JURNAL DE PARTICIPANT

Aflat la a doua ediţie, maratonul 7500 a devenit o competiţie de anvergură naţională devenind în numai un an de zile cea mai reprezentativă întrecere montană. Al doilea an, a adus însă şi aceleaşi aşteptări…2-3 echipe din Valea Prahovei şi nicio implicare a edililor locali, acest lucru reflectând faptul că turismul montan din zona noastră are cu totul altă direcţie decât cea normală.

Am trăit la propriu acest eveniment şi de aceea nu poate fi făcută o expunere distantă. Iată cum s-a văzut acest maraton prin ochii unei echipe participante:

Ziua I, 15 iulie 2010

În această zi toţi concurenţii trebuiau să sosească până la orele 20:00 în tabăra amenajată de lângă staţia de telecabină Peştera. Noi am plecat de acasă la orele 10:00 cu tot echipamentul, pe jos, ca să efectuăm un ultim antrenament. Şi am pornit pe traseul de pe Jepii Mari spre Peştera. Fără grabă am ajuns după-amiaza şi la tabăra organizată de către Clubul pentru Protecţia Naturii şi Turism unde am fost luaţi în evidenţă. După acest lucru ne-am instalat cortul, cu intrarea spre răsărit şi cu axul orientat pe direcţia nord-sud astfel încât să nu-l amplasăm exact în calea vântului.

Până să înceapă şedinţa de la ora 20.00, în care traseul era descris amănunţit am plecat la cabana Padina să luăm masa. Preţurile la această cabană sunt mai mici decât în multe locaţii din Valea Prahovei, fiind foarte accesibile motiv pentru care ne-am interesat de ce se duce o astfel de „politică”. Astfel am aflat că este singura modalitate de a-şi păstra gurpurile de turişti şi pe timp de criză economică.

Ne-am întors în tabără şi am stat la discuţii cu membrii clubului ce organiza maratonul. La şedinţă am aflat că participanţii vor lua startul diferit, categoria ELITA va pleca a doua zi la ora 6:00 a.m. iar pentru categoria HOBBY startul va fi o oră mai târziu. Organizatorii au sfătuit toţi participanţii să deţină asupra lor echipamentul obligatoriu întrucât verificarea acestuia va fi efectuată pe traseu, în posturile de control. După alte indicaţii am plecat fiecare echipă la corturi.

Ziua II, 16 iulie 2010

La ora 5 a.m. ne trezim şi începem să ne facem rucsacii. Orice obiect inutil este îndepărtat şi orice este obligatoriu îl luăm cu noi. Nu luăm în plus decât două cutii cu energizant, tablete de ciocolată şi miere. Ajungem apoi la linia de start iar unul dintre organizatori începe numărătoarea inversă. Evident că la cifra zero concurenţii s-au repezit înainte uitând că participă la un traseu de anduranţă şi nu la un maraton pe drum drept. Fugim şi noi o vreme spre Padina, că asta era iniţiativa majoritară apoi la un moment dat facem stânga şi începem să urcăm pe o potecă, mai puţin umblată de oameni. În 20 minute le tăiem calea la alte echipe iar până la golul alpin scosesem un timp foarte bun. Ajungem în Valea Dorului la 7:18 şi continuăm să alergăm spre Cota 1400. Din Drumul de Vară abordăm o altă potecă şi ieşim tocmai în Drumul Vechi al Cotei ce trece pe lângă Schitul Sf. Ana. În 7 minute de la schit ajungem şi la postul de control de la Poiana Stânii.

Până aici am făcut două ore de la Peştera, depăşind chiar şi propriile aşteptări. După încă o oră ajungem şi la Piatra Arsă timp în care depăşisem alte echipe. Devenise obişnuinţă ca la urcare să depăşim trei-patru echipe. Majoritatea celor care fugiseră cât au văzut cu ochii de la Peştera, începuseră să dea semne de slăbiciune astfel că noi care păstrasem acelaşi tempo, nu obosisem absolut deloc. Coborârea pe Jepii Mari a fost extraordinară, apăream de nicăieri în calea echipelor bune şi ne „evaporam” după câteva curbe. Înainte de concurs realizasem o schiţă cu potecile ce intersectează traseele marcate iar la şedinţa de la Peştera ni se spusese că este la latitudinea noastră daca folosim scurtături sau dacă vrem să mergem şi noaptea.

Înainte de a trece de Valea Urlătorii Mici un echipaj advers a mirosit ceva şi un timp s-a ţinut scai după noi. Ne-am făcut că ne oprim pentru a-i lăsa să ne întreacă. S-au oprit şi ei ceva mai jos, neieşind din raza vizuală. Am început iar să coborâm, ei după noi. Şi atunci am schimbat planul, ne-am întors înapoi. În loc să coborâm Jepii Mari am început să urcăm. Probabil au crezut că suntem nebuni şi au plecat mai departe. Aşa am reuşit să coborâm pe o altă potecă şi să le facem cu mâna dintr-un luminiş aflat mult mai jos decât ei. Alergând, am ajuns rapid la intersecţia traseelor de pe Jepii Mari şi Jepii Mici după 3 ore şi jumătate de la Peştera. În ritmul acesta aveam asigurat un loc pe podium. Pe traseul de pe Jepii Mici mai erau însă multe echipe cu experienţă însă multe erau obosite  după startul rapid de la Peştera.

Întrecem pe câteva scurtături două echipe apoi în faţă vedem o echipă redutabilă. Esenţa planului nostru a fost că acest concurs se decide pe traseele de abrupt dinspre Bran şi nu pe traseele accesibile din Abruptul Prahovean. Astfel, am mărit ritmul apropiindu-ne de unii până la o curbă de unde ne puteau vedea. Aceştia când vedeau că ne apropiam şi anterior nu ne văzuseră mai jos de ei, urcau în ritm şi mai alert.

Îi mai lăsam să ia avans apoi iar îi ajungeam fără să-i întrecem. Rând pe rând se opreau pentru câteva minute să se odihnească momente în care noi plecam mai departe. Şi cum totul mergea prea bine şi peste aşteptări, în sensul că nu am crezut că Jepii Mici va pune atâtea probleme echipelor participante, am avut şi noi un ghinion. Coechipierul meu a dat cu genunchiul de un colţ de stâncă şi ritmul a devenit unul de coşmar. Datorită avansului luat doar o echipă ne-a depăşit de la Babele la Peştera. În Hornurile Caraimanului îl întâlnisem pe şeful Salvamontului Buşteni care verifica traseul pentru a amplasa ulterior cabluri sau stâlpi. Dumnealui ne-a spus ceva de o echipă pe care a văzut-o trecând în urmă cu vreo 2-3 ore, lucru pentru care ne-a luat râsul. El spunea vorbele astea deoarece  suntem „prieteni” vechi, nimeni nu a redat mai corect ca mine acţiunile lor, de salvare. Coborârea spre Peştera a fost un dezastru. Pe traseul turistic Babele –Peştera realizasem în timpul antrenamentelor un timp de maxim 20 minute. De data aceasta am făcut 40 de minute iar în total pierdusem mai bine de o oră.

Ajungem la Peştera şi auzim că abandoanele se succedă continuu fie pe Caraiman fie la Peştera. Stăm pe gânduri 30 de minute, mai o cremă analgezică, mai o faşă şi luăm startul către Vf. Omu. Lucrurile merg bine şi în aproximativ două ore ajungem la Omu acoperiţi de strigătele de încurajare ale celor din postul de control. C.P.N.T.-iştii ne oferă sucuri şi apă minerală şi începem coborârea pe Valea Cerbului pentru a trece pe la postul de control de la Gura Diham. Datorită accidentării am ajuns la postul de control după circa 2 ½ ore, având mare noroc cu poteca nemarcată ce se desprinde din zona Poiana Coştilei şi iese în spatele cabanei amintite.

După colantul aplicat pe foaia de concurs începem urcuşul spre Poiana Izvoarelor tot mai sceptici în ocuparea unui loc în primii cinci. Ajungem în 45 de minute la Pichetul Roşu iar întunericul deplin ne înconjoară când am ajuns „La Prepeleac”. Acolo îi ajutăm pe cei din punctul de control să aprindă focul, mai schimbăm câteva vorbe şi pornim prin jungla de buruieni şi jnepeni de peste 2 metri înălţime, existentă pe Abruptul Bucşoiului. Reuşim după un timp să ieşim în zona stâncăriilor şi ne oprim câteva momente să admirăm panorama. Se vedeau luminile multor oraşe, un brâu luminos înconjura atât Bucegii cât şi Postăvarul. Urcam printr-o linişte deplină, nici măcar vântul nu adia. Zgomote diverse se auzeau de mai jos din jnepenişuri, perechi de ochi luceau când lumina frontalei ajungea la baza unor stânci din preajma noastră. Am continuat şi doar panta abruptă ne trezea la realitate, totul în jur fiind captivant. Doar urcam Bucşoiul, unul dintre cele mai dificile trasee de abrupt ale Bucegilor. Sus la Vf. Bucşoiu, ne aşteptam să vedem vreo lumină la cabană sau la staţia meteo de la Omu, dar nu era.

În schimb, organizatorii maratonului instalaseră pe o stâncă un fel de far ce lumina constant. Bucşoiul nu ne-a obosit, mai mult ne-a relaxat, pentru că datorită accidentării nu se putea aborda un ritm susţinut. Imediat ce am ajuns în vârful Bucşoiului, de la Omu ni s-a semnalizat cu lanterna. Apoi după câteva urcuşuri şi coborâşuri am ajuns în cabană, loc în care ajungeam a doua oară. Mai trebuia însă să ajungem la acelaşi post şi a treia oară însă din altă direcţie…dinspre Bran. În cabană câţiva participanţi dormeau pe bănci iar alţii mâncau. Cum nu vroiam să abandonăm chiar dacă acum venea partea mai dificilă a maratonului am plecat singuri prin noapte. Nimeni în faţă, nimeni în spate. Era ora 1 noaptea.

Ziua III, 17 iulie 2010

Începem să coborâm la lumina lanternelor pe traseele ce coboară spre Bran. Noi trebuia să urmăm traseul marcat cu triunghi galben ce coboară Valea Ciubotea. În Şaua Hornurilor întâlnim însă un echipaj ce urca din Valea Gaura. Stupefiaţi îi recunoaştem pe cei pe care îi depăşisem, facem nişte calcule şi tot nu ne iese. De întrecut nu aveau pe unde să ne depăşească, dacă ne depăşeau i-am fi văzut, coborârea pe Valea Ciubotea şi urcatul pe Valea Gaura înseamnă un timp de 4-5 ore pentru cineva care aleargă bine, noi aveam două-trei ore întârziere faţă de timpul optim…ceva nu se potrivea, însă aveam să aflăm câteva ore mai târziu.

Am urmat poteca ce coboară în partea superioară a Văii Ciubotea unde era o dată o stână. De data aceasta, nu era decât iarbă până la brâu ce creştea printre bolovani astfel că înaintarea devenea anevoioasă. Totuşi un gând ne obseda: nu ai cum să cobori rapid pe această vale, aşa că, cum au reuşit echipajul pe care-l întâlnisem să facă acest lucru într-un timp atât de scurt.

Cu greu desluşim poteca prin iarba mare, ceea ce ne-a întărit convingerea că puţine echipe au trecut pe aici. La Vf. Omu am consultat foaia celor din postul de control şi am văzut că eram a noua echipă ce ajungea pentru a doua oară la acest punct. În condiţii normale, fără accidentare am fi fost a treia echipă. Cea mai dificilă parte a maratonului este fără doar şi poate segmentul de pe Valea Ciubotea. Nouă ne-a luat 3 ore să ajungem la postul de control existent în Refugiul Ciubotea. O coborâre dificilă prin teren abrupt, fie gol alpin, fie pădure. Pustie, sălbatică şi plină de diferite animale această vale a muntelui Ciubotea. La refugiu am fost întâmpinaţi cu paste cu brânză şi ceai cald, iar când am aruncat o privire pe foaia cu echipele ce au trecut pe acolo nu ne-a venit să credem….doar 6 echipe trecuseră pe acolo, aşa că unde erau restul? Îi spunem celui din postul de control de această situaţie, acesta sună la Omu şi aflăm că alte şapte echipe au pornit spre refugiul Ciubotea în afară de noi, în ultimele trei ore. Cu toate acestea, pe noi nu ne-a mai depăşit nimeni în pofida faptului că aveam un ritm destul de lent. Pornim spre Valea Gaura şi lăsăm poteca turistică pentru o scurtătură destul de lungă. Pe aceasta am văzut o mulţime de urme de adidaşi…pe unele le ştiam, câţiva concurenţi aveau adidaşi originali de la firme de prestigiu mondial. Încet se adunau suficient detalii pentru o concluzie. Prin pădurea de molizi am ajuns după o vreme în Şaua „La Poliţe” pe marcaj cruce roşie şi de acolo iar am început să coborâm. Primele raze ale soarelui ne-au ajuns în prima poiană după ce am depăşit liziera pădurii.

Postul de control nu era acolo unde era trasat pe hartă, şi anume în poiana din zona Cascadei Moara Dracului ci mult mai jos, într-o altă poiană exact cum se spusese la şedinţă. Ne oprim să bifăm pe foaia de concurs şi acest punct. Aruncăm o privire pe lista cu echipele ce trecuseră pe la acest post şi vedem că erau cel puţin zece. Era limpede că o situaţie clară, clasamentul real era ţinut nu mai la tabăra de la Peştera. Urcăm şi vedem o potecă în stânga, mă apropii şi găsesc aceleaşi urme de adidas originali.

Concluzia: decât să coboare dificila Vale a Ciubotei unele echipe au ales să coboare pe Valea Gaura, mult mai accesibilă şi cu zone lungi pe care poţi să alergi, să evite postul de control pe poteca observată de noi în stânga, să urmeze o scurtătură în dreapta care îi duce în scurt timp la refugiul din Ciubotea. Aşa că au coborât pe Valea Gaura şi au ajuns la refugiul din Ciubotea ca şi când ar fi coborât pe Valea Ciubotea. Apoi au urcat înapoi pe Valea Gaura ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, au trecut pe la postul de control şi au continuat urcuşul spre Omu. În opinia noastră, coborârea pe Valea Gaura nu reprezintă nici măcar jumătate dintr-o coborâre pe Valea Ciubotea.

Desluşind misterul am pornit mai departe şi până în prânz eram pentru ultima oară la Vf. Omu, felicitaţi de cei de acolo şi am pornit pe traseul de întoarcere. În mod normal am fi fost de peste 6 ore la Peştera aşa unul dintre noi fiind accidentat ne-am mişcat mai greu. Totuşi cu voinţă am coborât şi muntele Guţanu până în poiana cu acelaşi nume. Ne oprim şi căutăm cu privirea postul de control, nu înainte de a scăpa de nişte câini ciobăneşti. Cum nu zărim postul mai pierdem 2-3 minute. Ne-am uitat mereu în spate dar alte echipe nu se vedeau. Înspre Şaua Strunga se zărea cineva, imposibil de ajuns în condiţiile existente. La un moment dat, vedem în stânga jos două corturi şi suntem văzuţi la rândul nostru de către cei de acolo. Strigătul specific celor de la Clubul pentru Protecţia Naturii şi Turism (C.P.N.T.) ne îndreaptă spre acele corturi, unde spre uimirea noastră întâlnim trei fete. În timp ce ne aplică colantul pe foaie ne acoperă cu încurajări să terminăm maratonul, aflăm de alte abandonuri ale unor echipe renumite. Depăşim o stână şi ne surprinde o ploaie straşnică dar nu ne lăsăm şi continuăm până în Şaua Strunga unde era ultimul punct de control. Mihai, coechipierul meu accidentat, îşi adună ultimele puteri şi pornim spre Padina. Am fost prima şi ultima echipă care a trecut cu zâmbetul pe buze de Şaua Strunga. Ne-am încercat şansa, cunoaşteam perfect orice cărare montană. Am luat startul cu gânduri cinstite si cu deviza „dacă nici noi atunci cine”. Muntele nu şi-a arătat părţile negative cu noi. În timp ce urcam pe Valea Ialomiţei spre Omu peste concurenţii aflaţi pe Jepii Mici ploua cu găleata. Spre Omu urcam pe soare printre stropi rari de ploaie care ne răcoreau. Pe Bucşoiu şi la Omu unde ne aşteptam să întâmpinăm ploaie, grindină, ceaţă sau vânt puternic am avut parte doar de linişte şi slabe adieri. Accidentarea lui Mihai a pus capăt speranţei de a ocupa un loc pe podium însă nu se întâmplă nimic fără un scop pe lumea asta, scop ce se relevă mai devreme sau mai târziu. Ne-am apropiat de Padina întorcând mereu privirea în spate pentru a vedea dacă se mai apropie vreo echipă.

Am ajuns cu bine la Peştera, totuşi cu gândul că fără acel ghinion eram cu siguranţă în primele 5 locuri. Ne gândeam deja că suntem undeva după locul 20. La 100 metri de linia de sosire, C.P.N.T.-iştii dotaţi cu clopote, trompete şi vuvuzele ne-au întâmpinat zgomotos şi ne-au întins panglica chiar dacă nu eram învingători. În spatele acestei panglici Cornel Spiridon, şeful C.P.N.T-ului ne-a luat în braţe, probabil nimeni nu se aştepta să terminăm maratonul după accidentarea avută însă cu voinţă multe lucruri devin posibile.

Cuvintele nu vor reda niciodată prezentul trăit pe potecile Bucegilor, experienţa de neuitat prin participarea la acest deosebit eveniment. Felicitări pentru organizarea acestei competiţii C.P.N.T. –ului şi pentru dăruirea fiecăruia din membrii săi. Au fost părţi dintr-un tot şi nicio secundă nu au creat alte impresii. Nişte oameni deosebiţi!

Mulţumim pe această cale celor care ne-au sprijinit în această competiţie: „Ziar de Sinaia”, terasa „La Sami”, complex turistic Stâna Regală, celor 5 persoane care s-au deplasat la Peştera în ziua de sâmbătă pentru că au crezut că s-a întâmplat ceva cu noi, mai ales că telefoanele nu mai aveau baterie, adevăraţi prieteni, colegilor din Bucegi Natura2000 care au plecat la primele ore ale dimineţii pentru a ne întâmpina pe Valea Gaura, prietenilor de drumeţii care ne-au pus la dispoziţie anumite accesorii montane, celor din Poiana Ţapului care se pregăteau să plece după noi pe Abruptul Bucşoiului spre Ciubotea locuri unde comunicarea telefonică se pierduse. Fiecare dintre cei enumeraţi mai sus s-au dovedit a fi oameni mai presus de orice interes iar liantul de legătură a fost unul singur…MUNTELE!

Dintre toate echipele participante la Marathonul 7500, la categoria ELITA, nu mai 15 echipaje au reuşit să treacă linia de sosire. Restul s-au pierdut pe trasee, au abandonat, au fost descalificate. La acest maraton, echipa Bucegi Natura2000 a ocupat locul 8, obţinând medalii, diplome şi tricouri.

Mulţumim tuturor!

Să ne vedem sănătoşi la anul!