Aveam astazi o idee, de dimineata. Sa merg la biserica manastirii Caraiman. Ningea continuu…de fapt asa a fost cam toata ziua.

Plec, asadar, si ajung pe la ora 10. Multe masini, multi oameni pe la poarta manastirii.

Nu m-am dus eu ca un mare evlavios-credincios ci m-am dus asa, sa mai iau legatura cu Dumnezeu :), poate stiti ca sufletul „se spala” in biserica, nu acasa.

Merg destul de rar la manastirea Caraiman, desi stau la cel mult 30 de minute distanta. Pe net, daca veti cauta, sunt foarte multe trimiteri la articolele de pe acest blog…legate de respectiva manastire.  Intotdeauna am scris ce mi s-a parut mie, cum am inteles eu. Unora le-a placut, altora nu :). Ce sa le fac? Citesc bine, nu citesc iar bine. Fiecare cu gandurile sale.

Sunt articole legate de manastire cu peste 100 de comentarii, altele cu mai putine 🙂 Nu prea merg la aceasta manastire pentru ca nu imi plac anumite lucruri, am mai scris de ele…lacul cu pesti unde se arunca bani, ponei si pauni…

Biserica mare era aproape plina, mi-am gasit un loc, am inceput sa ascult, sa multumesc, sa dau frau liber gandurilor… Mie imi place si sa privesc 🙂 In dreapta mea, era un tanar cuprins de evlavie, cand ducea mana de la un umar la altul, atunci cand se inchina, dura 3-4 secunde…am numarat eu de vreo 20 ori. Erau niste gesturi teatrale, dar nu prea mi-am permis sa zambesc nici macar in gand, sa nu ma vada Dumnezeu…il studiam curios. Langa el era profesorul Megelea, cand eram in clasele I-IV el era director la scoala unde invatam. Il priveam si pe el ingenuncheat, ascultand slujba. Cate amintiri imi reveneau in minte…imi aminteam vorbele lui, cand venea pe la ore, cand imediat dupa Revolutie, elevii de clasa VIII au scris pe scoala, cu vopsea, lozinci impotriva lui, de cate altele…mi-a placut ca il vedeam in preajma, desi sigur el nu isi mai amintea de mine 🙂

Ceva mai incolo, era profesorul Nistorica, langa grupul de cantareti al manastirii, mi-a fost si el invatator in trimestrul II din clasa a II-a. Nu m-a impresionat cine stie ce slujba facuta de preotii tineri, probabil si datorita faptului ca aveam anumite idei…din trecut, legate de manastire. Insa am simtit asa o chemare 🙂 sa merg azi acolo. Si mi-a parut bine…au fost invitati cei de la ziarul Lumina care aniversasera de curand 8 ani, iar un preot a tinut o superba pilda: pilda talantilor. A vorbit foarte frumos…ca fiecare dintre noi ne nastem cu un dar, dat de Dumnezeu, ca trebuie sa-l gasim in noi cautand atent, ca acest dar nu trebuie pastrat pentru sine ci trebuie inmultit precum talantii, ca Dumnezeu nu poate accepta sa nu facem nimic cu ceea ce ne-a dat, ca binele il putem savarsi in fiecare clipa…

Uneori, imi mai aruncam privirea pe pereti, la schela din lemn din mijlocul bisericii, pentru ca se va picta interiorul…la propunerea preotului grupul de cantareti a cantat „La Multi Ani”, de fapt a fost singura cantare ce a sunat mai diferit. Maicile de la Predeal cantau mai frumos 🙂 dar ei sunt tineri, in timp, vor deveni si ei la fel de buni.

Am vazut si cativa redactori/fotografi, ii stiam de pe net…acum i-am vazut si live. M-am uitat la ceas, Matrix mi-a soptit ca pierdem „flacara olimpica” 🙂 …dar este mai importanta flacara credintei, este si mai olimpica…atat cat ne cuprinde pe fiecare…pe mine mai putin, evident 🙂

Apoi a venit momentul final, sa ne miruiasca un alt personaj monahal. Iese acesta din altar…ma uit la el, il cunoasteam. Acum cativa eram in Agheazmatarul manastirii si el era angajat civil. L-am privit ce facea. Strangea biletelele de pe la icoane si le arunca la cosul de gunoi. De atunci il stiu. L-am mai vazut prin Busteni de cateva ori…am vazut apoi ca a intrat in randul Bisericii. Poate s-o fi schimbat, nu doar de haine. Langa el am avut o dilema: nu puteam sa-i pup mana, dar m-am gandit ca poate el ar intentiona sa-mi pupe mana, insa nu am stiut cum sa-l intreb, oare ar fi vrut mana stanga sau pe cea dreapta?! 😉

Am venit pe la 10 si ceva, am plecat pe ora 13, cam trei ore am stat in biserica. Cum am plecat? Nu chiar la fel cum am venit 🙂 Adica…pe o ninsoare puternica :)))

Deci daca a sperat cineva ca voi scrie altceva decat simt, mi se pare, atunci s-a inselat. Nu scriu despre „ostenitorii bisericii acesteia, slavitele daruri, iubiti credinciosi-enoriasi-evlaviosi, armata tarii”…totul un imens bine 🙂 Asa mi s-a parut, asa am scris. Asa I se va parea si LUI, si asa va trece si EL in cartea SA.

La plecare iar mi s-a parut ceva nepotrivit. Eu sunt cu parutul ;). Bietii oameni ce vindeau cosuri cu flori pe la portile manastirii erau albi, plini de zapada…poate ca este asa cum spunea si acel preot, binele il putem face in orice clipa. Poate ca nici nu-l mai vedem uneori…mie mi se parea o idee foarte buna sa-i cheme in interior la o masa calda…poate este prea mult, cine stie…tigani sau romani, mai conteaza? Sunt oameni, erau uzi, era frig, incercau sa castige un ban…cum se descurca fiecare.