S-a incheiat Marathonul 7500, editia din 2011

Dupa 4 zile petrecute pe munte, din care cam 28 de ore fiind alergarea din timpul maratonului, am ajuns acasa duminica pe la ora 15. Nu am reusit sa scriu nimic aseara, a trebuit sa ma adaptez mai intai la civilizatia de la poalele muntelui 🙂 Diferenta mare intre aceasta si civilizatia din tabara de corturi de la Pestera. Acolo, fiecare persoana era pe aceiasi lungime cu cealalta, ziua lasai cortul deschis si plecai ore bune, nimeni nu intra in el, seara lasai afara diverse lucruri, dimineata erau tot acolo, plateai taxa de inscriere si rareori iti numara cineva banii, exista si o cutie de obiecte, unde sutele de participanti depuneau orice obiect gasit…pentru mine asta inseamna civilizatie, si cand stai intr-un asemenea loc cu oameni de aceiasi varsta, educati si cu bun simt, si apoi revii si vezi civilizatia din oras, te adaptezi mai greu 🙂

Prima zi a maratonului a debutat cu sosirea participantilor, montarea corturilor, primirea fisei de concurs, semnarea declaratiei pe proprie raspundere, sedinta tehnica unde s-a explicat traseul. Dupa cum se stie acest maraton nu era de fapt un maraton, era ceva mult mai dificil intins pe o lungime de 90 km. Au fost si doua sectiuni una denumita Elita si alta Hobby, la ultima traseul era mai usor si mai scurt.

In prima zi…imagine din tabara spre Babele

Sedinta tehnica

Nu stiu cate echipe s-au inscris, cert este ca a doua zi la ora 6 a.m. o multime de persoane au trecut linia de start, printre acestea numarandu-se cei mai buni sportivi ai tarii la astfel de competitii. Ulterior am si aflat motivul participarii lor la acest ultra-maraton: este singura competitie din tara unde cine termina concursul primeste 3 puncte pentru a participa la maratonul din Mont Blanc, la alte maratoane din tara se acorda doar un punct.

Dupa ce s-a dat startul, concurentii au inceput sa alerge, fiind atat de multe persoane, cel cu care faceam eu echipa s-a pierdut printre ei si a fost prins in ritmul impus de sportivii de performanta. Dupa 55 minute de la Pestera eram la primul post de control, la cabana Valea Dorului, unde el era deja de cel putin 10 minute. Fiind un nr. atat de mare de participanti nu a fost observat de arbitrii din post ca e singur, altfel eram descalificati, pentru ca distanta dintre coechipieri nu trebuia sa depaseasca 50 m. Alerga prea repede si nu rezisti mai mult de 15-20 km in ritmul impus de sportivii de performanta. Dupa alte 40 de minute eram din Valea Dorului la Poiana Stanii Regale.

Timpii realizati par foarte buni dar nu e deloc asa. Cand i-am spus ca am depasit cu 35 de minute limita normala pentru acest traseu i s-a parut extraordinar 🙂 Cand i-am propus sa mergem fara sa alergam ca sa nu ne consumam energia i s-a parut de neacceptat, doar eram in primele cinci echipe dupa timpii de parcurgere. Numai ca noi nu eram la un concurs de viteza, cine alearga mai bine, ci la o chestie de rezistenta, mult peste limitele normale. Fixasem niste timpi de parcurgere impreuna cu antrenor cunoscut, astfel incat sa poti termina concursul, noi insa eram cu mult sub acei timpi. Urma urcusul pe Piciorul Pietrei Arse, unde a inceput sa dea primele semne de oboseala, am coborat Jepii Mari in aproximativ o ora iar dupa 6 ore si 30 minute eram inapoi la tabara de la Pestera, urmand sa urcam spre Vf. Omu.

In circa 3 ore de la start eram pe Jepii Mari :)))

Abia acum urma greul, trebuia sa ajungem la Vf. Omu de trei ori, din trei directii diferite. Asa zisul avantaj cu timpii buni l-am pierdut repede ca sa se odihneasca la Pestera 🙂 Maratonul de anul acesta mi s-a parut mult diferit de anul trecut. A fost ceva foarte dur, asii maratoanelor au tras dupa ei o multime de echipe bune, care nu au facut fata ritmului si fie au abandonat, fie s-au accidentat. In multe locuri am vazut concurenti intinsi pe spate abia respirand, incapabili sa se miste. Probabil ca dupa o ora cu medicamente, energizante, masaje si-au revenit, putini insa au continuat concursul.

Spre vf. Omu am avut un start sub orice critica, si numai faptul ca le-a vazut in fata pe fetele de la SIS Adventure, doua surori gemene, l-a motivat pe coechipierul meu.

Pe fiecare vale sau portiune de urcus a fost o veritabila lupta intre echipe. Fiecare dorea sa fie in fata si urma o intrecere epuizanta, la capat, nu exista invingator. Erau nuclee din 5-6 echipe, dupa o intrecere rapida de 2 ore, cateva abandonau, sau se opreau sa se odihneasca. La Vf. Omu organizatorii au pus la dispozitia tuturor concurentilor geluri si bauturi energizante ridicandu-le prin aceasta moralul unora.

Am ajuns la Gura Diham aproape de ora 17, fiind in intarziere fata de graficul propus si realizat in antrenamente cu aproape doua ore. Dupa alte doua ore eram la postul 9, adica La Prepeleag, si am inceput urcusul pe Abruptul Bucsoiului, cea mai dificila parte din concurs. Cu atatea ruperi de ritm si pauze de odihna pentru cel cu care eram dar si cu alte echipe cu care colaboram pe traseu, greu poti sa mai continui. In plus erau oameni care aveau crampe musculare puternice, nu puteai sa-i lasi asa pe acolo.

Urcusul pe Bucsoiu

Am vazut sau auzit pe Bucsoiu lucruri de neinchipuit, unul trebuie insa sa-l redau. O echipa a ramas fara apa, si unul dintre membrii ei nu a mai reusit sa mearga mai departe. A ramas epuizat printre stanci in timp ce colegul lui a urcat pana la Vf. Omu sa ia apa si sa se intoarca la el. Apoi au continuat concursul. Cuvintele mele nu au cum sa redea intocmai situatia, pentru cine nu cunoaste Abruptul Bucsoiului. Inchipuiti-va ca un om ramane blocat la jumatatea unei pante abrupte si celalalt se duce pana sus si se intoarce, dupa ce a parcurs pana la acea panta zeci de kilometri, un gest care te lasa efectiv fara cuvinte.

 

Asa este muntele Bucsoiu, o succesiune de pante continue pana la Vf. Omu. Se observa sus in varf un stalp turistic

La ora 9 seara eram pentru a doua oara la Vf. Omu suprinzand un apus splendid de soare peste muntii Piatra Craiului. Dupa mai bine de o ora am reusit sa pornim spre Bran, timp in care prietenul meu a dormit. In cabana la Omu, multe echipe se pregateau sa plece dintr-un motiv sau altul spre tabara de baza si nu mai departe pe traseu. Intreaga noastra provizie de hrana si energizante se terminase la Vf. Bucsoiului, am mai dat din ele si la altii…

Statia meteo de la Vf. Omu in stanga si ultima panta din Bucsoiu

Cumva trebuia sa ajungem si noi in tabara sa mai luam niste provizii din cort dar era aproape imposibil acest lucru. Aveam cativa prieteni acolo dar nu vroiam sa le cer sa urce la 10 noaptea spre Vf. Omu. Dar cum noi am avut la acest maraton pe langa anumite probleme si mari sanse, problema s-a rezolvat ca din senin.

Echipa Cetatea Brasovului 1, una dintre echipele foarte bune si cu care aveam o relatie de amicitie, a decis sa se intoarca in tabara de baza. Cu aceasta ocazie, proviziile lor ni le-au dat noua, fara sa stie ca noi nu gaseam solutia sa ajungem la cele de la cortul nostru. Fiind foarte multe le-am mai distribuit si noi la ceilalti participanti, iar lamaile le-am dat organizatorilor care la randul lor le dadeau concurentilor ce aveau nevoie. Niste baieti deosebiti pe care nu i-am mai regasit cand ne-am intors la corturi si carora le-am multumit dar nu indeajuns…

La un astfel de maraton se impune sa mai aduci o persoana care sa te astepte in diferite puncte, pentru ca nu poti transporta tot necesarul. Iar la cabana nu gasesti sa cumperi ce ai nevoie, in timpul concursului nu poti manca ciorbe, mancaruri, ce necesita digestie lunga…

In timp ce noi eram pentru a doua oara la Vf. Omu, echipa formata din Palici si Galiteanu soseau a treia oara, nu i-a mai prins nimeni din urma pana la Sosire

Partea buna era ca am scapat de bezna noptii pe Bucsoiu insa daca urmam intocmai graficul propus nu ne-ar fi prins noaptea nici pe Valea Ciubotea, dupa parerea mea cel mai solicitant traseu turistic de coborare din Bucegi. Am reusit sa coboram in doua ore pana la refugiul salvamont din Bran unde cei din acel punct de control nu stiau cum sa-i serveasca mai rapid pe concurenti, cu supe, ceaiuri, paste cu cascaval si ciuperci, fiecare ce vroia…

Pe Valea Ciubotea am intalnit un om deosebit, pe Lucian Clinciu, cel care a adus la noi in tara ideea maratoanelor montane, un om care a facut pentru tinerii Romaniei mai mult decat toti politicienii in 20 de ani. Acest domn, probabil are peste 40 de ani, a introdus si dezvoltat la nivelul intregii tari, un concept ce a salvat o parte a generatiei tinere de la manelizare, incultura si smecherie ieftina. Astazi mii de tineri participa la maratoanele montane din tara. La inceput s-a debutat cu Maratonul Pietrei Craiului, apoi alti discipoli au sadit ideea lui in toate locurile tarii. Cine merge la concursurile din Piatra Craiului, Bucegi sau Ciucas va vedea o uriasa poarta de start/sosire. Este a acestui domn si pe care el o pune la dispozitie gratuit organizatorilor. Recent a traversat Carpatii Meridionali in cateva zile, fiind un om de munte cu potential urias.

Evident m-am bucurat cand ne-am intalnit fie si in miez de noapte pe acea vale, si apoi ulterior dimineata cand cobora de la Vf. Omu. Un om de o modestie si de un bun simt extraordinar…multe pot fi spuse despre dumnealui.

Prin Valea Gaura am urcat alaturi de alte doua echipe, una de feminin si alta de masculin si abia dimineata, la ora 6, dupa 24 ore de la start eram pentru ultima data la Vf. Omu. Dupa o mica pauza am plecat spre Poiana Gutanului, la penultimul post de control. La 0ra 9:30 eram la ultimul post in Saua Strunga de unde a fost ceva simplu pana la trecerea liniei de sosire.

Anul trecut cu acest timp de circa 28 de ore am fi fost in primii 5, anul acesta cu acest timp abia am reusit sa ne clasam pe locul 10 sau 11, nici acum nu stiu exact. Nu au fost multe echipe care au terminat acest maraton, fiecare echipa era medaliata imediat ce termina concursul. Spuneau unii ca e mare lucru sa-l termini…asa o fi, insa graficul nostru era o intarziere de 6 ore, mult, foarte mult…

O parte din tabara de corturi, mai putin de jumatate, la cam 2-3 ore de la sosirea noastra

Intr-o discutie cu Viorel Palici, cel din echipa care a castigat cea mai dificila, dura, si lunga competitie de anduranta din tara, mi-a spus: „Adi, noi stiam ca dupa 40 km cam oricine se rupe…maratonul asta se castiga mai intai cu capul”. Stiam si eu numai ca presupune lucrul in echipa.

In imagine si un prieten bun de la echipa Parang Running Team

Anul acesta am depasit echipa Jandarmeriei, deja pentru la anul se intrevede o echipa comuna…oricum in conditiile participarii sportivilor de performanta locurile I si II sunt aproape imposibil de castigat. La locurile III, IV si V, (se premiaza inclusiv locul V) sunt ceva sanse si pentru altii.

Echipa „I should be alive…after” :))) Denumirea aceasta si-au ales-o ei

Sanse mari sunt la sectiunea Hobby unde traseul e mai scurt, dar maratonul de 90 km ramane cea mai atractiva competitie montana. Mai mergem si la anul :))

Organizatori, concurenti…

Picioarele mele aratau destul de nasol, in adidasi intrase apa pe Valea Cerbului aproape de Gura Diham si apoi a fost timp destul pentru rosaturi…dar eu si pe burta si tot treceam linia de sosire. Oricum daca nu ar fi atat de dificil Maratonul Bucegilor nu as participa, a fost ca si anul trecut o experienta psihica folositoare, ceva frumos si care se intampla odata pe an. Organizatorii, CPNT Brasov, au fost si in acest an la inaltime, nu stiu daca este cineva care le poate reprosa ceva…

Evenimentul nu se putea organiza atat de bine daca nu exista sprijinul Salvamontului din Bran care a pus la dispozitie refugiile de la Omu si Ciubotea, celor de la cabana Omu, Administratiei Parcului Natural Bucegi, Jandarmeriei Montane…

Ca exemplu de intelegere a acestui concurs de anduranta: un turist isi propune pentru o zi de drumetie  parcurgerea traseului Busteni-Babele, ei bine, acest traseu parte din Maratonul Bucegilor nu este nici macar a 10-a parte din intreg maratonul.

Cam acesta a fost Marathonul cu o denivelare de 7500 m desfasurat in Parcul Natural Bucegi in acest an. M-am intors acasa pe traseul Pestera-Babele-Busteni.

Pe Jepii Mici