora în valea din partea cealaltă.
Compania noastră constituia vârful de atac. Asta însemna că trebuia să-i atacăm pe români în spatele pozițiilor lor, sau trebuia să mărșăluim către flanc pentru a ușura atacul austriecilor. Românii, cel mai probabil ascunși pe dealul acoperit de pini de sub noi, observau urcarea noastră. Ei puteau determina cu ușurință cu ajutorul hărților, exact muntele pe care ne aflam. Nu era niciun alt drum către vale, astfel încât reperele de pe hartă erau clare.
Drumul era chiar minunat. Sub noi era valea acoperită de ceața dimineții. Lângă noi erau muchii abrupte și poieni încă acoperite de iarbă. La stânga erau câteva ravene. Dacă priveam în spate, vedeam întregul batalion mișcându-se ca un șarpe, pe un singur rând, peste stâncile goale. În aerul curat, oamenii se vedeau incredibil de clar. Dacă românii erau într-adevăr sub noi, atunci cu siguranță ne văzuseră de mult și ne așteptam în fiecare moment să fim întâmpinați de o ploaie de șrapnel. Probabil așteptau să ajungem mai aproape, ca primirea să fie și mai „caldă”. Avangarda intrase în pădure. La dreapta se vedeau mai multe colibe acoperite cu paie. Avansul se făcea cu intermitență, cu o prudență din ce în ce mai mare.
Dintr-o dată, chiar când am ajuns la marginea pădurii, noi cei din față am auzit două-trei focuri de armă. Acum știam că suntem în apropierea românilor, și că lupta va începe curând. Totuși, s-a făcut liniște. Avangarda întâlnise un post de santinelă care s-a retras repede. Inamicul nu părea să fi fost alertat de sosirea noastră.
În spatele nostru, batalionul se mișca încet înainte. Singurele zgomote erau făcute de lopețile pentru săpat tranșee și cănile prinse pe echipament. Am traversat niște desișuri de conifere și ne-am oprit la marginea pădurii. În față aveam o pășune și apoi muntele pe care trebuia să-l atacăm. O priveliște cum rar întâlnești ni se arăta vederii, pe partea cealaltă a văii, dincolo de câteva case mici, era o locomotivă cu aburi. Românii, mulți dintre ei în cămăși, încărcau lăzi și saci în tren.
Funicular Valea Azugii (Retivoi)
Era ora 8 dimineața; trebuia să începem atacul la ora 10, pentru că atunci trebuia să avem suportul artileriei noastre pe această parte a muntelui. Ceea ce nu era în favoarea noastră era faptul că nu ne puteam opri aici ca să mâncăm, din cauza acestor oameni aflați în zonă. Așa că trebuia să mai avansăm. Nu știam cum urmau să decurgă lucrurile. Am auzit un foc de armă tras din direcția în care înaintam. Românii au dispărut rapid de pe lângă case, trenul a scos abur cu putere și a început să ia viteză în vreme ce oamenii noștri trăgeau asupra locomotivei. Caii care erau legați în apropiere s-au speriat de focurile noastre de armă și au fugit. Câțiva români au încercat să scape cățărându-se pe o muchie abruptă, dar au fost opriți de puștile noastre.
Primele focuri de răspuns au șuierat printre pini. Nu mai puteam rămâne aici, o decizie trebuia luată rapid. Compania noastră a ieșit de la adăpostul pădurii. Am traversat terenul deschis cât am putut de repede ca să ne adăpostim în spatele terasamentului. Gloanțele ne șuierau pe deasupra capetelor. În timp ce alergam, am văzut că imediat în fața terasamentului curgea un râu destul de lat. Albia era adâncă, dar apa era mică și se vedeau pietrele de pe fund. Fără să avem timp de gândire, am făcut câte un salt mare în apă și am traversat-o fără să luăm în seamă că apa ne ajungea până la mijloc și că stropii ne săreau până la urechi în timp ce alergam. Gloanțele românești șuierau în stânga și în dreapta și cădeau în apă în fața și în spatele nostru. După ce ne-am oprit ca să ne tragem răsuflarea, am observat repede că se trăgea dinspre vârful muntelui.
Am mers puțin de-a lungul malului până la o cotitură, dar aici malul coborâse până la nivelul râului. Am avansat spre stânga ca să ne adăpostim după case, și de aici am răspuns focului dinspre munte.
Niște români au fost scoși dintr-o casă, patru sanitari și un ofițer rănit. Ofițerul era foarte supărat și gălăgios, iar sanitarii nu voiau să-l bandajeze și să-l transporte pe ofițer. Auzind indignarea noastră, s-au repezit imediat să-și facă datoria. Oamenii noștri au năvălit mânioși în beciul casei, pentru că românii îl împușcaseră pe unul de-ai noștri care tocmai negocia cu ei.
Din zona protejată de case, auzeam în spatele nostru o ploaie constantă de gloanțe. I-am întrebat pe sanitari dacă mai erau alți români în spate. Au spus că nu, dar nu prea i-am crezut. Doar la adăpostul întunericului am ieșit, pentru că o parte din oamenii noștri fuseseră împinși înapoi și nu puteam decât să le oferim acoperire. Românii de pe creasta muntelui erau menținuți sub foc cel puțin pentru a-i ține sub tensiune și a le îngreuna acțiunile.
Am pornit din spatele casei către vârful muntelui. Muntele era abrupt și acoperit cu brazi atât de deși precum țambrele dintr-un gard. În lăstărișul des am văzut un român rănit. Când treceam pe lângă el, și-a luat pușca și a îndreptat-o spre unul din soldații noștri. Un alt soldat, care era în apropiere și a văzut ce încerca să facă, l-a împușcat de la mică distanță.
În fața noastră nu păreau să fie români. Gloanțele lor ne treceau peste capete, în pădurea în care se oprise o parte din batalionul nostru. Înaintam foarte greu. Noi nu trăgeam, doar avansam cu multă prudență; din când în când găseam câte un soldat român mort. Mai sus, copacii erau mai mari dar tot apropiați. Când am ajuns la albia secată a unui pârâu, am văzut pentru o clipă că flancul drept al liniei noastre de tragere rămăsese în spate, la un unghi drept. La stânga noastră, românii începuseră să tragă cu un tun anti-infanterie către vale. Ne-am apropiat de tun; zgomotul fiecărei trageri devenea tot mai puternic.
Din stânga, o voce s-a auzit dintre copaci: „Mai avem legătură cu flancul stâng?” – „Jawohl!”, a venit răspunsul. Apoi, „Mai avem legătură cu flancul drept?” (Nu mai vedeam pe nimeni la stânga mea, așa că m-am aliniat când am auzit vocea.) Imediat a venit și răspunsul, „Jawohl!”. Atunci, prima voce a ordonat, „Înainte marș!”, comandă primită în liniște de către soldați. Am înaintat fără să întâlnim inamicul. Sigur, se auzeau focuri de armă, dar tunul a fost curând redus la tăcere.
Privind în jos, aveam o vedere foarte bună asupra văii. Se vedeau câțiva soldați grăbindu-se într-o poiană, cel mai probabil erau cei responsabili cu muniția. În alt loc, părea că se adună alți soldați. În orice caz, părea că e grabă mare acolo jos. Probabil valea încă era sub tirul puștilor românilor.
Situația de jos contrasta mult cu liniștea de la noi. Tot ce am auzit au fost întrebările despre flancuri și comanda de înaintare.
La dreapta mea, legătura era întreruptă după cel de-al doilea om, și nu puteam să mai vedem pe nimeni. Nu știam de cât timp se pierduse contactul. Ne-am deplasat către locul din care venea vocea, spre stânga. Era un Feldwebel [plutonier] însoțit de un soldat, care observase că ne distanțasem de restul oamenilor. Ne-am oprit și am încercat să reluăm legătura cu cei din stânga. Frumoasă situație. După toate discuțiile și părerile militare, n-am reușit nimic astfel încât până la urmă am tăcut toți.
Am ascultat și în dreapta, și în stânga, printre copaci, pentru că o linie de asalt nu poate înainta fără zgomot. N-am auzit nimic, liniștea era totală. Plutonierul voia să cheme din nou pentru a fi auzit de ceilalți, dar noi l-am sfătuit să n-o facă, nu era indicat să vorbim tare sau să strigăm. Nu știam care e situația exactă din zonă și nici situația din fața noastră.
Ne-am oprit sub niște brazi mari. Păream să fim în vârf sau aproape de vârf, deoarece muntele era mai abrupt și se vedea cerul prin coroanele copacilor.
Era clar că rămăsesem complet singuri în desișul încâlcit. Nu auzeam nici români, nici germani. Era foarte liniște, însă știam că sunt încă români în zonă care ne-ar putea opri înaintarea.
Să ne întoarcem? Nu, asta nu puteam face. Și apoi, unde să ne mai întoarcem? Una peste alta, eram foarte obosiți dar satisfăcuți pentru că înaintasem atât de mult pe munte. Aveam patru puști și două revolvere. Am hotărât să înaintăm cu prudență, ce putea să se întâmple? Era posibil ca românii să fi părăsit vârful muntelui, se mai întâmplase acest lucru de multe ori. Sau poate că cineva din stânga noastră a ajuns deja pe vârf, deoarece părea că linia de asalt se deplasa în acea direcție.
Atenție! În spatele unui copac stăteau doi români, fără arme. Le-am făcut semne ca să se apropie de noi, dar nu păreau să înțeleagă instrucțiunile noastre. Nu înțelegeam de ce.
Când ne pregăteam să reluăm înaintarea, chiar lângă noi a început un zgomot înfiorător. Înapoi, spre dreapta, pe la jumătatea pantei. Zgomot mare, cum se mai întâmplase și la Crivadia. Românii contraatacau, undeva acolo străpunseseră linia noastră. Ai noștri erau atât de departe! Și din stânga a început să se tragă, către vârf. Era mai bine să ieșim din situația aceasta și să ne întoarcem la companie. În acel moment, ramurile desișului au dat la iveală niște mâini îmbrăcate în maro care l-au apucat pe plutonierul care mergea puțin înaintea noastră. Au dispărut imediat, împreună cu cei doi români pe care îi capturasem.
Ne-am dat seama atunci cât de periculoasă era deplasarea prin acest lăstăriș des. Desișul se închidea în urma noastră pe măsură ce ne grăbeam spre vale, cât de repede ne permitea echipamentul și terenul. Coboram spre ceea ce credeam că e compania noastră, jos în vale.
În spatele nostru, cineva a început să tragă dar s-a oprit repede. Zgomotul a coborât în vale. Dintr-o poziție favorabilă, puteam să-i vedem pe români departe în jos, la dreapta frontului nostru. Începuseră să coboare de pe munte. Trebuia să ne deplasăm către stânga, ca sa nu ajungem între români și linia de tragere a batalionului nostru.
Dintr-o dată, cineva a început să tragă către noi. Erau ai noștri, care ne-au recunoscut repede și au încetat focul.
Companiile (mai erau încă una sau două pe poziții) se strânseseră undeva lângă case. Acum avansam mai relaxați, dar în formație strânsă. Eram cu toții de acord că trebuia să le facem românilor o primire „călduroasă”. Ei tocmai pătrundeau în vale dinspre munte. Comandantul companiei mele a fost bucuros să vadă că ne-am întors, și i se părea hazliu că ne-am întors atât de mânioși. Ne-am poziționat aproape de el, și am așteptat să vedem ce se întâmplă. Românii n-aveau nicio șansă. Pinii nu erau foarte deși în acel loc.
După o vreme, am descoperit câțiva români printre copaci. Își puseseră căști germane și trăgeau din spatele copacilor. Mișcarea crengilor îi dădea de gol. Puteam vedea locul în care urma să apară vreunul din desiș.
Dintr-o dată, românii au început să vină în număr mare peste vârf, funicularul s-a oprit după o distanță scurtă și am putut vedea că erau neînarmați. Apoi s-au dus într-o parte, printre brazi.
Din partea noastră se trăgea sistematic și precis.
Avansam încet. Linia de asalt căpătase o mișcare disciplinată și fără întreruperi. Din nefericire, o mitralieră de-a dușmanului a deschis focul asupra noastră din partea stângă. Am avut noroc și nu a pricinuit decât două răni superficiale, nimic altceva. Focul a fost curmat de câțiva oameni de-ai noștri, care au distrus rapid și precis echipa incompententă care manevra mitraliera.
Deodată a izbucnit un zgomot ca de furtună, care creștea în intensitate. Ca un stol de păsări furioase, s-a prăvălit asupra noastră un intens foc de artilerie. Proiectilele zburau pe deasupra noastră și explodau lângă creasta muntelui. Zgomotul stâncilor și al pământului ce se prăbușea se auzea precum cavaleria în galop. Trebuie că era un tun de foarte mare calibru. Era exact ce trebuia pentru a distruge creasta. Avansam din ce în ce mai mult. Românii părăsiseră creasta și se retrăseseră către linia de apărare a Clăbucetului Azugii.
Ne-am dat seama dintr-o dată că ne aflam destul de sus, și puteam vedea dacă pozițiile române fuseseră eliberate sau dacă aceștia erau încă în tranșeele de pe vârf. Am trimis o patrulă să verifice. Până atunci, linia de asalt aștepta într-o poziție favorabilă. Ne întrebam cât o fi ceasul, părea să se apropie seara și ne era foame și sete. Întreaga zi alergaserăm peste tot cu echipamentul greu la noi și abia dacă ne udasem buzele cu puțină apă din bidoane. Mai era și foarte cald. Soarele arsese toată ziua deasupra noastră. Aveam de mâncare doar pesmeți soldățești. Câțiva soldați fuseseră trimiși jos în vâlcel să aducă apă. Contează enorm dacă rucsacul din spate nu atârnă prea greu. S-au tras câteva focuri, noi am auzit doar unul sau două, dar în general era liniște în pădure. Patrula s-a întors repede și ne-am continuat avansul. Românii dispăruseră.
În câteva minute am ajuns în vârf. Abia atunci ne-am dat seama cât de aproape fuseserăm de pozițiile românilor. Erau morți și răniți peste tot. Nu doar artileria făcuse asta, și focul infanteriei fusese foarte distructiv. Corturi, mese, echipament telefonic, mâncare, un vin excelent în bidoane de aluminiu, tot felul de lucruri, echipament, bocanci și veste din blană de oaie erau împrăștiate peste tot. Părea că trupa fusese de artilerie, pentru că nu erau înarmați cu puști vechi ci cu carabine (cele austriece erau foarte elegante), care ne-au atras numaidecât. Avuseserăm dreptate, era un tun aici, unul mic cu care nu se trăsese. Puțin mai departe era unul mai mare.
Pe partea celaltă a muntelui am văzut un vâlcel îngust care se termina în munte, bine acoperit cu conifere. Austriecii, care se aflau la dreapta, ne-au întâmpinat cu o salvă care ne-a șuierat pe deasupra capetelor. A trebuit să fluturăm steagul nostru negru-alb-roșu ca să știe că suntem noi.
Ne era greu să înțelegem de ce au părăsit românii acest munte. Erau foarte bine amplasați și mult mai puternici decât noi.
Companiile s-au poziționat și patrulele au pornit în cercetare până la Clăbucetul Azugii, care era de asemenea părăsit și pe care urma să-l atacăm.
Cratere de obuze pe Clabucetul Azugii in zilele noastre.
VA URMA…
….
Iata, asadar, cum un OM, pune o caramida la istoria acestor locuri! La peste 100 de ani de la aceste lupte, inca nu stim totul despre luptele din Primul Razboi Mondial, date prin paduri si munti pentru apararea Vaii Prahovei.
Multumim, Razvan Neagoe!

O carte la un Centenar, „lumina mesianica” din Valea Dorului si targ de Craciun la Predeal

La articolul precedent citam dintr-o carte. Erau gandurile unui viitor general aflat prin transeele Vaii Prahovei, in toamna anului 1916. Chiar daca a supravietuit Primului Razboi Mondial, personajul a ramas necunoscut marii majoritati a locuitorilor de pe la noi.

Este vorba de generalul Gheorghe Garoescu (1886-1939), care in luptele de aparare a Vaii Prahovei avea grad de capitan fiind comandantul unei companii de mitraliere. Acesta este unul dintre marii eroi ai zonei noastre si, in cinstea sa, i s-a ridicat in anul 1943 un bust la Azuga. Dupa venirea comunistilor la putere si alungarea regelui, soclul si bustul au fost demolate. Poate si pentru ca monumentul nu a avut viata lunga, ci a stat doar cativa ani, aproape s-a uitat de acest erou.

Viitorul general s-a casatorit dupa razboi, desi era tare dezamagit de relatie, asa cum s-a putut observa in articolul anterior, chiar cu iubirea vietii lui, Eliza Oppler. Evident, va dati seama ca este vorba de reprezentanta cunoscutei familii Oppler din Sinaia, cu afaceri importante si in Capitala. Dupa 1947, familiei Oppler i s-a luat totul de catre comunisti. Posibil in acest context, al asocierii generalului Garoescu cu o astfel de familie bogata, sa i se fi demolat bustul. Altfel, nu ar exista vreo justificare.

Prin 2012 cred, am observat in curtea spitalului din Azuga un rest de bust, asezat pe un soclu provizoriu si undeva langa acesta, scria: „General Gheorghe Garoescu”. Ulterior, am cautat pe net sa vad cine ar fi personajul, neauzind de acesta pana atunci. Dintr-un articol al d-lui comandor Marian Mosneagu, am aflat mai multe detalii.

Insa, in luna noiembrie 2017, la Galati, mai multe persoane fizice si juridice au tinut sa marcheze apropierea de Centenar si au lansat carti cu aceasta tematica. Printre acestea si cartea d-lui comandor despre respectivul general:

Cartea „Jurnal de front, vise de iubire”, poate fi comandata online de la Libraria „Mihai Eminescu” din Bucuresti.

Fiind despre Valea Prahovei, despre un erou al zonei noastre, o am deja in biblioteca.

Ieri, 22.12.2017, pe partiile din Valea Dorului a fost observat un fenomen special. A fost filmat si pozat, postat pe Facebook si distribuit de nu stiu cate ori, si de nu stiu cate persoane. Unii au dat-o cu „lumina mesianica”, apropierea sfarsitului inevitabil, care gata se apropie, vin vremuri grele, ne ridicam ca unul. Adica… stupid, contagios. Altii, ca este un simplu fenomen natural, ca sa intervina meteorologii, fizicienii si oricine poate explica fenomenul, o reflexie, pentru oricine.

Cum nu am fost acolo, nu am nicio parere despre fenomen. Oricum ar fi, cei care au l-au observat live sunt niste norocosi. Sper sa vad imagini mai de aproape, sunt chiar curios sa vad cine s-a dus aproape.

Este ca o poarta luminoasa. Ceva, in opinia mea, extraordinar de frumos.

La Predeal, primul si deocamdata singurul oras din Valea Prahovei care se pregateste sa marcheze Centenarul, s-a deschis un mic targ de Craciun:

Sa aveti un Craciun asa cum trebuie sa fie o astfel de sarbatoare; in primul rand sa fim pentru ceilalti si apoi pentru noi insine!