Da, pentru cei mai tineri, Predealul a avut si o biblioteca oraseneasca.

Acum, pentru a intelege ce urmeaza, sunt necesare cateva precizari istorice:

• Mici biblioteci risipite pe raza orasului existau dinainte de 1918, anul Marii Uniri si de mutarea granitei de la Predeal mai spre vest, unde e azi.
• Primaria Predeal a avut pana in 2025 cel putin 5 sedii si acum functioneaza provizoriu in altul, ar fi cam al 6-lea, dar e loc de corectura, poate fi al 7-lea, al 8-lea.
• Bibliotecile au continuat sa functioneze dispersat pana in perioada comunista. Atunci se uneste tot fondul de carte si apare o biblioteca adevarata cu reguli, cititori.
• Pe langa casele de odihna au mai functionat totusi mici spatii de lectura, cum era firesc, dar fara a atinge amplitudinea celei orasenesti. Vorbim de cateva sute de exemplare de carti, preponderent ale regimului comunist.
• In jurul anului 2000 biblioteca orasului a sarit lejer de 70.000 de volume, unele surse oferind limita maxima de 90.000 de volume. Ca sa nu exagerez, o sa propun pe langa cele 70.000 de volume certe inca 5000.  Probabil, totalul cel mai aproape de adevar ajungea la 75.000 de exemplare.

Anticipand vremurile de incultura care vor veni, dar sa bifam si o circumstanta atenuanta, retrocederea vilei Mociornita in care functiona Primaria, factorii de decizie locali iau o hotarare… nu suspecta sau altfel, sa zicem neinteleasa, ciudata. Prin urmare, cladirea bibliotecii orasului este golita si fondul de carte evacuat. In cladirea bibliotecii se muta apoi primaria. 

Unde este evacuat fondul? Nimeni nu stie cu certitudine. Am identificat trei variante mai clare si una propusa de mine:

• fondul de carte a fost imprastiat neexistand spatiu atat de mare pentru depozitare.
• un numar de carti a fost incuiat intr-un spatiu de la fostul fisc sau fosta gradinita. O incercare de a intra acolo, a fost cand am apelat la ultima administratie locala Sorin Ciobanu-Marius Mateescu, din pacate cheile nu se mai potriveau la cladirea parasita care, din ce am vazut mai recent, pare a fi locuita de familii aflate in dificultate. Nu cunosc daca si spatiul unde se zice ca mai erau carti a fost inchiriat.
• un numar de carti a fost distrus prin incendiere sau de intemperii, fiind lasate multa vreme in aer liber.
• un numar de carti a fost transportat discret la unitatea scolara din localitate unde cartile au fost aruncate precum sacii de cartofi, intr-o sala de subsol, prin care trecea un izvor.
• a patra, presupunerea mea, in tot acest context cultural dificil, cartile de valoare au disparut.

De retinut, dar fara nicio legatura cu subiectul, ca si manastirea Predeal a avut un fond de carte extrem de valoros, cu tot felul de carti, si as exemplica doar Pravila de la Govora care avea la nivelul anului 2015, o valoare de inventar de 150.000 lei… si care a disparut in totalitate dupa 1989. Intreband personal monahal acum 10 ani despre cartile vechi ale manastirii, religioase evident, acesta mi-a spus ca atunci cand a venit in manastire, in turnul clopotnitei a gasit cateva carti putrezite, mucegaite, imposibil de reconstituit. De asemenea, in biserica mare a manastirii s-au gasit mai multe randuri de covoare pentru a caror indepartare au trebuit folosite diferite instrumente: fierastrae, tarnacop. Pentru ca atunci cand se murdarea unul, era pus altul nou peste cel vechi si tot asa. Lucrurile bune la manastire au aparut atunci cand biserica mare si manastirea nu au mai fost sub controlul parohiei locale.  Asa au fost timpurile si unii preoti parohi. Actualmente si la manastire si la parohia locala sunt doi oameni exceptionali, parintele Teofil si parintele Catalin. 

Cartile de care zic, din manastire, au disparut cred eu, pana sa ajunga maicile la manastire.

Acestea sunt premisele si contextul pentru a putea intelege mai departe. Atat mai sus cat si mai jos, sunt versiunile mele, puse cap la cap dupa mai multi ani de cercetare. Unde am gresit, rog sa fiu corectat.

Atunci cand am ajuns profesor la Predeal, nu eram novice in localitate, veneam des in oras, din varii motive, un alt job, scriere de carte, vizite prieteni etc. Nu am auzit niciodata de aceasta biblioteca a orasului pentru ca nu interesa pe prea multa lume. Mi s-a parut o ciudatenie si atat, adica cum sa nu aiba un oras o biblioteca, adica unde e depozitarul cultural al comunitatii? Dar nimeni nu isi punea aceasta problema. De altfel, la Predeal nu se cunostea si nu se cunoaste istoria locurilor decat in proportie microscopica. Intr-un astfel de context, descoperirea de acum cativa ani, a unei sabii teutone de catre cercetatori locali a trecut neapreciata la justa ei valoare.

Sa nu se inteleaga ca numaipot eu de grija unei biblioteci sau ca acuz pe cineva. Ceea ce m-a frapat a fost faptul ca nu s-a inteles ca identitatea locala si mostenirea trecutului se duc mai departe, se transmit generatiilor. Ce sa transmiti, ca nu ai biblioteca, muzeu, nimic… Unul din trei predeleni are pe cineva in familie cu rezultate in sporturile de iarna. Nici un astfel de muzeu nu exista.

Am ajuns profesor  pentru ca un alt profesor dedicat comunitatii, d-l Ioan Campan mi-a zis sa nu mai imi pierd timpul la un loc de munca din turism si sa fac mai bine ceva pentru copii. Mi-a zis ca se pensioneaza Ana Ion si nu va mai fi profesor de istorie la liceu. Luni de zile am trait cu impresia ca Ana Ion este o femeie… dar de fapt era un barbat. Nu l-am intalnit niciodata. Cand am luat in primire biroul acestuia, Dumnezeu sa-l odihneasca, nu am gasit nimic. Nicio carte, un suvenir, o poza, o insigna, moneda… nimic. Fara a critica pe cineva sau a arata ca eu sunt bun si altii rai, nici pomeneala de asa intentie dar, nimeni nu a lasat nimic istoric liceului. Nici Ana Ion si nici cei de dinaintea lui de Istorie. Mi-am dat seama ca nu au avut cultura aceasta, ca nu au inteles, si ca au cunoscut doar materia si atat. 

Partea finala:

Cladirea liceului din Predeal este imensa, poti sa predai ani de zile si sa nu o cunosti. Evident, ca nu ai de ce sa umbli peste tot. Si daca ai vrea sunt usi inchise ca in orice institutie. Sala de festivitati a liceului este cea mai mare de la Ploiesti la Brasov. Cladirea e mare rau…

Stiti ca se vorbeste, chipurile, in intelepciune populara, despre norocul prostului, ghinionul prostului… ideea e ca eu le-am pe amandoua. Intr-o zi, pe cand umblam sa ajut unde e cazul, am si apucaturi din astea nesanatoase, pentru ca sanatos este sa iti vezi de treaba ta in tara asta condusa de hoti in care se practica doar dubla masura, observ un maldar de carti, intr-o anexa. Nu mic, ceva gigantic. 

Am zis ca e maculatura initial…  am fost expediat de pe acolo :) Nedorind sa intru in discutii, nu parea nimeni dispus sa spuna ceva, nici eu nu doream sa imi pierd locul de munca, dupa cum am inteles ca si altii voiau doar sa-si vada de treaba lor… am ramas doar asa, cu intrebarile. Era pe atunci o d-na administrator…dificil sa-i dau o definitie, eticheta… Nu stiu cum naiba se facea, ca in prag de Craciun cand se facea Secret Santa si eu dorind sa fiu in rand cu toata lumea participam si ea imi cadea sa-i iau cadou. Doi ani la randul mi-a cazut si am abandonat ca nu avea rost. Cand ai ghinion, ai ghinion si gata. Nu am mai participat ulterior…

Intr-o zi, trece apa pe la moara mea, ca si asta se spune. Administratora, sunata la telefon de cineva lasa cheile in usa cu pricina si pleaca repede nustiunde. Eu fiind profesor de serviciu mi s-a aprins beculetul, deci ori intru, ori abandonez ideea. Asa ca intru, construind un scenariu stiind ca femeia una doua baga exprimari neortodoxe. Ma gandesc sa zic ca sunt profesor si ce, n-am voie? Sa fac si eu gura mare. Norocul a fost ca nu a venit si in cateva minute mi-am dat seama ca sunt mii de carti acolo, nu maculatura. Atat mi-a fost. 

Il prind intr-o zi pe invatatorul Csere, pasionat de istorie si ii zic de carti, ce sunt cu ele. Baiat fain, nu s-a ferit sa imi spuna ca au venit de la primarie intr-o zi si le-au bagat in camera cu izvor, de unde la cativa ani distanta s-au mobilizat cativa din scoala si au mutat cartile intr-un spatiu ferit de umezeala. Spunea ca un metru inaltime din carti era putred, mucegait. Cand i-am zis ca zac claie peste gramada si acum, chiar daca e alt spatiu, mi-a spus iar ca nu sunt cartile scolii, le-a adus primaria. 

Mai bine de un an m-am gandit daca e cazul sa imi bat noi cuie in talpa sau nu. Si am avut de ales in a fi parte, nu conta de care, la un genocid cultural, sau sa fac ceva.

Ceva…dar ce? Vor fi multi care vor spune ca daca stiau… faceau ei. Nu facea nimeni nimic, sa fie clar, au avut tot timpul din lume! Cum resemnarea si infrangerea nu sunt ale mele, am trecut la treaba. Cativa ani, dupa ore, azi un pic, maine deloc, peste alte zile mai mult, am impachetat ce a ramas din biblioteca orasului.

Au fost sute de ore, sute de perechi de manusi, sute de masti de protectie, carti roase de soareci, carti mucegaite pentru ca si unele umede au fost aduse din camera cu izvor, soareci morti printre carti, insecte, praf. Intai am asezat cartile cat de cat, pentru o buna organizare dar si ca nu stiam ce poate fi printre acestea. Ma gandeam la sobolani, serpi, paianjeni…

Apoi de la Carrefour, cu ajutorul unor fosti elevi, luam cutii de carton si mai bagam din carti.

Asta este povestea.

Au fost recuperate circa 22.000 de volume. Acestea nu mai pot fi folosite fara o igienizare, dezinfectare, restaurare, niciodata. Pe jos, am spalat, curatat periodic dar cartile trebuie luate una cate una si curatate de praf etc. 

Nu e niciun motiv de lauda, am si uitat actiunea, munca etc. Daca cuiva, candva, ii va trebui ceea ce a ramas din fostul fond de carte al bibliotecii orasului, le va putea lua, nefiind ale scolii ci ale cui controla/administra biblioteca de altadata. Acum se intelege de ce am zis ca nu erau carti de valoare, pentru ca toate au trecut prin mana mea si as fi retinut. Nu stiu daca sunt o mana de carti anterioare anului 1945…

Poate ca nu fac mereu ce trebuie, fie ca nu stiu, fie ca nu inteleg, dar cand cred ca fac bine, o tin asa…

Mai jos, o succesiune de imagini cu asezarea cartilor. 

Pozele sunt facute la o luna dupa ce m-am apucat de treaba. In poza doi se vede in fundal un loc gol. Mai mult se ghiceste. Mi-a luat zile si zile sa ajung in capat ca sa eliberez un culoar si sa fac un suport pe care sa asez cartile. 

Prima oara cand am intrat, mi-am zis ca daca nu sunt atent, vin cartile peste mine si nu ma mai gaseste nimeni acolo.  In poza 3 erau deja sigure imprejurimile. Si mai descoperisem si lumina adica intrerupatorul. Culmea, functiona neonul dupa atatia ani. Iar in capat incepusem asezarea cartilor.

Se asezau in sfarsit…

Luam din fata, asezam in spate. Cu ochii pe jos la ce mai iesea sau gaseam printre carti.

Inca o gramada de carti nearanjate.

Intr-o buna zi s-a terminat si aranjatul si curatenia.  A urmat o alta perioada lunga: gasirea de cutii si numaratul.

De la o zi la alta sau la altele, crestea si numarul de cutii.

Incepeau sa scada vizibil.

Vara lui 2024:

M-a sunat cineva din administratia locala care mai gasise niste saci din fosta biblioteca a orasului. Fara sa stie ca aflasem o parte din ea. Dorea, evident, ca acele carti gasite sa fie utilizate si nu aruncate. Asa imi place mie sa cred, sa fiu mereu politicos, educat. 

Pe de alta parte va spun si cum stau lucrurile la modul cel mai realist, pentru ca intotdeauna am un control al realitatii de invidiat. Reteta nu o spun ca ma priveste pe mine. Foarte multi, si articolul de fata le va intari credinta, au impresia ca sunt fie naiv, idealist sau idiot. Ca nu inteleg cum functioneaza lucrurile sau ca pot face lucruri periculoase in nebunia mea. Periculoase adica cine stie ce fac, zic ei, imprevizibil. Lucruri corecte am facut mereu chiar daca sunt intelese dupa cum are fiecare scara de valori.

Deci, fiind prost si naiv, au ajuns niste carti multe la scoala. Fiind vacanta si zile cand nu eram in zona, anunt si eu pe cineva de pe acolo, sa bage sacii cand vor veni pe hol si ii duc eu apoi in sala Cercului de Istorie. Ma suna insa omul si imi spune: „Bai Adriane, care 3-4 saci ca au adus o basculanta!” 

Dar imi place cum sunt vazut, mai ales ca multi localnici predeleni m-au sustinut frumos si cu multa dragoste pe retele de socializare sau la  anumite evenimente. Nu am putut niciodata si nici nu stiu cum sa le multumesc pentru ca au inteles ratiunile din spatele la orice fac. 

Am bagat cartile in sala Cercului:

Ce se vede :)

Am venit cateva zile ca sa le dezinfectez si sa le asez un pic. Peste alte zile le-am dus alaturi de celelalte ale bibliotecii. Am pastrat vreo 30 de carti totusi.

Pe fundal, se vad niste ustensile de curatenie. In sala Cercului de Istorie nu face femeia de serviciu curatenie, ci eu ca asa cred ca e normal.

Lucrare finalizata dupa cativa ani. In cutii nu am mai pus ci pe cele doua mese pentru ca ar fi fost apoi dificil de coborat cutiile pline de sus. Posibil, in viitorul an scolar, daca ministrul asta care efectiv a distrus sistemul educational, dupa ce ca acesta era in pre-colaps, nu mai desfiinteaza posturi sau cine stie ce prostii mai inventeaza, mai gasesc eu cateva cutii si scot o masa de acolo.

Asadar, asa arata acum daca se intra in acel spatiu:

Liceul din Predeal cuprinde un colectiv exceptional de elevi, profesori si personal auxiliar. Cat se poate si cat intelege, fiecare incearca sa faca acolo ceva… Pana nu intri in sistem nu iti dai seama de volumul urias de acte ce se intocmesc, de presiunile externe si de faptul ca, desi desconsiderati, marea, marea majoritate a profesorilor din Predeal incearca permanent sa faca ceea ce trebuie. 

Ca profesor de istorie nu am cum sa imi vad de treaba mea, cand e vorba de ceva al comunitatii. Iar daca pot scrie despre acest lucru este pentru ca atunci cand comunic astfel de subiecte, sunt deja cu cel putin un an in fata a ceea ce spun. Sunt mult in fata cu alte planuri care nu are cum sa incurce sau sa deranjeze pe cineva. 

Mai am maine un articol amplu, tot un subiect despre cultura, identitate si patrimoniu.