Azuga la Centenar: Cercetatorul Razvan Neagoe si jurnalele de front; Reconstituirea luptelor din muntii Azugii (II)

Al doilea episod din traducerea de exceptie, realizata de d-l Razvan Neagoe, referitoare la luptele din muntii Azugii.

Multumesc pentru acordul publicarii integrale!

Articolul se numeste: „Azuga în Primul Război Mondial – în viziunea inamicului (partea II)” si a fost publicat la data de 23 mai 2018, pe Facebook.

Introducere:

Așa cum v-am promis săptămâna trecută, în această notă continuăm relatarea luptelor din preajma Azugii din toamna anului 1916, așa cum sunt ele redate de pana ofițerului german Wolf Jan Dose în cartea sa de memorii „Regimentul 187 Pe Câmpul De Bătălie – Din Povestirile Camarazilor De Regiment” (1922), netradusă până acum în limba română.

Prin această traducere, încerc să aduc și eu o mică contribuție la aniversarea unui Secol de la Unirea pe care ne-a adus-o încheierea în același an (1918) a Primului Război Mondial.
Luptele din jurul Azugii (duse pe o vreme aspră, bine-cunoscută azugenilor) sunt completate de un scurt raport al unui pluton dislocat temporar la Sibiu și care revine la compania de care aparținea pentru a lua parte la lupte aici.
Vom afla detalii tactice despre luptele de pe înălțimi, care au lăsat urme foarte vizibile până astăzi în zonele de vârf ale Clăbucetelor Taurului și Azugii, în Sorica și Susai, precum și relatări despre zone mai puțin cunoscute, cum ar fi Clăbucetul Pădurii sau cimitirul din Satu Nou, care astăzi nu mai există (se afla în zona Rondului).
Apoi vom însoți trupele inamice până în curtea (la acel moment puternic fortificată) bisericii din centru, urmând ca în cea de-a treia și ultima parte să citim despre ocupația propriu-zisă a orășelului nostru.

REGIMENTUL 187 PE CÂMPUL DE BĂTĂLIE

Din povestirile camarazilor de regiment
Wolf Jan Dose
Capitolul 4: Bătălia de la Trecătoarea Timișului – Continuare
„S-a întunecat și, deși ziua fusese călduroasă, a început să ningă. M-am ghemuit cum am putut și am încercat să adorm în tranșeea pe care o acoperisem cu ce am avut la îndemână. Zăpada s-a transformat în lapoviță și a început să curgă apă din lateral în interiorul tranșeei. Ne-am udat și ne era îngrozitor de frig, dar mie tot îmi era somn, atât eram de epuizat.
Nu știu dacă am dormit o jumătate de ceas sau un ceas. Cineva m-a trezit. „Cred că se retrage toată compania”, a spus cineva. Am scos capul din tranșee. Nu vedeam pe nimeni, era întuneric complet. Am ieșit cu totul și ploaia a început să-mi cadă pe față.
„E al naibii de întuneric”, s-a plâns cineva.
Un picior a călcat chiar lângă mine.
„Unde te duci?”
„Nu știu.”
Camaradul s-a întors repede. Abia a reușit să ne mai găsească. Ne-a spus că toată compania se retrăgea în vale și că urma să ocupăm o casă acolo.
Am împachetat cât am putut de repede, dar eram mult mai încărcați acum din cauza celor 17 cutii de conserve de carne pe care le strânseserăm din lucrurile abandonate de români.
Soldați nemți pe crestele Munților Neamțului.
Apoi am început să coborâm în vale, să ne regrupăm cu restul companiei.
Era complet întuneric; nu-ți vedeai mâna nici dacă o țineai în dreptul feței. Poteca era foarte alunecoasă din pricina ploii. Părea să fie pământ lutos; mai mult alunecam decât mergeam.
Într-un loc deosebit de periculos, acolo unde începeau stâlpii și cablurile funicularului, a trebuit să aprindem o lumină. Coborârea nu era ușoară, dar eram cu toții bucuroși că urma să petrecem noaptea într-o casă. Jos erau câteva case, ne aminteam că nu arătau prea grozav dar cu siguranță urma să fie mai bine decât să dormim afară.
Poteca nu se mai termina. În ziua anterioară urcaserăm și coborâserăm muntele de două ori, echipați complet. În asemenea momente ai o mie de lucruri în minte și îți e frică tot timpul, toate acestea fiind mult mai importante decât confortul personal.
Într-un sfârșit am ajuns jos. Casa noastră nu avea uși sau ferestre, dar asta nu era prea important. Deschiderile au fost curând acoperite cu foile noastre de cort. Am scos niște lumânări din ranițe și le-am aprins. În camera noastră era și o sobă; am aprins-o și în curând s-a făcut cald. Am deschis o conservă românească de carne și am pus-o la încălzit pe capacul unui ceaun.
Apoi am stat și am mâncat. Vântul flutura foile de cort, dar nouă ne era cald și ne bucuram că suntem întregi și sănătoși. Cât de confortabil puteam să ne simțim în această cocioabă!… Putea să fie furtună, putea să plouă, aveam un acoperiș. Ne-am luat păturile și după ceva conversație și comentarii glumețe, am adormit simțindu-ne în totală siguranță.”
În după-amiaza zilei următoare, s-a hotărât ca soldații unguri să ocupe Muntele Susai. Aceasta pentru că acum era posibil ca Batalionul al II-lea, care până acum fusese pe partea vestică a frontului, să vină spre sud către linia Clăbucetului Azugii, și apoi să facă joncțiunea cu forțele ungare. Batalionul al II-lea fusese încununat de succes, dar batalionul al III-lea nu-și îndeplinise misiunea.
Trupe ale Regimentului 187 pe Vârful Șteviei, în Munții Neamțului.
La ora 3 a dimineții zilei de 17 octombrie, batalionul începu să avanseze peste altitudinea de 1910 metri, pentru a înainta spre Clăbucetul Azugii. Urcușul era foarte dificil. Am trecut peste vârful Paltinu (1908 m) [1900 m în realitate; aproape toate valorile de altitudine diferă puțin față de valorile recunoscute astăzi] și apoi am ajuns la altitudinea de 1862 m înainte de a ajunge la 1910 m. Batalionul era acum în spatele bateriilor inamice care trăgeau către vale. Sub noi, trenul românesc circula liniștit încărcat cu trupe. Alte trupe mărșăluiau încolonate. Câtă vreme batalionul al II-lea a atacat și a preluat partea superioară a funicularului, trei companii ale batalionului al III-lea și compania a II-a de mitraliere de la punctul 1910 m, au fost trimise împotriva poziției 1110 m aflate la sud-est de Clăbucetul Azugii.
Restul batalionului, precum și plutonul de mitraliere de câmp Grothues au asigurat flancul contra poziției de la cota 1905 m. Plutonul de mitraliere de câmp ar fi trebuit să fie împreună cu batalionul al II-lea, dar pe timpul marșului în spatele batalionului al III-lea, încărcătura unuia dintre animalele de povară era să cadă. Locotenentul Grothues însuși a rămas în urmă, încercând să repună mitraliera la loc și să reia marșul. În acest timp, plutonul de mitraliere a mers înainte cu batalionul al III-lea și a ratat poziția în batalionul al II-lea.
Două dintre animalele de povară ale regimentului.
Pe timpul avansului către vale, artileria românească a tras în mod constant asupra trupelor care și-au continuat însă drumul, ba chiar au tras și asupra câtorva români întâlniți pe drumul văii. Pe Clăbucetul Taurului (1523 m) erau tranșee de pușcași și o baterie de artilerie.
Cratere de obuz și urme de tranșee pe Clăbucetul Taurului, în zilele noastre. Imagine compozită, generată cu ajutorul Google Earth Pro.
La acel moment, Clăbucetul Azugii nu era încă ocupat, dar din poziția de la altitudinea de 1336 m, care fusese ocupată de batalionul al II-lea, puteam vedea cum inamicul se adăpostea către vârf. Nu am primit ordinul de a prelua Clăbucetul Azugii printr-un atac-surpriză. În schimb, la ora 16 a venit ordinul de a retrage tot batalionul la cota 1910 m pentru a asigura cota 1905 m. Mișcarea a fost posibilă după căderea întunericului, la ora 17:30. Batalionul a ajuns la acea înălțime după un marș printr-o ploaie torențială care s-a transformat apoi într-un viscol puternic, după care s-a lăsat o ceață deasă. Au înnoptat pe partea din spate a vârfului. Frigul îngrozitor a degerat mâinile și picioarele câtorva soldați. A doua zi n-a fost nicio schimbare. Inamicul ocupase înălțimea de 1905 m din flancul batalionului. Acțiunile prudente dar decisive ale patrulei companiei a XII-a au eliminat acest pericol. Caporalul Bahr și soldatul Christiansen s-au remarcat în mod deosebit în această acțiune. Batalionul le-a apreciat vitejia și i-a răsplătit după această faptă de arme cu promovări: sergent major, respectiv caporal.
Pe 19 octombrie, batalionul s-a deplasat prin zăpadă adâncă peste înălțimile 1926 m, 1900 m, apoi către Lacurosu (1726 m) [vârf de lângă Turcu, aproape de muntele Lacul Roșu din apropierea lacului cu același nume dar care are numai 1511 m], după care a coborât la Clăbucetul Pădurii (punct din vale de 1165 m altitudine), după care a ajuns la muntele Susaiu (1483 m) și la punctul 1322 m, unde a întâlnit regimentul 306 Honvéd de infanterie ungară pe care l-a înlocuit. În aceeași seară, compania a XII-a, o parte din compania a XI-a și compania a II-a de mitraliere au respins trei atacuri puternice din partea inamicului.
În ziua de 19 octombrie, batalionul I a fost mutat de asemenea la Clăbucetul Pădurii. Asigurarea trecătorilor a fost preluată de către companiile Regimentului 188 de infanterie.
Atacul asupra Clăbucetului Azugii a trebuit să fie amânat. Fie companiile necesare nu puteau fi aduse în locul stabilit la timpul potrivit, fie reușeau să ajungă dar inamicul ataca din altă poziție și le obligau să se repoziționeze pentru a proteja trupele atacate. Pe 19 octombrie, batalionul al III-lea a fost pregătit pentru atac și a fost pus sub comanda lui Farkas. În dimineața zilei de 20, batalionul I și secțiuni ale batalionului al III-lea erau poziționate între batalioanele al II-lea și al III-lea, pentru că se credea că acolo urmau să atace mai puternic forțele române.
Cu siguranță, ținta atacurilor românești urma să fie cota 1322 m și de-a lungul Susaiului (1483 m), pe un front larg. Fiecare soldat trebuia să-și folosească toată puterea, îndemânarea și sacrificiul personal pentru a împiedica succesul puternicelor încercări românești de străpungere a frontului.
Cam la 10 metri în fața plutonului locotenentului Spethmann, care fusese ucis în luptă, în fața mitralierei sublocotenentului Schmidt și, de asemenea, în fața companiei locotenentului Bentz, s-a construit un adevărat zid din cadavrele inamicului. Acestea nu fuseseră numărate.
Și companiile suferiseră multe pierderi. Mai multe mitraliere fuseseră lovite în mod repetat, una avea 36 de lovituri, dar în ciuda acestor lucruri au putut fi repuse în funcție. Tot în acest loc s-a întors și plutonul locotenenților Müller și Meier la compania a XII-a, după ce până atunci luptaseră cu compania a IV-a din Regimentul 189.
Muntele Susai, lângă Predeal.
Raportul evenimentelor a fost următorul:
Pe 22 septembrie a rămas pe loc, conform ordinelor de la batalion, un pluton de la compania a XII-a, Regimentul 187, comandat de locotenenții Müller și Meier cu 69 de oameni. Aceștia trebuiau să asigure securitatea flancului pe dealurile din sudul localității Grabendorf (Vale) [actualul sat Vale din comuna Săliște, din Mărginimea Sibiului] pe timpul marșului către Hermannstadt [Sibiu]. Pozițiile individuale erau răspândite pe o distanță de mai mulți kilometri, de-a lungul crestei muntelui. Soldații au avut parte de cea mai frumoasă vreme pe care o întâlniseră vreodată în experiența lor de război. Nu a existat nicio acțiune de-a inamicului care să-i fi deranjat. Pe 25 septembrie am primit ordinul de repliere la Grabendorf și sprijinirea batalionului I de infanterie al Regimentului 189, pentru că batalionul nostru era la o distanță prea mare, la Ursului.
După o scurtă odihnă la Grabendorf, ne-am continuat marșul spre Orlat, iar acolo, dimineața devreme, am avut parte de o primă luptă la Sibiu, care începuse din 26 septembrie. Pe dealurile din sud-vestul localității Poplaca, o patrulă mare formată din plutoanele noastre a avut parte de primul foc de luptă cu românii. A fost o luptă intensă la Poplaca, în jurul localității. Inamicul, în ciuda pregătirii noastre puternice cu artileria, a apărat zona cu îndârjire. Chiar dacă frontul a fost străpuns aici, luptele nu s-au oprit deloc, inamicul opunând o rezistență considerabilă. Avansând cu greu, i-am urmărit în retragerea lor prin Resina [Rășinari], Kis-Disnod [Cisnădioara], Heltau [Cisnădie], Czod [Sadu] și apoi înainte către Talmesch [Tălmaciu]. Fără să ne oprim, i-am împins în Pasul Rothenturm [Trecătoarea Turnu Roșu, din Defileul Oltului], care fusese deja blocată de Alpenkorps [vânători de munte din armata imperială germană]. Aici, inamicul a fost distrus. N-o să uităm niciodată ziua fericită în care am mărșăluit în Heltau [Cisnădie], unde locuitorii eliberați se bucurau de plecarea inamicului. Pe 29 septembrie, soarta Armatei Întâi române fusese pecetluită.
Batalionul I al Regimentului 189 a primit ordinul de a proteja granița de pe linia Vârful Muma și de a ocupa poziții acolo. Plutonul nostru a rămas acolo ca rezervă, la 100 m de creasta muntelui. Împânziserăm pădurea din fața noastră, spre nord, având câțiva subofițeri și câteva posturi de santinelă. Această precauție s-a dovedit a fi întemeiată. În dimineața zilei de 30 septembrie la ora 11, posturile au fost atacate de o puternică forță românească. Plutonul a trebuit să iasă repede din corturi și să se ascundă de focul inamic care trăgea de la mică distanță, din pădure. Românii au încercat de multe ori să ne ocupe pozițiile prin atacuri grele. Au fost respinși de fiecare dată de loviturile noastre. După ce am suferit pierderi grele timp de aproape douăzeci de minute, o forță mare de întărire a venit în ajutorul nostru dinspre vârful muntelui, dintre care cele mai importante erau două mitraliere. Inamicul a fost nevoit să renunțe la încercările de atac și s-a retras. Patrulele noastre i-au urmărit imediat pe români și au luat prizonieri patru ofițeri și 160 soldați. Erau din aceeași unitate care fusese învinsă de batalionul al III-lea la Götzenberg [Măgura Cisnădiei]. Încercau să scape fugind către granița de creastă cu România. Locotenentul Müller și alți trei camarazi și-au găsit în această luptă o moarte eroică.
Dimineața devreme pe 1 octombrie ne-am deplasat împreună cu batalionul I al Regimentului 189 spre câmpie, iar seara am ajuns la Alsosebes [Sebeșu de Jos, sat din comuna Turnu Roșu], un mic sat aflat la est de Pasul Rothenturm. În timp ce batalionul a continuat marșul mai departe în munții de graniță, noi am rămas în sat timp de câteva zile și am asigurat paza și am făcut lucrări de aprovizionare. Pe 6 octombrie am înlocuit o coloană din munții acoperiți cu zăpadă, care avea ca misiune apărarea împotriva românilor care ocupau încă granița din munte. Ne umpleam timpul cu patrularea. Singura schimbare văzută a fost apariția unui singur tun românesc pe vârf. Pe 10 octombrie ne-am întors la cazarma rezervelor din Felsosebes [Sebeșu de Sus] și am fost bucuroși să auzim că urma să ne întoarcem pe 15 octombrie la divizia noastră, care se afla acum aproape de Kronstadt [Brașov]. Așa că ne-am întors la compania noastră.
Calea ferată ungară, ca de obicei fără grabă, ne-a adus de la Talmesch [Tălmaciu] prin Fogaras [Făgăraș] până la Kronstadt [Brașov], unde am ajuns pe 17 octombrie. De aici ne-am continuat drumul, mărșăluind către Hosszufalu [Satulung, pe atunci sat din comuna Săcele] într-o noapte neagră ca smoala, pe o ploaie torențială. Am fost foarte bucuroși când am găsit acolo bagajele companiei noastre. Acum ne puteam ocupa puțin de echipamentul nostru, să-l așezăm pe cât posibil într-o așa-zisă ordine.
Trupele germane pe străzile din Satulung, Săcele.
Pe 19 octombrie am trecut prin Altschanzpass [Pasul Predeluș] și am înaintat într-un marș forțat epuizant către cota 1322 m de la Lacurosu [muntele Lacul Roșu, altitudine la vârf 1511 m], unde ne-am reunit cu restul companiei pe data de 20 octombrie. În dimineața zilei de 21 octombrie noi am oprit trei atacuri românești care le provocaseră mari pierderi.
Munții din jurul Azugii.
Mai târziu în aceeași zi, atacurile românilor s-au repetat. A doua zi, două companii ale batalionului al II-lea au putut fi înlocuite și s-au mutat înapoi la Hosszufalu [Satulung, Săcele] după ce au sosit companiile Regimentului de infanterie 189. Această înlocuire era necesară. Lipsa unui adăpost adecvat, ploaia, zăpada și frigul împreună cu hrana necorespunzătoare, din cauza izolării care punea probleme deosebite de aprovizionare, au făcut viața soldaților extrem de grea. În plus, lipsa trupelor de rezervă făcea ca rotația unităților să fie foarte lentă.
Trupele n-au apucat să se acomodeze. Atacurile inamicului s-au repetat până pe 25 octombrie. Nouă ni se ordonase să cucerim Clăbucetul Azugii, dar atacul a trebuit amânat pentru că unitățile venite de la Regimentul 189 nu s-au putut pregăti la timp.
În fața batalionului al III-lea, inamicul s-a retras fiind afectat de pierderea Predealului. Companiile a XII-a și a IX-a, împreună cu Regimentul 302 de infanterie Honvéd, au urcat până la cota 1457 m. În Valea Predealului puteam vedea trupele inamice retrăgându-se. În gara din Azuga, trupele erau încărcate și trenurile plecau unele după celelalte.
Din nefericire, artileria noastră nu era gata să facă o schimbare de poziție suficient de rapidă pentru a trage asupra acestor trenuri. Infanteria a trebuit să fie repoziționată rapid pe flancurile descoperite și a fost foarte dureros pentru soldați să vadă evenimentele din vale, deoarece cuceriseră Clăbucetul Taurului (1553 m) iar acesta era acum reocupat de inamic. După ce ambele companii au petrecut noaptea la cota 1457 m, a doua zi au fost plasate ca rezervă în spatele Regimentului 302 Honvéd, pentru atacul acestora bine pregătit asupra cotei 1523 m. În acest atac, companiile a X-a și a XI-a au avansat în Valea Limbășelului. Prizonierii capturați la Clăbucetul Taurului, peste 200 de oameni, erau membri ai poliției – proaspăt sosiți ca întărire de la București. Aceasta arăta gravitatea pierderilor pe care le suferiseră românii.
Batalionul a poposit la marginea pădurii, la est de cota 1523 m, după ce patrula companiei a IX-a a fost chemată înapoi. Această patrulă se deplasase de la cota 1122 m până la Azuga și asigurase apărarea flancului și spatelui Regimentului 302 Honvéd. Batalioanele I și II (companiile a V-a și a VII-a) erau pregătite în dimineața zilei de 26 octombrie să atace Clăbucetul Azugii. Din cauza deficiențelor și performanțelor slabe ale bateriilor austriece de artilerie asupra pozițiilor întărite ale dușmanilor, situația nu a fost considerată mulțumitoare pentru inițierea unui atac victorios. Așa că batalioanele nu au atacat atunci. În acea după-amiază, companiile a V-a și a VII-a au fost înlocuite cu două companii ale Regimentului 189 și s-au întors la Clăbucetul Pădurii pentru a servi ca rezerve.
Pe 27 octombrie s-au ordonat din nou pregătiri de atac asupra Clăbucetului Azugii. După ce Clăbucetul Taurului a fost ocupat de unguri pe 26 octombrie, românii și-au abandonat pozițiile în mod voluntar. Batalionul I al Regimentului 189 și batalionul I al Regimentului 187 au avansat imediat în acea direcție. Batalionul al III-lea a primit ordin să atace Clăbucetul Azugii prin Valea Limbășelului. De aici se intenționa trimiterea unor soldați contra flancurilor și spatelui inamicului, pentru a se preveni sprijinirea trupelor române din spate. Dimineața devreme, companiile a IX-a și a XII-a au revenit la batalion din Valea Limbășelului. Compania a X-a era în față și avansa contra unor grupuri de case care se aflau la cota 1002 m. După ce au întâmpinat o rezistență aprigă din partea inamicului, i-au atacat din desișuri și au capturat cam 30 de prizonieri. Până la prânz, atacul se încheiase cu succes. Au fost trimise patrule, iar batalionul a așteptat pe versantul muntelui. Puteam vedea pe versantul opus al muntelui Sorica cum puternice forțe inamice coborau în Azuga. Grupul de case menționat mai devreme a fost bombardat de propria noastră artilerie, pentru că vestea situației actuale nu ajunsese încă la artileriști.
Spre seară am avansat până la curtea bisericii din Azuga, puternic fortificată dar abandonată; am pus santinele și posturi de gardă iar mai târziu în noapte am contactat trupele ungare la cota 1122 m. Celelalte trei companii au pus santinele către sud-estul și nordul cimitirului, și au început o patrulare activă. Personalul regimentului și batalionul al II-lea (companiile V și VII) s-au retras la Hosszufalu [Satulung]. Comanda acestei linii și a batalionului I a revenit personalului de la Regimentul german de Infanterie 189.
Ilustrată cu biserica dintr-o perioadă apropiată războiului.
VA URMA…
Multumim, Razvan!

Traseu … prin Bucuresti: Muzeul National de Istorie Naturala „Grigore Antipa” -Restaurant „La Ceaunu’ Crapat” – Biserica Parohiei Coltea – Muzeul National de Istorie – Manastirea Stavropoleos – Biserica Doamnei

Ieri a fost vorba de un cu totul alt traseu. Nu prin Bucegi sau pe la Predeal, ci prin Capitala.

1Sediul Guvernului

2Cu sageata galbena, Muzeul Antipa

3

4Prin muzeu:

5Dropii…se spune ca au disparut din fauna Romaniei prin anii 1970-1980 si ca mai apar sporadic in Campia de Vest venind de prin Ungaria. Eu am auzit si ca au mai fost vazute dropii acum cativa ani, prin baltile Ialomitei-Baragan si pe la Dunare

6

7

8

9Elefantul fosil

10

11Colectii de fluturi

12Cuiburi de viespi

13

14

15

16Acolo este restaurantul „La Ceaunu’ Crapat”…originalul se afla in Bucegi-Cota 2000. Dar si aici arata atat de bine…ne-am oprit la o cafea si la niste clatite

17Semineu arzand 🙂

18

19O parte noua, una veche…cea noua a fost construita dupa cutremurul din 1977. Blocul vechi era mult mai intins, dar la cutremur o parte s-a prabusit

20Biserica Italiana

21Intr-o zi, un prieten trecea pe langa aceasta placa…si a zambit 😉

22Statuia ctitorului Manastirii Sinaia si nu numai…spatarul Mihail Cantacuzino. Din nefericire, nimeni nu a avut initiativa de a realiza o statuie si la Manastirea Sinaia…trebuie sa le trimit o propunere 🙂 Adica ar cam trebui ctitorul sa fie reprezentat prin curtea manastirii

23Biserica Parohiei Coltea – o constructie similara este la Sinaia, de o anvergura mai mica

24Superba si expresiva pictura – autorul oricine il banuieste: Parvu Mutu

25Dupa cum observati, lucrurile s-au intamplat astfel: intre 1690-1695 spatarul Mihail Cantacuzino ridica biserica de la Sinaia, iar in anul finalizarii constructiei incepe o alta mult mai mare, in Bucuresti, in acelasi stil

26Usa originala, din lemn. Va dati seama cate persoane…poate zeci si zeci de mii de oameni, au impins acea usa, de-a lungul secolelor? 🙂

27Sf. Mucenita Ecaterina si moaste…va aduceti poate aminte de icoana de printr-o pestera din Bucegi si dezbaterea de pe blog: https://buceginatura2000.wordpress.com/2013/08/16/icoana-pictata-in-bucegi-si-vinerea-muzicala-18/

 

28Ca la Sinaia

29Priviri prin imprejurimi…un artizan cu realizari minunate

30Foarte frumos lucrate

31Cladirea CEC-ului

32Intrarea in Muzeul National de Istorie

33Pe hol este o expozitie interesanta cu Regina Maria si cu familia regala a Romaniei de la Carol I pana la regele Mihai

34Cu siguranta cea mai emblematica figura feminina a istoriei nationale. Chiar m-am bucurat ca am vazut expozitia…de fapt, a fost o adevarata regina. Ea i-a dat valoare regelui Ferdinand, l-a facut dintr-un tip mai sters, unul mai prezentabil 🙂

35In muzeu…ceva nemaivazut, multe colectii din tara au fost aduse si expuse…este ceva ce nu vezi mereu

36Piese din tezaurul „Closca cu puii de aur”

37Tot de la Pietroasele

38Peste tot eu sunt cu concluziile si observatiile dupa mine…adica un om exasperant. Mie nu mi se pare deloc ca este potrivita denumirea de „Closca cu puii de aur”…in primul rand ca pasarile acestea nu seamana deloc a gaini 😉 Par pasari de prada, vulturi, acvile

39Celebrele bratari dacice…cu siguranta le purtau barbatii pe maini, dar intre umar si cot, asa mi se par mie ca ar incapea si ar sta bine. Deschiderea este prea mare pentru o mana de femeie. Posibil sa fi fost purtate si de barbati cu antebrate groase, desi mi se pare ciudat sa le tina pe antebrat. Oricum mi se pare cumva, purtarea unor podoabe atat de masive si de largi…inca nu sunt lamurit cum si unde le purtau

40Columna lui Traian, o replica in marime naturala. Adusa in Romania, ea nu a mai fost montata niciodata in intregime. Placile se gasesc expuse intr-o sala mare, de jur-imprejur

41Aceasta, se spune si scrie pe acolo, ca ar fi scena cand romanii o captureaza pe sora lui Decebal. Mie nu mi se pare nicio scena de capturare si nu vad de unde s-ar desprinde concluzia ca ar fi sora lui Decebal. Are un vesmant ca toate femeile. Da, apar imparatul Traian si niste femei inconjurate de soldati, o femeie incearca sa-i intinda un copil femeii scoase in evidenta si spre care Traian intinde mana. Poate ca inseamna altceva…cred ca in primul rand este vorba de un copil. Iar ce tine sora lui Decebal la piept, pare un copil mai mic decat acela care-i este intins. Traian intinde o mana spre ea si cu cealalta arata copilul de mai jos. Mie mi se pare interpretabila scena…acelei femei i se ofera un alt copil…este de studiat 🙂

42Observam cum un roman infige un pumnal intr-un dac, stanga jos, acel dac tine in mana sica dacica, arma lor de lupta. La scuturi daca va uitati, sa stiti ca eu am pozat toate tipurile de scuturi observate si nu am vazut pe niciunul reprezentat simbolul asa-zis din Bucegi. Poate ati retinut din ce ati citit despre Bucegi, ca din cele 7 izvoare de la Scropoasa beau apa dacii si ca acele 7 izvoare se gasesc reprezentate pe scuturile dacilor de pe columna. Eu am retinut acest aspect, ca si multe altele, si nu am vazut nimic asemanator. O alta poveste mincinoasa…ca si acea piramida de la Sfinx si multe altele. Adevarul nu este observat chiar asa de usor…pare mai lesne sa credem ce dorim

43Despre aceasta scena s-a spus ca niste nobili daci cereau indurare. Nu stiu ce sa spun, se poate si nu se poate, sa fie asa. Dacilor le-am pus cate o sageata rosie. Cei doi nobili sunt in fata lui Traian. Dacul din fata pare un batran trecut de 60 ani. Cel din spate nu pare de aceeasi varsta. Cel din spate, parca justifica, nu pare ca ar cere indurare ci ar da o explicatie, ceva de genul: ca nu are incotro, ca nu poate mai mult, ce sa faca… Revin la dacul din fata, pare mai degraba ca primeste o plata pentru ceva, poate pentru o tradare. In mana stanga oricum tine ceva, poate un saculet cu monede. Observati si ca Traian nu are mana intreaga. Posibil ca autorii nostri, cei care s-au ocupat de aceste copii, sa fi intervenit…si i-au stricat mana 🙂 Pe toata columna, nu am vazut ca imparatul sa aiba o mana ciuntita, doar in aceasta scena… Poate li s-a parut ca dacul pupa mana lui Traian 🙂

44Sinuciderea lui Decebal

46Cufarul si o cutie metalica. In cutia metalica ar trebui sa fie inima Reginei Maria…dar asta nu stie nimeni. Nici cei din muzeu nu au stiut sa ne spuna, daca este in cutie sau nu… 🙂

47Coroana Reginei Maria…purtata la incoronarea de la Alba Iulia

49Coroana de otel a lui Carol I, facuta dintr-o bucata de tun capturat de la Plevna

50Manastirea Stavropoleos si mai jos imagini din acel loc

51Sfantul Martir Iustin Filosoful -este si hramul Schitului Sf. Ana din Bucegi, unul dintre hramuri

52

53Intrarea in biserica manastirii

54Pictura pe o cladire a BNR

55Biserica Doamnei

56

57Inauntru au loc lucrari de restaurare

58Icoane vechi…icoana Maicii Domnului…se spune ca este Facatoare de Minuni. Vechimea ei: circa 300 de ani

Asadar, a fost o zi in care nu am avut timp de altceva, doar am mers dintr-un loc in altul. Poze am facut peste 500, aici am postat 10%…nu ar trebui sa scapati ocazia de a vizita unele obiective prezentate aici. Muzeul National de Istorie si Biserica Doamnei mi s-au parut pietrele de temelie ale excursiei…

Sa nu ne resemnam, sa nu confundam lucrurile…

M-am gandit ce sa scriu azi…

Despre faptul ca in aceast zi se pronunta instanta de judecata asupra Telegondolei din Sinaia, despre politici prin Bucegi, despre copacii taiati ilegal intr-o zona de protectie speciala si o comisie, despre zapada, ca pe munte ninge si aici in Valea Prahovei este un frig patrunzator…pana la urma m-am hotarat sa scriu despre resemnare si despre un exemplu simplu ca fiecare din noi putem face ceva pentru societate…despre acesta mai jos. Pana acolo sa mai vorbesc putin, sa ma aflu in treaba 🙂

Am vazut mitingul revolutionarilor, de exemplu, ei isi striga drepturile, le vor inapoi, amintesc de multe lucruri…striga hotii, etc. Unii dintre ei au dreptate, altii nu, unii sunt revolutionari, altii falsi revolutionari.

De ce se revolta si cand se revolta majoritatea romanilor este o intrebare la care nu se poate da un raspuns normal, simplu. Cand statul le umbla la banii unii striga ca ne fura, sa facem proteste…asa o fi…

Cand a fost vorba de vanzarea gigantilor din economia nationala la preturi derizorii si mai recent de exploatarea aurului de la Rosia Montana s-au gasit doar cativa romani care sa iasa in strada. Deci majoritatea romanilor nu ies in strada pentru a se opune acestor hotii prin urmare nu sunt deranjati ca liderii tarii de la Revolutie incoace fura. Ei ies in strada revoltati de faptul ca fura altii mai mult, sunt invidiosi, nu ca este anormal furtul.

Mai este si o alta categorie de oameni care vad toate acestea si se resemneaza…gandesc ca nu se mai poate face nimic, ca niciodata nu va fi bine, ca o sa le arate la alegeri…prostii, inactiunea este cel mai rau lucru ce poate aparea intr-o societate.

O sa va dau exemplul de care spuneam, sa vedeti cum fiecare ne putem implica, daca vrem. Nu trebuie sa facem lucruri mari, doar gesturi mici, simple.

In Sinaia, pe raul Prahova este un baraj, statie de apa…localnicii i spun „la statie la Valea Rea” pentru ca in apropiere este confluenta paraului Valea Rea cu raul Prahova.

In ultimul an sute de mii de oameni au trecut prin fata acesteia cu un mijloc de transport intrucat este aproape de calea ferata si de DN1. Dar sa-i lasam pe cei in tranzit…

Niciun localnic, si nicio institutie de mediu nu s-a implicat in nenorocirea ce se intampla acolo…

Din amonte, adica din Busteni, Azuga, Predeal, apa Prahovei aduce tot felul de gunoaie, pet-uri in majoritate. Acestea se opresc in grilajele barajului.

Cand se aduna o cantitate mare, cineva ridica grilajul si le lasa sa se duca mai departe, nu le strange nimeni…probabil s-ar simti jigniti, ce ei sunt gunoieri? Sunt doar niste… nepasatori…

Gunoaie in ambele parti ale grilajului…in loc sa opreasca poluarea raului, ei o propaga

Astfel de lucruri nu se abordeaza direct, cu entuziasmul de a te implica. Problema trebuie studiata in timp, stranse dovezi si facute sesizari la institutiile abilitate…si am strans toate acestea in timp, si acum am chemat Garda de Mediu sa-i amendeze putin si prin aceasta sa se clarifice in sarcina cui cade igienizarea acelui baraj.

Vedeti? E simplu! Aia care au grija de baraj probabil toata ziua se uitau la tv, acum viitorul nu mai este la fel. Este in drumul meu, si vad zilnic…initial am scris articole in presa, pe ei i-a tinut febra dupa cate un astfel de articol, vreo cateva saptamani, apoi au uitat…acum cand le va da Garda de Mediu cateva sute de milioane nu vor mai uita 🙂 Zambesc, eu pe astfel de oameni i-as amenda zilnic, acesta ar fi singurul drept pe care-l au ei…dreptul de a fi amendati periodic, pana devin civilizati!

Indiferent de amenda, mica sau mare, de la plecarea Garzii de Mediu gunoaiele nu vor mai trece de acel baraj spre localitatile din aval. Sa vedeti cum apare si aici o stare de normalitate! Bineinteles ca trebuie stat mai departe cu ochii pe ei, ca naravul din fire nu are lecuire.