Au trecut 6 ani de la sfintirea icoanei de la Stancile Sf. Ana

7 septembrie 2013. Reprezentanti ai Administratiei Parcului Natural Bucegi, Jandarmeriei, localnici, initiatorul actiunii d-l Radu Lipsa si parintele Tanase Benone au participat la actiunea de sfintire a unei icoane restaurate, la Stancile Sf. Ana. Vechea icoana, aflata in perete stancos, devenise cu trecerea timpului atat de stearsa incat necesita restaurarea acesteia. A fost chemat un pictor profesionist, s-a lucrat zile in sir si in septembrie 2013 a avut loc sfintirea. Ieri, 07.09.2019, am fost si la aceste Stanci dar si la Poiana Stanei Regale…

Din Sinaia pe alei regale spre Poiana Stanei

Vorbisem intr-un articol anterior de actiunile acestei asociatii. Au ajuns si la Poiana Stanei.

Scorus in Poiana Stanei

De aici, coborare la Stancile Sf. Ana…

Icoana mai noua, pictata si aceasta in urma cu cativa ani.

Icoana din stanca, restaurata in 2013

Valoarea de patrimoniu a acestui perete cu icoane si inscriptii este una ridicata. Cu toate acestea, desi in anul 2014 am propus autoritatilor locale si judetene protejarea acestui perete, ca acesta sa fie pus sub protectia legii, demersul a fost salutat si atat 🙂 Din acest motiv, a mai trecut pe acolo cineva si o parte din inscriptiile de dinainte de 1890 le-a acoperit cu vopsea alba. Le-a considerat mazgalituri, nestiind ceva despre contextul de atunci si istoria celui mai vechi loc monahal din Valea Superioara a Prahovei.

Coborand prin zona Corpului de Garda am observat ca la Peles se poate vizita o expozitie interesanta:

„Regele Carol I – Ctitorul Romaniei Moderne”

Printre povesti cu pastravi, padure si castravan

Stiti cum facea Chirila cu plecatul in Vama?.. „Gata, plec!” 🙂 Asa am zis si eu de curand, cand mi s-a nazarit ca trebuie sa fac niste poze la buretii de primavara. Numai ca plecatul vine la pachet si cu povestile sale. Tot vazand ca posteaza unii montaniarzi poze cu pastravi si bureti negri, zic sa merg sa pozez si eu. Cu adunatul mai greu pentru ca nu m-a pasionat vreodata subiectul. Cunosc persoane cu pasiunea asta, imi place, ii respect, dar nu o pot intelege in profunzime 🙂

Ca orice poveste trebuie sa treci mai intai prin tot felul de locuri, cu atat mai bine daca sunt regale. Foste sau actuale 🙂

Cred ca aveam mai degraba nevoie de o alergare prin padure, aer curat, alte alea. Destul de ciudat pentru ca tocmai avusesem un traseu lung-lung. O sa scriu despre el in zilele urmatoare…

Mi-am propus sa merg spre Poiana Stanei si de acolo sa urc pe Piciorul Pietrei Arse o vreme… Ca de acolo pe o poteca, hop la un paltin pe care se fac pastravi. Mie mi se parea din ce postasera ceilalti ca sunt cam mici pastravii, buretii negri, dar zic ca daca merg pentru poze, nu e asta o problema.

Pe la ora 16 si ceva eram prin Poiana Stanei. Atentie pe acolo ca sunt multi caini liberi, nu stiu de unde provin, care sunt destul de periculosi. Acum vreo 2 saptamani au sfartecat cainele unui localnic care trecea prin poiana. In Bucegi, ca de altfel si in alti munti, nu ursul este un pericol ci cainii.

Traseul spre Piatra Arsa este oarecum blocat:

Poiana Stanei Regale

Evident am trecut pe langa fosta Vulparie regala, poiana aceea cu cateva constructii, situata in padure, mai sus de Peles. Poate stiti ca la tv s-a tot dat o actiune de impadurire cu figuri regale si alte prostii. Deci astia au fost acolo si au umplut poiana cu puieti. Cat de usor pot fi prostiti astfel de oameni si opinia publica!!! Si-au impadurit propria poiana din padure. O poiana aveau si ei 🙂 Nicio defrisare prin apropiere, macar la 2-3 km nu era. Ei au plantat in mijlocul padurii, pentru imagine si viitorul prostiei. Sunt mii de terenuri degradate in tara asta si tu plantezi unde nu are nicio logica. Du-te si planteaza o perdea forestiera pe la campie, spre Slobozia incolo, spre Giurgiu, nu in inima padurii… Cand „destinul” vrea sa pedepseasca pe cineva, il face prost. Ca sa devina exemplu pentru ceilalti!

Urc prin padure, ajung si la paltin. Intre timp vad 2 caprioare… s-au inmultit bine si acestea. Ceea ce e foarte bine…

Cum credeam, pastravii erau destul de mici.

Erau 24 de buchete. Pe cele mai serioase le-am pozat. Daca mai trec dupa o saptamana pe acolo, e recolta 🙂 Daca nu, nu e asa important. Mai mari mi s-au parut pastravii care se vad din poteca regala, an de an, pe la jumatatea unui fag. Nu-i culege nimeni ca nu se poate ajunge pana acolo unde cresc.

Bureti negri nu am gasit decat doua manunchiuri pipernicite si decolorate, cat un pumn asa. Urati si fara valoare foto! E, as fi putut merge sa pozez copacii altora, poate faceam poze mai ca lumea. Dar, merg la ce gasesc eu, nu la ai altora. Stiu de exemplu, de vreo 3 ani, fagul lui Bebe, in opinia mea cel mai mare buretar al zonei, de unde a cules peste 20 kg de bureti, dar este al lui, e bucuria lui. Bine, nu scrie pe el ca e al lui, dar e fain sa se bucure el. Ca si alte persoane pe care le stiu, ei pornesc de acasa, cu mancare, cateva beri, spre copacii lor. Se creaza o anumita atmosfera si bucuria lor e si mai mare cand vad ca acel copac are si bureti.

Si cu niste domni profesori cand mergeam, tot cu pozele eram si niciodata nu m-am dus la copacii lor fara ei. Nu mi se pare mie corect. Fiecare om isi are bucuriile sale, e drept ca nu prea le inteleg in cazul buretilor, dar vazand de copil ce inseamna pentru unii, nu le-as culege niciodata pe ale altora. De ani de zile, iti dai seama al cui este copacul X, copacul Y… E nasol tare sa-i iei bucuria unui om, ca asa vrei tu, de foame sau alt orgoliu stupid. E fain sa auzi ca ei traiesc aceeasi bucurie an de an…

Am coborat si spre Valea Pelesului dar la fel, buretii negri erau foarte mici. Deci nu am avut noroc cu sedinta foto, e prea devreme. Poate dupa o saptamana, doua, daca mai am timp si chef sa mai plec asa. Probabil nu, ca sigur am de facut altele mai utile.

Insa, nu de mult, parca saptamana trecuta, vorbeam cu o persoana imposibila despre niste verdeturi. Ca pe aici nu prea se culege stevia ci mai degraba castravanul si mai rar macrisul. Bineinteles, ca foarte putini mai stiu ce este acela castravan. Denumirea latina a plantei nu o stiu, nici nu am cautat-o, dar o recunosc oriunde. Cand eram mic-mic, 7-8 ani, vedeam pe acasa si pe la vecini cum se facea ciorba de castravan… cu lapte batut, parca si ou… Nu mai stiu exact, pentru ca de fel, nu mananc ciorbe. Se mai intampla totusi dar destul rar si atunci ciorba nu trebuie sa fie prea lunga…cine stie care e contextul! La mine mancarea este o problema foarte dificila. Eu mananc ce vad ca mananca altii, altfel nu prea stiu ce vreau. Intr-un loc public, intai ma uit ce mananca altii si daca pare interesant iau la fel… Plus ca nu mananc la orice ora ci cand am pofta. Nu mi-e foame, nu mananc. Nu respect nicio ora de masa. Dupa 65 de ani, ma gandesc totusi sa-mi pun astfel de probleme.

La mancare si la haine sunt praf. Imi ia ore bune sa aleg o pereche de pantaloni. Noroc ca mai am repere prin apropiere. Daca vad o pereche faina la cineva, il intreb si ma duc sa iau una la fel 🙂 E moarte sigura sa ma plimb prin nu stiu ce mall. Ies in depresie de acolo. Nici nu am habar ce marimi am la haine :)) Cred ca „destinul” da un bis, ziceam eu ceva mai sus de o paralela intre destin si exemple! 😉 Incep sa cred ca sunt chiar in perfecta cunostinta de cauza :))

Castravan… se culege planta cand e mica si in special frunzele de un verde crud, care sunt foarte moi. Ar parea un fel de spanac.

Pe vremuri, adica inainte de 1989, cand Poiana Tapului era plina de poieni, acum toate sunt cu sute de constructii pe ele, oamenii de pe aici aveau si animale de tot felul. Tin minte ca plecau cu sacii la cules de castravan, apoi faceau un foc mare din lemne, puneau niste cazane… in acestea era apa, adaugau porumb, tarate, paine, coji de cartofi si tot fierbeau si mestecau cateva ore. Apoi se dadea porcilor de mancare. Noi, copiii, eram prezenti mereu pentru ca la foc ne lasau sa coacem cartofi…

Drumuri

Mai jos, cateva imagini cu drumuri… de orice fel:

drum 1Una dintre cele mai frumoase alei din Sinaia.

drum 2Aleea Carmen Sylva… si aceasta si aceea de mai sus, au fost reabilitate anul trecut… aratau ca dupa razboi. Acum sunt perfecte, dau o buna impresie turistului.drum 3Drum auto spre Stana Regala.

drum 4Drumul vechi al Cotei 1400.

drum 5Drumul de Vara.drum 6Pod peste Valea Zgarbura.

drum 7Pod peste Valea Pelesului.

drum 8Traseul turistic Poiana Stanei-Poiana Tapului.

drum 9Drum al apelor.

Drumetie scurta prin zapezi: Busteni – Stana Regala – Piciorul Pietrei Arse – Vf. Furnica – Cota 2000 – Cota 1400 – Schitul Sf. Ana – Sinaia

14 februarie. Ziua indragostitilor iremediabil de munte. Acelasi… dar mereu diferit. Semet… si plin de cuvinte care tac, neavand nevoie de rostiri.

M-am gandit eu ad-hoc sa merg pe munte. Nici prea departe si nici prea aproape. Nici singur dar nici cu multi insotitori. O zi in care am considerat ca este mai bine sa pun in alt loc, trandafirul rosu… aidoma rubricilor acelea din acte… „Nu este cazul!” 🙂 Si pornim… stangul, dreptul… doar sunt stangaci, se vede doar in toate cele…

zapada 1Neaparat prin padure

zapada 2

zapada 3

SAMSUNGIn Poiana Stanii Regale

zapada 4De unde incepe lumea… de aici se da ora exacta 🙂 🙂

SAMSUNG

zapada 5Din Poiana Stanii am mers pe o poteca bine conturata. Logic! Inaintea noastra erau o gramada de entuziasti ai muntelui… pana la iesirea din padure i-am depasit pe toti. Cred ca noi eram cei mai entuziasti, de fapt! 😉 Grupul cel mai numeros ocupa insa banca de la marginea padurii 🙂 Nu era nicio problema, muntele este atat de mare… A fost chiar bucurie ca mai departe nu era nicio urma si zapada se prezenta neatinsa…dupa cum se vede mai sus.

Soarta insa le-a fost „potrivnica” multora dintre cei care au venit dupa noi… pentru ca dupa primul se iau toti. Si cum primul eram eu, am mers pe unde mi s-a parut mie mai bine. In niciun caz pe poteca! Mi s-a parut mie 😉 ca este mai groasa si mai moale zapada pe poteca decat pe pante… deci m-am dus de-a dreptul, printre molizi si alta vegetatie de altitudine…tot la deal.

zapada 6In stanga, sus, este Vf. Furnica

SAMSUNGPriviri pana hat-departe

SAMSUNGDe aici vedeam tot Piciorul Pietrei Arse… nu a fost o fericire pentru toti cei care veneau dupa noi…sa mearga pe urmele noastre, dar era cea mai buna varianta. Am vazut ca unii au abordat totusi poteca dar cand au reintalnit urmele noastre au continuat pe ele… de, nu devenim destepti peste noapte, ci in timp. Pe panta, zapada era mai mica, mai stabila, mai bine urcai mai accentuat si se cunoastea ca urci, decat sa mergi in reluare pe loc drept si sa nu mai ajungi.

Aici, este o zona clasica de avalanse… na, nu a fost sa fie! 🙂 next time… ma refer la foto de sus.

zapada 7Nu am mai urcat si acest colos alb, l-am ocolit pe la baza… ma asezam eu odata, langa unul asemanator, ca sa mai stau un pic, sa privesc peisajul. Si cum m-am asezat, s-a auzit un bubuit mare si un suier… dar placa de zapada de pe versant s-a miscat un pic si atat! Parca era prin 2010…

Dar nu de avalansa mi-era mie… ci, ca, ajunsi sus pe varf, am fi mers pe loc drept si cred ca ar fi fost zapada moale.

zapada 8Asa ca am venit foarte bine pe aici… pe munte mergi sa te chinui doar daca vrei. Eu voiam liniste, soare, aer, nu afundari prin zapada pana la genunchi

zapada 9In traseul ce leaga Cota 2000 de complexul Piatra Arsa

zapada 10Vf. Furnica in fata… nu exista bucurie mai mare prin aceste locuri… decat sa te uiti la figurile celor care sunt constienti ca pe acolo vor trebui sa urce 🙂 🙂 Tot urci abrupt si nu mai ajungi… o placere se citeste atunci pe chipurile celor din apropiere. Sunt cei mai fericiti oameni din lume! 🙂 Dar, daca nu s-ar mai concentra atat la obstacolul fizic, s-ar putea bucura de acel urcus…pe bune!

zapada 11

SAMSUNGBucati din Fagaras…departe

zapada 12Fereastra clasica spre muntii Baiului

zapada 13Hopa-sus, trecuti de varful Furnica 🙂

zapada 14Din Drumul de Vara o privire spre partia Papagal… adica panta aceea ce se vede

zapada 15Privire de la Cota 1500 spre Cota 1400… Nu pot sa nu ma refer la cabana Valea cu Brazi de la Cota 1500, inchisa… trist! Unii nu inteleg cu ce se mananca turismul… trebuie sa faci altceva decat se face la Cota 1400, ca sa urce cineva la tine…

zapada 16Privire de mai jos de Schitul Sf. Ana spre Piciorul Pietrei Arse. Era ora 15:06 si, acolo, sus, cand ma gandeam la avalansa, era 12:57. Pe la 10 fara ceva plecasem de acasa… la 11 eram in Poiana Stanei Regale… la 13:50 pe Vf. Furnica, prin Sinaia eram la ora 16.

O excursie micuta dar placuta… si incheierea trebuie sa fie la fel 🙂