Traseu turistic printre Clabucete cu boncanit de cerb, episoade de istorie, peisaje, multe ciuperci si un bulz de exceptie

Un traseu foarte frumos… poate si pentru ca atunci cand gandesti pozitiv si universul iti intoarce tot la fel 🙂 Sau poate ca alaturi de oamenii potriviti si lucrurile se intampla frumos. Sau poate ca bucuria clipelor sta cumva si in propriile noastre maini. Poate toate acestea si nu numai 🙂

Vremea nu a fost ea cine stie ce dar important este sa iesi in natura…

Vorbisem sa ne intalnim in Azuga, la biserica Sf. Treime. Am ajuns un pic mai devreme pentru ca voiam sa fac niste poze…

Mijloacele de locomotie raman in parcarea de la biserica, desi noi mergeam pana la capatul Azugii, ca sa intram de langa pastravarie in traseul de pe Clabucetul Azugii. Totusi, am zis sa mergem pe jos pentru ca in drumul nostru sa mai cumparam ceva…si apoi Azuga nu e chiar asa de lunga si merge parcursa la o cafea 🙂

Prin zona pietei este un Mega Image sau un Profi, ceva de genul si am luat cate ceva de pe acolo… pufuleti 🙂 niste eclere pe care le-am mancat in parc, aveam la mine niste struguri dobrogeni luati din Busteni, alte deserturi… Cred ca magazinul e Profi daca am luat eclere 🙂

Am fixat pauza de masa la cabana Garbova, unde sa mancam un bulz. Adica noi voiam sa parcurgem Clabucetul Azugii, sa iesim la Susai, de aici la Clabucet plecare, apoi cabana Garbova si coborare tot la Azuga. Fixul meu cu inchisul cercului…

La 10 am plecat de la biserica, pe la 11:10 am intrat in traseu… doar plecasem la plimbare. Alesesem sa urcam Clabucetul Azugii pentru ca se urca puternic de tot 🙂 Chiar si asa am sporovait cam toata urcarea pana ne-a interupt boncanitul unui cerb.

Deci cine a fost sambata prin Valea Azugii sau a stat si duminica, a avut ce auzi sau vedea. Toata Valea Azugii a fost numai un boncanit, excluzand din asta, Limbaselul unde erau exploatari in toi. Din cand in cand auzeam din diferite vai sau culmi, cum se chemau/provocau cerbii.

Acelasi lucru de ani de zile

Intersectia Limbaselul cu Valea Azugii. Pe baietii cu motoarele i-am intalnit mai tarziu la Susai. Noi am urmat marcajul banda albastra.

Vreo 3 ore dureaza traseul, noua ne-a luat mult de tot… cred ca pe la 15:30 eram la Susai.

Peisaj spre Muntii Baiului

Drumul spre Sorica

Clabucetul Taurului si o cruce pe varf

Pe Clabucetul Azugii

Linistea nu o tulbura nimic, in afara de cerbii de prin vai. Un concert natural pe cinste… In Valea Prahovei cele mai bune filmari cu boncanitul cerbului apartin lui Valerică (Ninca Valeriu):

 

Cabana Garbova peste deal

Undeva, cam departe, se profila un fag superb. A crescut atat de frumos incat ai crede ca l-a toaletat cineva.

Pe unde au cazut obuzele in Primul Razboi Mondial. Calcand pe Clabucetul Azugii sau pe cel al Taurului, nu ai cum sa nu-ti amintesti de traducerile d-lui Razvan Neagoe din Azuga. Acesta a tradus din jurnalul unui ofiter neamt episoadele luptelor din aceasta zona. Iata un link:

https://buceginatura2000.wordpress.com/2018/06/03/azuga-la-centenar-cercetatorul-razvan-neagoe-si-jurnalele-de-front-reconstituirea-luptelor-din-muntii-azugii-ii/

Se pare ca pe Clabucetul Azugii au curatat pasunea de ienuperi. Ceea ce este foarte bine. Pentru ca pasunea e pasune si padurea padure. Parca vad ca apar si pe aici, plantatori ocazionali sa impadureasca ei 🙂 In loc sa impadureasca terenuri degradate, padurile rase de tot felul de inconstienti, multi se trezesc sa impadureasca pasuni montane. Perdele forestiere pe la campie, pe margini de drumuri, nu ar planta…

O chestie din aceasta de inlaturare a vegetatiei lemnoase ce ocupa pasunea, trebuie facuta la Posada, pe muntele Florei. Acolo un intreg versant este pe cale sa se acopere de arbusti de paducel. Stana este astazi in mijlocul acestor tufe. Pentru ca nimeni nu a mai intretinut pasunea de acolo de peste 15 ani.

Undeva printre molizii din fata se vedea un fel de adapost. Am zis sa mergem sa vedem ce o fi.

E clar ca aici au stat cei care au curatat pasunea… Nici nu ai crede ca aici au locuit oameni din secolul XXI. Sa nu mai zic ca prin spate sunt niste adidasi cu crampoane, de fotbal 🙂

Am plecat mai departe…

O stana darapanata pe un versant

Stana de pe Clabucetul Azugii

Iata cum arata interiorul unei stane si ne mai intrebam de ce nu se mai face nimeni cioban. Cum este in aceasta stana este in peste 90% din stanele montane. Bine, se poate si mai rau…

S-au gandit ca poate trece unul mai flamand, ca poate are nevoie de ceva. Au lasat chibrituri, lemne, diverse, sa se descurce cine ajunge pe acolo. Acest aspect arata ca astia de la stana fac ciobanie de zeci de ani si vin cu niste chestii de demult. In fiecare stana, se lasa in alte timpuri un minim necesar ca la un refugiu…

Acum, pe mine m-a fascinat altceva:

Prin acele gauri mici-mici umbla de colo-colo niste si mai mici devoratori de lemn… ei produc rumegusul acela.

Deci la cum arata stanele in ziua de azi, nu prea gasesti amatori. Daca a dat si de Facebook, nu-i mai arde aluia de oierit.

Pe unde am umblat, am vazut o multime de ciuperci, fie comestibile, fie necomestibile. Imi zicea un prieten ca nu prea au iesit ciupercile. Cred ca prin zonele de ieri, adunam 30 kg de ciuperci comestibile, lejer.

Vinecior

Mitarci, mitarcute, doar denumirea latina conteaza si ca sunt comestibile.

Pe langa drum o bucata dintr-un obuz. Il iau si eu si-l asez pe o buturuga pentru poze.

Mai intalnim niste ciuperci, tot comestibile si apoi parasim poteca, pentru o alta mai veche:

La un moment dat vedem niste caramizi. In mijlocul padurii…

Pe acestea un MT

Ma uit de jur-imprejur, uitasem de cerbi, de orice 🙂 Vad un crater si zic: un pichet de graniceri distrus de bombardament. Niste ruine situate mai departe, ascunse de vegetatie, imi intregesc concluzia. Deci artileria germana a tras de la Timisul de Sus un singur obuz, in toamna anului 1916 si au distrus o cladire situata in imensitatea padurii. Obuzul a cazut la mica distanta de acea constructie (nu era pichet) si a pus-o la pamant.

Ceea ce ma duce cu gandul la artileria romaneasca amplasata pe Cioplea ca sa apere Predealul si la incendierea bisericii catolice de la Timisul de Sus. Catolicii si acum vorbesc ca artileria romana din Predeal le-a incendiat biserica si ca, in replica, artileria germana a bombardat manastirea ortodoxa Sf. Nicolae din Predeal. Este evident ca armata romana aflata in retragere si dotata prost la capitolul armament, avea o mana de tunuri amarate care foloseau altitudinea pentru a face si ei cat de cat, mai dificila inaintarea inamicului.

Cel mai probabil trageau la ochi si asa au dat foc bisericii catolice, dintr-o greseala. Ca daca voiau sa o incendieze, ii dadea cineva foc in timpul retragerii, ca doar atunci treceau pe langa aceasta.

Buun… si mai umblam creanga o vreme dupa care iesim in ceea ce azi poarta numele de „Drumul lui Ceausescu”… ca mai aveam un pic si am fi ajuns pe la cabana Trifoiul.

Triunghiul albastru vine de la Trifoiul si merge la Susai. Pe o buturuga ce sa fie, ce sa fie…

Niste veveriti si veverite plus un trib de pârşi… carau ciuperci. I-am lasat sa stranga cat mai multe si apoi m-am dus si le-am luat. In padure doar mai erau atatea?!?

Ce frumuseti, una si una.

Gata, nu am mai lasat una…

Mai departe, pe drumul acesta minunat… pacat ca nu l-a mai intretinut nimeni. Ce fain ai fi legat Susaiul de Trifoi… ce alee de promenada…

Cred ca ceva de la un dispozitiv de ochire… tot din WW1, tot pe drum.

In fine, la cativa metri de Susai, cabana si complex, unde a fost nunta celor doi: Evi si Mario sau Evi si Maria ca tot vine referendumul. Un referendum care nu-mi spune nimic si de care nu avem nevoie. Nu din cauza acestei problematici, merg rau lucrurile de peste 25 de ani in Romania. Se intelege de la sine ca doi barbati sau doua femei nu pot procrea un copil. Si prin referendum sau nu stiu cate legi, nu ai sa schimbi orientarile acestea, existente de mii de ani. Fiecare sa traiasca asa cum vrea el, ca nu mai suntem in dictatura. Fiecare e direct raspunzator de ceea ce face.

Aici erau baietii cu motoarele, la o cafea 🙂 Noi nu ne-am oprit… pentru ca aici merg doar astia din orase, mai obositi. Daca si Susaiul mai e „pe munte” atunci… 🙂 Desi are nume de cabana, nu are nicio treaba cu asa ceva. Esti ca la o terasa oarecare din oras. Nu are nimic special.

„Cabana” e mai spre dreapta, acesta este complexul Telefericului Prahova, inchis pentru renovare 🙂

Am marit pasul ca sa mai si ajungem la cabana Garbova, la bulz. Doar nu credeti faza de mai sus cu „veveriti” si triburi de parsi. Sunt ciupercile alese de mine pentru o tocanita. Am scris asa pentru ca vorbisem de acest scenariu pe traseu si pentru ca multi citesc trei cuvinte de sus, unul de la mijloc si finalul. Si vreau sa citesc cum am lasat animalele fara mancare :))

De la statia superioara a telescaunului Clabucet am intrat in ceata. Insa in 15 minute eram la cabana Garbova.

Si aici erau cativa cu motoarele. Ia uitati cum ii alearga cainii…

Intram in cabana, dam buna ziua desi se apropia bine seara. Cabanierul ne raspunde cu bine ati venit. Luam o cafea si asteptam bulzurile. Intre timp, descoperim ca avem la noi si fructe uscate: papaya si mango.

Suntem intrebati de unde venim si unde mergem. Venim de la Azuga si mergem tot la Azuga. Suntem toti de acord ca ne prinde noaptea. Dar e ok! :)) Cand ramanem singuri ne intrebam fiecare, ce naiba au atatia cu chestia asta cu prinsul noptii. E ok si noaptea.

Pana vin bulzurile, facem galagie, ne hlizim, vorbim de alte trasee. Gata… si vine „masa”. Ce dezamagire am fi trait sa nu fi fost bun, dupa atata drum :))

Farfuria nu conta dar nici pe bulz nu-l pune prea bine in evidenta. Dar e cel mai mare bulz si cel mai bine facut… mancat de cand ma stiu. Prin interior branza de burduf originala si costita, mamaliga nu era nici multa nici putina, mi s-a parut ca e mai multa branza decat mamaliga.

Pe la orele 18 am plecat, se mai ridicase si ceata. Oricum, de la vreme era destul de intunecat.

Pe punctul albastru am zis.

Cauta soareci prin iarba. Ii scana de la inaltime si apoi le dadea fatala :))

Crucea de pe Clabucetul Taurului… va fi sfintita curand dar e alt eveniment.

Eveniment care este in faza de pregatire…

Cam intr-o ora eram in Azuga, tot la iesirea spre Valea Azugii 🙂 Si ia-o iar la pas spre centru 🙂 Chiar era fain insa, cu vreo 10 minute inainte de a ajunge la biserica s-a pornit ploaia. Asa ca nu am folosit pelerinele pe traseu, le-am folosit in oras. Si aceasta a fost ziua…

Azuga la Centenar: Cercetatorul Razvan Neagoe si jurnalele de front; Reconstituirea luptelor din muntii Azugii (I)

Stiti cum se spune, cand privesti doar langa tine, nu vezi ce se intampla in alte locuri! Cam asa stau lucrurile si cu acest an, Centenar-Marea Unire… Anul trece, noi cu gandul doar la ziua urmatoare, scapam ideea si imaginea de ansamblu. Poate ca nu toti, poate ca mai si lasam in urma fapte care sa arate ca macar intr-o zi, am facut si noi ceva pentru marcarea acestui moment unic. Cum am mai zis, noi un alt Centenar nu o sa mai prindem…

Se intampla la Azuga niste lucruri foarte frumoase…

Consilierul local d-l Mihai Grama si alte persoane, dar dansul este sufletul actiunilor la care voi face referire, au restaurat fantana monumentala ridicata in anul 1906, replica dupa fantana lui Manole de la Curtea de Arges. Tot in acest an, la Azuga va fi restaurat si bustul unui cunoscut general insa, despre aceste actiuni, voi mai vorbi pe viitor, fiind destule de ample.

Astazi, articolul meu se refera la un om de o mare valoarea morala, intelectuala, educat, cu bun simt, astfel de oameni sunt azi din ce in ce mai putini. Nu in ultimul rand, un om precis si un bun profesionist. De regula, nu prea ma inteleg cu oamenii exacti, pentru ca mi se par lipsiti de inspiratie, de imaginatie, mereu prinsi in canoane si reguli stricte, fara posibilitati de evadare si fara planuri umane. Matematica atunci cand e doar matematica, adica daca in tot ce faci folosesti numai exactitati, intrerupe in opinia mea, orice fel de evolutie. Numai ca, omul acesta este in multe feluri: si matematic, iese si in natura, calculeaza tot felul de chestii, cerceteaza… Deci, eu, in lumea mea :)) chiar sunt un fericit ca stiu astfel de oameni si numai cu voia lui Dumnezeu se intampla niste lucruri frumoase. Nu sunt cel mai credincios, nici pe departe, dar Dumnezeu e Dumnezeu si pot sa fiu inclus in randul la orice religie, secta, ca nu imi pasa. Aici lucrurile sunt clare, nu o dam cu inspiratia divina si alte zapaceli, Dumnezeu e Dumnezeu si punct 🙂

D-l Razvan Neagoe din Azuga, un om special, un tatic model ca asta omisesem, s-a gandit ca daca tot vorbim de Centenar si nu prea sunt initiative serioase la acest moment, sa faca el un lucru inedit si in acelasi timp serios si durabil. Prin urmare, a gasit un jurnal de front, o carte a unui combatant german, participant la luptele ce s-au dat in preajma orasului Azuga. Dansul s-a apucat de treaba si a inceput sa traduca tot ce scria despre aceste lupte. A realizat doua prezentari pe Facebook pana acum, aducand in atentia tuturor aspecte de care nimeni nu auzise.

Inclestarile din zona Azugii sunt prezentate in acel jurnal cu realismul acelor timpuri, ceva neobisnuit si mai greu de inteles pentru omul de azi, situat in spatii mult mai confortabile… atat fizice dar mai ales psihice.

Cu aprobarea d-lui Razvan, am copiat traducerea dumnealui pentru a se regasi si pe acest blog.

Articolul se numeste: „Azuga în Primul Război Mondial – în viziunea inamicului (partea I)” si a fost publicat la data de 17 mai 2018, pe Facebook. Adica de Ziua Eroilor:

Introducere:

La 100 de ani de la întemeierea României moderne și de la sacrificiul bunicilor și străbunicilor noștri în Primul Război Mondial, am ajuns să fim conduși de niște agramați, hoți și mincinoși proveniți, atenție, dintre noi și votați de noi cu mânuțele noastre.

Aș fi vrut să încep altfel, dar nu pot. Trebuie să aflăm unde am greșit și să corectăm; nu știu cum am putea altfel să onorăm mai bine sacrificiul celor care cu siguranță se așteptau la un altfel de viitor. De aceea, vă propun să privim puțin diferit Primul Război Mondial, care a lăsat urme adânci în jurul orășelului nostru: vă provoc să-l privim prin ochii celor care atunci ne erau dușmani.
Există în limba română multe lucrări despre Primul Război Mondial, unele foarte bine documentate și de-a dreptul monumentale. Există traduse în limba română chiar și memoriile generalului Erich von Falkenhayn, care a condus forțele germane în luptele din zona noastră.
Am găsit însă o carte scrisă de un ofițer german, Wolf Jan Dose, care nu a fost tradusă încă în limba română și care descrie în amănunt, „la pas” chiar, luptele din jurul Azugii din toamna anului 1916. Cartea a fost tipărită în 1922 la Hamburg. Am început să traduc special pentru voi capitolul 4, care tratează tocmai zona noastră. Veți regăsi multe locuri familiare, dar și unele care s-au pierdut în istorie (cum ar fi casele și funicularul de la Ritivoiu și calea ferată îngustă de pe Valea Azugii).
Vă invit cu drag la lectura primei părți – dacă vă simțiți în stare să citiți istoria nepoleită a luptelor din aceste locuri, din vremea eroilor pe care îi comemorăm astăzi.
Editia din anul 1922

REGIMENTUL 187 PE CÂMPUL DE BĂTĂLIE

Din povestirile camarazilor de regiment
Wolf Jan Dose
Capitolul 4: Bătălia de la Trecătoarea Timișului
După luptele de la Trecătoarea Vulcan, Batalionul 3 a părăsit zona Petroșaniului și a fost transportat pe traseul Muhlbach [Sebeș], Hermannstadt [Sibiu] și Forgars [numele german corect este Fogaras, adică Făgăraș], până la Sarhany [corect: Sarkany, adică Șercaia]. Apoi au urmat câteva zile de marș prin zona Brașovului către Trecătoarea Altschanz [Pasul Predeluș]. Aici, pe 16 octombrie regimentul a preluat comanda batalioanelor 1 și 3, care se aflau, conform rapoartelor, în poziție pe înălțimile de la Schanzpass [Trecătoarea Predealului].
Trecătoarea Timișului, aflată în fața Predealului, era păzită de regimentele noastre surori și de Divizia 51 de trupe ungare. Pentru a forța această trecătoare, regimentul 187 a primit ordinul de a începe deplasarea, în dimineața zilei de 17 octombrie, către culmea înaltă de 1000 m și deci către spatele inamicului. Batalionul 2 cu plutonul de mitraliere Grothues trebuia să urce către Lacul Roșu cu ajutorul unui funicular. În același timp, Batalionul 3 va înainta din direcția Paltinu spre Clăbucetul Azugii. Cele trei companii rămase din Batalionul 1 vor prelua paza Trecătorii Predealului precum și a flancului stâng al Batalionului 3. Un participant al Batalionului 2 a făcut următorul raport privitor la zilele bătăliei:
Ghereta de graniceri
„Pe 16 octombrie am mărșăluit către Trecătoarea Predealului și ne-am odihnit la o gheretă de grăniceri. Am luat prânzul în comun. De mult timp așteptam poșta și aprovizionarea, care avea să ne aducă dulciuri și țigări. Am așteptat toată ziua, plini de nerăbdare. Chiar când pornisem din nou marșul, căruța de aprovizionare a sosit. N-am apucat să ne bucurăm de ea, pentru că a trebuit s-o tragem peste munte. Așa că, indiferent ce încercăm să facem, nouă niciodată nu ne merge bine. Așa că, oricând apare un lucru bun, trebuie să ne bucurăm.
Caruta de aprovizionare
Se pare că cineva se interesa de noi, pentru că, lucru curios, când s-a dat stingerea am găsit un strat de o jumătate de metru grosime de paie. Le pasă de noi doar în situații speciale. N-am irosit ocazia, și am dormit bine înveliți pe stratul moale. Focul ardea mai tare pentru că ofițerii plecaseră la o ședință informativă la biroul vamei. Odată cu plecarea lor, nu ne-a mai deranjat nimeni.
Cam pe la ora 2 noaptea am fost treziți și am primit ordin să ne pregătim de plecare. Din obișnuința căpătată la instrucție, ne-am îmbrăcat pe întuneric, am strâns lucrurile și am așteptat în picioare, unii dintre noi încă somnolenți, în aerul rece al nopții. Apoi batalionul s-a pus în mișcare. Mărșăluiam în coloane lungi, pe muchia unui deal. Apoi marșul a devenit tot mai dificil. Poteca spălată de ploi a pătruns într-o pădure întunecată și mersul era foarte dificil. Te împiedicai de rădăcini și de buturugi de copac. Se auzeau înjurături când cineva călca într-o groapă ascunsă. Trebuia să ținem fiecare aproape de cel din fața noastră. Nu ne mai era frig, ne-am desfăcut gulerele și ne-am împins căștile spre ceafă. Din spate auzeam uneori „stop” și „s-a rupt șirul”, însă noi continuam încet înainte. Din când în când ne loveam de câte un camarad rămas în urmă, care nu se dădea din drum. Într-un sfârșit, a început să se lumineze. Pădurea a început să se rărească. Am mărșăluit până pe muchia abruptă a muntelui. Ne-am întâlnit cu patrula de cercetași care ne asigurase drumul. Aici ne-am oprit.
Aveam o vedere minunată asupra văii și puteam vedea o mulțime de munți și dealuri. Cerul era foarte senin și bătea un vânt rece peste creastă, care ne-a înfrigurat și care vălurea iarba uscată care crescuse în pâlcuri, ca niște tufe. Poteca cobora în valea din partea cealaltă.
Compania noastră constituia vârful de atac. Asta însemna că trebuia să-i atacăm pe români în spatele pozițiilor lor, sau trebuia să mărșăluim către flanc pentru a ușura atacul austriecilor. Românii, cel mai probabil ascunși pe dealul acoperit de pini de sub noi, observau urcarea noastră. Ei puteau determina cu ușurință cu ajutorul hărților, exact muntele pe care ne aflam. Nu era niciun alt drum către vale, astfel încât reperele de pe hartă erau clare.
Drumul era chiar minunat. Sub noi era valea acoperită de ceața dimineții. Lângă noi erau muchii abrupte și poieni încă acoperite de iarbă. La stânga erau câteva ravene. Dacă priveam în spate, vedeam întregul batalion mișcându-se ca un șarpe, pe un singur rând, peste stâncile goale. În aerul curat, oamenii se vedeau incredibil de clar. Dacă românii erau într-adevăr sub noi, atunci cu siguranță ne văzuseră de mult și ne așteptam în fiecare moment să fim întâmpinați de o ploaie de șrapnel. Probabil așteptau să ajungem mai aproape, ca primirea să fie și mai „caldă”. Avangarda intrase în pădure. La dreapta se vedeau mai multe colibe acoperite cu paie. Avansul se făcea cu intermitență, cu o prudență din ce în ce mai mare.
Dintr-o dată, chiar când am ajuns la marginea pădurii, noi cei din față am auzit două-trei focuri de armă. Acum știam că suntem în apropierea românilor, și că lupta va începe curând. Totuși, s-a făcut liniște. Avangarda întâlnise un post de santinelă care s-a retras repede. Inamicul nu părea să fi fost alertat de sosirea noastră.
În spatele nostru, batalionul se mișca încet înainte. Singurele zgomote erau făcute de lopețile pentru săpat tranșee și cănile prinse pe echipament. Am traversat niște desișuri de conifere și ne-am oprit la marginea pădurii. În față aveam o pășune și apoi muntele pe care trebuia să-l atacăm. O priveliște cum rar întâlnești ni se arăta vederii, pe partea cealaltă a văii, dincolo de câteva case mici, era o locomotivă cu aburi. Românii, mulți dintre ei în cămăși, încărcau lăzi și saci în tren.
Funicular Valea Azugii (Retivoi)
Era ora 8 dimineața; trebuia să începem atacul la ora 10, pentru că atunci trebuia să avem suportul artileriei noastre pe această parte a muntelui. Ceea ce nu era în favoarea noastră era faptul că nu ne puteam opri aici ca să mâncăm, din cauza acestor oameni aflați în zonă. Așa că trebuia să mai avansăm. Nu știam cum urmau să decurgă lucrurile. Am auzit un foc de armă tras din direcția în care înaintam. Românii au dispărut rapid de pe lângă case, trenul a scos abur cu putere și a început să ia viteză în vreme ce oamenii noștri trăgeau asupra locomotivei. Caii care erau legați în apropiere s-au speriat de focurile noastre de armă și au fugit. Câțiva români au încercat să scape cățărându-se pe o muchie abruptă, dar au fost opriți de puștile noastre.
Primele focuri de răspuns au șuierat printre pini. Nu mai puteam rămâne aici, o decizie trebuia luată rapid. Compania noastră a ieșit de la adăpostul pădurii. Am traversat terenul deschis cât am putut de repede ca să ne adăpostim în spatele terasamentului. Gloanțele ne șuierau pe deasupra capetelor. În timp ce alergam, am văzut că imediat în fața terasamentului curgea un râu destul de lat. Albia era adâncă, dar apa era mică și se vedeau pietrele de pe fund. Fără să avem timp de gândire, am făcut câte un salt mare în apă și am traversat-o fără să luăm în seamă că apa ne ajungea până la mijloc și că stropii ne săreau până la urechi în timp ce alergam. Gloanțele românești șuierau în stânga și în dreapta și cădeau în apă în fața și în spatele nostru. După ce ne-am oprit ca să ne tragem răsuflarea, am observat repede că se trăgea dinspre vârful muntelui.
Am mers puțin de-a lungul malului până la o cotitură, dar aici malul coborâse până la nivelul râului. Am avansat spre stânga ca să ne adăpostim după case, și de aici am răspuns focului dinspre munte.
Niște români au fost scoși dintr-o casă, patru sanitari și un ofițer rănit. Ofițerul era foarte supărat și gălăgios, iar sanitarii nu voiau să-l bandajeze și să-l transporte pe ofițer. Auzind indignarea noastră, s-au repezit imediat să-și facă datoria. Oamenii noștri au năvălit mânioși în beciul casei, pentru că românii îl împușcaseră pe unul de-ai noștri care tocmai negocia cu ei.
Din zona protejată de case, auzeam în spatele nostru o ploaie constantă de gloanțe. I-am întrebat pe sanitari dacă mai erau alți români în spate. Au spus că nu, dar nu prea i-am crezut. Doar la adăpostul întunericului am ieșit, pentru că o parte din oamenii noștri fuseseră împinși înapoi și nu puteam decât să le oferim acoperire. Românii de pe creasta muntelui erau menținuți sub foc cel puțin pentru a-i ține sub tensiune și a le îngreuna acțiunile.
Am pornit din spatele casei către vârful muntelui. Muntele era abrupt și acoperit cu brazi atât de deși precum țambrele dintr-un gard. În lăstărișul des am văzut un român rănit. Când treceam pe lângă el, și-a luat pușca și a îndreptat-o spre unul din soldații noștri. Un alt soldat, care era în apropiere și a văzut ce încerca să facă, l-a împușcat de la mică distanță.
În fața noastră nu păreau să fie români. Gloanțele lor ne treceau peste capete, în pădurea în care se oprise o parte din batalionul nostru. Înaintam foarte greu. Noi nu trăgeam, doar avansam cu multă prudență; din când în când găseam câte un soldat român mort. Mai sus, copacii erau mai mari dar tot apropiați. Când am ajuns la albia secată a unui pârâu, am văzut pentru o clipă că flancul drept al liniei noastre de tragere rămăsese în spate, la un unghi drept. La stânga noastră, românii începuseră să tragă cu un tun anti-infanterie către vale. Ne-am apropiat de tun; zgomotul fiecărei trageri devenea tot mai puternic.
Din stânga, o voce s-a auzit dintre copaci: „Mai avem legătură cu flancul stâng?” – „Jawohl!”, a venit răspunsul. Apoi, „Mai avem legătură cu flancul drept?” (Nu mai vedeam pe nimeni la stânga mea, așa că m-am aliniat când am auzit vocea.) Imediat a venit și răspunsul, „Jawohl!”. Atunci, prima voce a ordonat, „Înainte marș!”, comandă primită în liniște de către soldați. Am înaintat fără să întâlnim inamicul. Sigur, se auzeau focuri de armă, dar tunul a fost curând redus la tăcere.
Privind în jos, aveam o vedere foarte bună asupra văii. Se vedeau câțiva soldați grăbindu-se într-o poiană, cel mai probabil erau cei responsabili cu muniția. În alt loc, părea că se adună alți soldați. În orice caz, părea că e grabă mare acolo jos. Probabil valea încă era sub tirul puștilor românilor.
Situația de jos contrasta mult cu liniștea de la noi. Tot ce am auzit au fost întrebările despre flancuri și comanda de înaintare.
La dreapta mea, legătura era întreruptă după cel de-al doilea om, și nu puteam să mai vedem pe nimeni. Nu știam de cât timp se pierduse contactul. Ne-am deplasat către locul din care venea vocea, spre stânga. Era un Feldwebel [plutonier] însoțit de un soldat, care observase că ne distanțasem de restul oamenilor. Ne-am oprit și am încercat să reluăm legătura cu cei din stânga. Frumoasă situație. După toate discuțiile și părerile militare, n-am reușit nimic astfel încât până la urmă am tăcut toți.
Am ascultat și în dreapta, și în stânga, printre copaci, pentru că o linie de asalt nu poate înainta fără zgomot. N-am auzit nimic, liniștea era totală. Plutonierul voia să cheme din nou pentru a fi auzit de ceilalți, dar noi l-am sfătuit să n-o facă, nu era indicat să vorbim tare sau să strigăm. Nu știam care e situația exactă din zonă și nici situația din fața noastră.
Ne-am oprit sub niște brazi mari. Păream să fim în vârf sau aproape de vârf, deoarece muntele era mai abrupt și se vedea cerul prin coroanele copacilor.
Era clar că rămăsesem complet singuri în desișul încâlcit. Nu auzeam nici români, nici germani. Era foarte liniște, însă știam că sunt încă români în zonă care ne-ar putea opri înaintarea.
Să ne întoarcem? Nu, asta nu puteam face. Și apoi, unde să ne mai întoarcem? Una peste alta, eram foarte obosiți dar satisfăcuți pentru că înaintasem atât de mult pe munte. Aveam patru puști și două revolvere. Am hotărât să înaintăm cu prudență, ce putea să se întâmple? Era posibil ca românii să fi părăsit vârful muntelui, se mai întâmplase acest lucru de multe ori. Sau poate că cineva din stânga noastră a ajuns deja pe vârf, deoarece părea că linia de asalt se deplasa în acea direcție.
Atenție! În spatele unui copac stăteau doi români, fără arme. Le-am făcut semne ca să se apropie de noi, dar nu păreau să înțeleagă instrucțiunile noastre. Nu înțelegeam de ce.
Când ne pregăteam să reluăm înaintarea, chiar lângă noi a început un zgomot înfiorător. Înapoi, spre dreapta, pe la jumătatea pantei. Zgomot mare, cum se mai întâmplase și la Crivadia. Românii contraatacau, undeva acolo străpunseseră linia noastră. Ai noștri erau atât de departe! Și din stânga a început să se tragă, către vârf. Era mai bine să ieșim din situația aceasta și să ne întoarcem la companie. În acel moment, ramurile desișului au dat la iveală niște mâini îmbrăcate în maro care l-au apucat pe plutonierul care mergea puțin înaintea noastră. Au dispărut imediat, împreună cu cei doi români pe care îi capturasem.
Ne-am dat seama atunci cât de periculoasă era deplasarea prin acest lăstăriș des. Desișul se închidea în urma noastră pe măsură ce ne grăbeam spre vale, cât de repede ne permitea echipamentul și terenul. Coboram spre ceea ce credeam că e compania noastră, jos în vale.
În spatele nostru, cineva a început să tragă dar s-a oprit repede. Zgomotul a coborât în vale. Dintr-o poziție favorabilă, puteam să-i vedem pe români departe în jos, la dreapta frontului nostru. Începuseră să coboare de pe munte. Trebuia să ne deplasăm către stânga, ca sa nu ajungem între români și linia de tragere a batalionului nostru.
Dintr-o dată, cineva a început să tragă către noi. Erau ai noștri, care ne-au recunoscut repede și au încetat focul.
Companiile (mai erau încă una sau două pe poziții) se strânseseră undeva lângă case. Acum avansam mai relaxați, dar în formație strânsă. Eram cu toții de acord că trebuia să le facem românilor o primire „călduroasă”. Ei tocmai pătrundeau în vale dinspre munte. Comandantul companiei mele a fost bucuros să vadă că ne-am întors, și i se părea hazliu că ne-am întors atât de mânioși. Ne-am poziționat aproape de el, și am așteptat să vedem ce se întâmplă. Românii n-aveau nicio șansă. Pinii nu erau foarte deși în acel loc.
După o vreme, am descoperit câțiva români printre copaci. Își puseseră căști germane și trăgeau din spatele copacilor. Mișcarea crengilor îi dădea de gol. Puteam vedea locul în care urma să apară vreunul din desiș.
Dintr-o dată, românii au început să vină în număr mare peste vârf, funicularul s-a oprit după o distanță scurtă și am putut vedea că erau neînarmați. Apoi s-au dus într-o parte, printre brazi.
Din partea noastră se trăgea sistematic și precis.
Avansam încet. Linia de asalt căpătase o mișcare disciplinată și fără întreruperi. Din nefericire, o mitralieră de-a dușmanului a deschis focul asupra noastră din partea stângă. Am avut noroc și nu a pricinuit decât două răni superficiale, nimic altceva. Focul a fost curmat de câțiva oameni de-ai noștri, care au distrus rapid și precis echipa incompententă care manevra mitraliera.
Deodată a izbucnit un zgomot ca de furtună, care creștea în intensitate. Ca un stol de păsări furioase, s-a prăvălit asupra noastră un intens foc de artilerie. Proiectilele zburau pe deasupra noastră și explodau lângă creasta muntelui. Zgomotul stâncilor și al pământului ce se prăbușea se auzea precum cavaleria în galop. Trebuie că era un tun de foarte mare calibru. Era exact ce trebuia pentru a distruge creasta. Avansam din ce în ce mai mult. Românii părăsiseră creasta și se retrăseseră către linia de apărare a Clăbucetului Azugii.
Ne-am dat seama dintr-o dată că ne aflam destul de sus, și puteam vedea dacă pozițiile române fuseseră eliberate sau dacă aceștia erau încă în tranșeele de pe vârf. Am trimis o patrulă să verifice. Până atunci, linia de asalt aștepta într-o poziție favorabilă. Ne întrebam cât o fi ceasul, părea să se apropie seara și ne era foame și sete. Întreaga zi alergaserăm peste tot cu echipamentul greu la noi și abia dacă ne udasem buzele cu puțină apă din bidoane. Mai era și foarte cald. Soarele arsese toată ziua deasupra noastră. Aveam de mâncare doar pesmeți soldățești. Câțiva soldați fuseseră trimiși jos în vâlcel să aducă apă. Contează enorm dacă rucsacul din spate nu atârnă prea greu. S-au tras câteva focuri, noi am auzit doar unul sau două, dar în general era liniște în pădure. Patrula s-a întors repede și ne-am continuat avansul. Românii dispăruseră.
În câteva minute am ajuns în vârf. Abia atunci ne-am dat seama cât de aproape fuseserăm de pozițiile românilor. Erau morți și răniți peste tot. Nu doar artileria făcuse asta, și focul infanteriei fusese foarte distructiv. Corturi, mese, echipament telefonic, mâncare, un vin excelent în bidoane de aluminiu, tot felul de lucruri, echipament, bocanci și veste din blană de oaie erau împrăștiate peste tot. Părea că trupa fusese de artilerie, pentru că nu erau înarmați cu puști vechi ci cu carabine (cele austriece erau foarte elegante), care ne-au atras numaidecât. Avuseserăm dreptate, era un tun aici, unul mic cu care nu se trăsese. Puțin mai departe era unul mai mare.
Pe partea celaltă a muntelui am văzut un vâlcel îngust care se termina în munte, bine acoperit cu conifere. Austriecii, care se aflau la dreapta, ne-au întâmpinat cu o salvă care ne-a șuierat pe deasupra capetelor. A trebuit să fluturăm steagul nostru negru-alb-roșu ca să știe că suntem noi.
Ne era greu să înțelegem de ce au părăsit românii acest munte. Erau foarte bine amplasați și mult mai puternici decât noi.
Companiile s-au poziționat și patrulele au pornit în cercetare până la Clăbucetul Azugii, care era de asemenea părăsit și pe care urma să-l atacăm.
Cratere de obuze pe Clabucetul Azugii in zilele noastre.
VA URMA…
….
Iata, asadar, cum un OM, pune o caramida la istoria acestor locuri! La peste 100 de ani de la aceste lupte, inca nu stim totul despre luptele din Primul Razboi Mondial, date prin paduri si munti pentru apararea Vaii Prahovei.
Multumim, Razvan Neagoe!

Lansarea Calendarului de Colectie: „Centenar in Valea Superioara a Prahovei – 100 de ani de la Marea Unire 1918-2018”

Pentru ca… noi, un alt Centenar sigur nu mai prindem 🙂

Pentru ca, in viitor, si altii trebuie sa stie ca s-au marcat unele momente si pe aici.

Deoarece, un alt calendar care sa marcheze 100 de ani de la Marea Unire, nu-si va mai avea rostul in anii urmatori. Timpul trece… si ce nu traiesti sau simti la timp, stiti cum se spune…

Cam asa arata un calendar simpatic, de birou, cu file care nu trebuie rupte ci lasate asa cum sunt, pastrate. Parca prea rupem tot si aruncam 😉

La prima vedere, realizarea unui calendar nu pare chiar cine stie ce. Unora le ia mai putin, altora mai mult. Mie mi-a luat mai mult, ca acestea sunt pretentiile. Ca de unde nu e, ce sa ceri… 🙂

Pana si-au facut loc ideea, inspiratia, formatul, textul de inceput, care poze, care eroi, tot felul de intrebari, pana s-a ajuns la schita, asezarea in pagina, pana la verificarea verificarii, a durat vreo 2 luni si ceva. Nu stiu cum fac unii, bat din palme si gata, ies calendare pe banda rulanta. Au inspiratie… zic si eu!

Totusi, nu pot sa nu subliniez ca un calendar cu o anumita tematica, nu poate fi realizat peste noapte. Daca le faci peste noapte, se intampla ca la Campina, al doilea municipiu al judetului nostru, Prahova. Primaria de acolo, a scos zilele acestea un calendar, chipurile, emblematic al orasului. In acesta, nu apar principalele obiective, monumente renumite ale municipiului, cum ar fi: Castelul Iuliei Hasdeu si Muzeul „Nicolae Grigorescu”. Asta inseamna ca tot felul de persoane lipsite de o minima cultura, „s-au ocupat” de acest lucru. Realizarea unui calendar pentru oras, comparativ cu indeplinirea unui obiectiv de interes comun, gen ce vreti voi, nu suporta comparatie. Insa atunci cand nu poti face un calendar, mai esti si in administratia locala, inseamna ca, nu esti bun chiar de nimic. Or fi luat 12 poze de pe Facebook si gata calendarul 🙂

Apropo de Facebook, ma uitam ce scriu angajatii acelor obiective necuprinse in calendarul campinean, vizitatorii si localnicii. Astfel de greseli, realizate prin ignoranta, creaza un grav prejudiciu de imagine atat autoritatilor, cat si orasului. Cand un om cunoscut al Campinei intreaba cine si cum a facut acel calendar, cum de au scos din el ce este mai important, se intelege ca vor comenta un nr. de oameni. In acelasi timp, un nr. cel putin triplu citesc ce se scrie si isi vor crea propria imagine despre intreaga administratie locala. Care nu poate fi decat una negativa, evident…

Si, ma intorc la calendarul realizat sub sigla „Pasi in Timp”… daca imi place mie, un om dificil, inseamna ca e dragut :)) Eu ii zic „de colectie” pentru ca nu vad de ce trebuie sa rup fila cu fila. La final de an 2018, il pliez si il pastrez pe undeva.

In calendar sunt imagini cu eroi si personalitati care au luptat pe aici in Primul Razboi Mondial… sau, au avut o contributie la Marea Unire. Fiecare imagine are o mica poveste, unele chiar inedite. Si cand zic poveste… ma refer la lucruri adevarate, nu la fabulatii si alte prostii. Absolut toate personajele au o legatura cu Valea Prahovei. O intreaga aventura a fost si cu marcarea sarbatorilor religioase si a zilelor libere… inclusiv pe 2 ianuarie este zi libera…

Personajele, au o legatura cu lunile in care apar, s-au nascut, au murit… nu sunt asezate asa, la intamplare. De exemplu, poetul-erou Mihail Saulescu este asezat in septembrie deoarece a cazut in lupte, la Predeal, pe 30 septembrie 1916. E un pic de logica in calendarul acesta…

Deci, este un calendar pentru oameni seriosi, care au mers un pic si pe la scoala, s-au intalnit cu istoria si in alt mod, nu cand au dus manualul respectiv la maculatura, ca sa ia hartie igienica 🙂 🙂 🙂

Ce zice Parchetul dupa o ancheta de decenii, Piesa Regelui Mihai, Urmasii fostilor domnitori, „Boala secolului”, Concurs la Muzeul „Conacul Pana Filipescu”, O borna S.O.S…

Parchetul General a ajuns la concluzia ca Revolutia din 1989 a fost o lovitura de stat. In termenii lor, dupa ce au pierdut timpul ani de zile audiind si chemand tot felul de oameni, asa pot fi intelese lucrurile. Altfel, fara a incadra juridic niste actiuni, nu poti pedepsi vinovatii. Daca-i zici Revolutie, nu mai sunt vinovati. Chiar si-asa nu o sa-i vedem noi pe Iliescu sau pe Roman la puscarie. Vor muri de batranete… ca altii.

Adevarul mi se pare ca se plimba si in sfera loviturii de stat si a Revolutiei. E clar ca a existat o conspiratie ca sa fie preluata puterea. Acesti conspiratori, agenti ai rusilor, au profitat de revolta populara si s-au suit pe val pana au ajuns la conducere. Ca sa dea un aer de legitimitate, au raspandit dezinformari, s-a creat haos si au rezultat sute si sute de morti. Au confiscat revolta oamenilor si apoi au vandut la bucata Romania. Daca se dovedeste ca au fost initiatorii acelor dezinformari, se poate da dosarul mai departe… Mai trec vreo 10 ani, cel putin.

Mereu cand moare cineva, i se descopera la scurt timp, tot felul de calitati, realizari, care nu prea au interesat pe nimeni atunci cand raposatul traia. E logic si de ce: pentru ca vazandu-l in fata ochilor, nu intelegem ca poate mai si moare. Nu ne asteptam 🙂 Ii zic descoperire pentru ca eu acum o aud, dar descoperirea are ani multi.

Se pare ca regele Mihai a compus la Foisor o piesa muzicala. Aceasta se numea „Elegie”. Zic sa o ascult… si suna foarte bine! O postez mai jos.

Am vazut ca d-na Firea daca nu a putut redenumi Piata Victoriei, o sa schimbe acum numele parcului Herastrau… in parcul Regele Mihai 🙂 Iata ce poate face puterea cand ajunge pe mana unei femei, de educatia d-nei. Cand te uiti la interviurile pe care le da, ma intreb daca ceea ce vad e real. Pentru ca pare din alt film d-na primar. Mereu mi se pare ca este o regie special conceputa, cautandu-se a se surprinde personaje isterice, sanatoriale.

Tot din alt film este si principesa Margareta care zicea ceva… cum va urma ea principiile regelui Mihai. In lipsa de ceva mai bun, vorbea! In paralel, principele Nicolae, cel mai iubit personaj al Casei Regale, simte ca poate fi momentul si avocatul lui spune ca nu renunta, isi vrea titlul inapoi 🙂 Mi-ar placea ca acest cuplu Duda-Margareta sa-si traiasca ultimele zile, exilati cine stie pe unde… de viitorul rege Nicolae I. Speculez si eu 🙂

Si mor de ras cand imi amintesc cuvintele d-lui Mircea Ordean dintr-o postare a dansului, pe Facebook. Cica regele Carol al II-lea a fost o „delicioasa bestie” sau fiara, nu mai tin minte exact :))

Un sondaj realizat de cei de la Hotnews, scoate la iveala un aspect interesant:

Votez si eu… si iata rezultatele 🙂 Oamenii, prin excluderea principelui si acea lege dedicata asociaza Casa Regala cu  actualul partid de guvernamant. Eu sunt un fidel cititor Hotnews pentru ca ei dau informatii corecte, fara titluri care spun ceva neregasit in text. Informeaza simplu, obiectiv.

Nu ma mai uit la televizor de ani. Foarte rar mai prind un 10 minute de stiri, ca altceva nu vad ce ar fi interesant. Doar gasesti orice acum pe net. Insa am pierdut ceva. Nu intr-atat incat sa nu fie recuperat. Va invit, daca aveti timp, sa urmariti un documentar excelent realizat de Carmen Avram. O vreme am avut nr. de telefon al dansei, corespondam si pe mail, asta acum mai multi ani…

O sa vedeti ceva deosebit… ce fac si unde sunt Brancovenii, Rosetti… Sa va uitati la chipurile lor, sa-i ascultati… Si pentru cineva care nu are rabdare prea multa, de la isterie probabil 🙂 , trebuie sa-i subliniez ca e ceva si despre Martha Bibescu.

Muzeul „Pana Filipescu” de la Filipestii de Targ, -stiam eu ca intr-o zi, cumva, o sa ma leg de localitatea aceasta- 🙂 , a dat startul unui concurs inedit:

Deci ajutoarele lui Mos Craciun au pus deoparte pentru copii, niste premii si in luna ianuarie! Sursa imaginilor: pagina Facebook a muzeului 🙂

Intr-o zi, vad ceva pe la metrou. O chestie, un aparat. Citesc si eu sa ma lamuresc. Zic sa fac o poza si sa postez mai tarziu imaginea pe blog. Bine, gandul imi este ca stie toata lumea 🙂 Eu de ani de zile nu am vazut niciodata o astfel de borna S.O.S. Nu mai stiu de cate ori am fost cu metroul dar nu am observat-o niciodata. Cica apesi pe buton si te vede nu stiu care si-i spui problema 🙂 Dupa culoare si design, mi s-a parut de la distanta ca este un fel de cos de gunoi de pe vremea comunista 🙂 Ar trebui vopsite in galben astfel de borne, ar iesi in evidenta.

Si un articol interesant despre „boala secolului” care ar fi: Depresia. Cateva idei principale ca sa nu se plictiseasca cineva citind 🙂

  • in Romania, daca ai o boala emotionala esti nebun sau plictisit.
  • depresia omoara ca un sarpe care te strange de gat pana iti pierzi rasuflarea.
  • Romania are o veritabila epidemie de depresie.
  • peste un milion de romani sufera de asa ceva.
  • sunt tot felul de legende despre depresie.
  • e principala cauza de imbolnavire la nivel mondial, spune OMS.
  • la 40 de secunde cineva isi ia viata din cauza depresiei.

Aici este articolul:

https://www.digi24.ro/magazin/stil-de-viata/viata-sanatoasa/cristina-balan-despre-lupta-cu-depresia-in-romania-daca-ai-o-boala-emotionala-ori-esti-considerat-nebun-ori-plictisit-843270

In timpul alocat de voi citirii articolului, 8 oameni au pierdut lupta cu depresia. Fir-ar! Hai ca nu sunt eu, ca sunt deja la randul urmator 🙂 🙂

Bun!.. Citesc o carte nou-aparuta, despre un erou al Vaii Prahovei in Primul Razboi Mondial… si aflu resorturile ce l-au tinut in viata si care au facut din el un erou. Si sunt asa, putin stupefiat. Sa citez si din aceasta carte, ce gandea pe cand omul lupta in Valea Prahovei, pe linia Busteni-Azuga. Titlul si alte detalii, le voi posta intr-un articol viitor:

„Dupa-masa am fost prin Casino. Am intrat in Sala mare, sala de Baccara, am trecut prin balcon si m-am dus pana in coltul terasei, de unde se deschide privirea spre Valea Rea. Mi-am adus aminte de tot. Fiecare colt, fiecare locsor a fost martor neclintit al duioasei noastre iubiri. Fiecare coltisor purta o dragalasa aducere-aminte… Am iesit apoi prin parc. M-am oprit pe o banca in fata hotelului Palace, de unde aveam privirea spre Cazino si spre fundul parcului. Cate, cate amintiri dragi mi-au venit in minte. Realitatea insa le imbraca pe toate in cel mai trist vesmant”.

Aflat in muntii Baiului, scria despre un personaj feminin cunoscut al Sinaiei, astfel:

„N-am mai putut iubi niciodata si nici nu cred ca as mai putea sa-mi leg viata de vreo femeie. De atunci sunt trei-patru ani si mereu ma gandesc la ea ca si in primele zile ale iubirii noastre”.

In carte este publicata si o poezie gasita la Busteni, intr-o vila. O poezie lunga si frumoasa… Mai departe,

„Lison este singura mea bucurie, singura mea fericire pentru care mai traiesc… Pentru ea am luptat ca un erou, pentru ea am ambitia de a ajunge sus, sus pentru a fi mandru de dansa, pentru a fi „cineva” la bratul lui Lison…”.

„Odata, am fost victima iubirii sincere fata de-o femeie ascunsa, acum vreau sa vad daca voi fi victima unei iubiri statornice…”.

Ganduri nascute in special in transee. Era in toamna anului 1916, in timpul luptelor pentru apararea Vaii Prahovei si ele apartin unui viitor general. Ceea ce imi aminteste de unul dintre comentariile unei doamne, ce pusese un link catre piesa de mai jos si spunea: „Respect barbatilor! Ei iubesc dureros femeia…”.

Acum depinde, ca dureros poate avea tot felul de interpretari 🙂 Insa, viitorul general s-a casatorit pana la urma cu respectiva Lison, femeie celebra a Sinaiei… si au trait fericiti.

Tot azi, am fost chemat la o intalnire legata de sarbatorirea Centenarului. Se pare ca sunt autoritati care se mobilizeaza pentru a face o surpriza locuitorilor si turistilor. Voi reveni cu detalii…

Cetatea Oratia, Biserica de la Podul Dambovitei si Mausoleul Eroilor de la Mateias

Prima parte din traseul auto(turistic):

CETATEA ORATIA

Cetatea, date fiind dimensiunile sale reduse, nu avea un rol prea important. O armata o putea cuceri destul de usor. Mai degraba, era un punct de observare. Insa, sunt niste aspecte foarte importante care nu sunt inca deslusite… Din pacate, desi au fost depuse proiecte de restaurare, Consiliul Judetean Arges inca nu a concretizat nimic, de vreo 10 ani.

Localitatea Podul Dambovitei

Turnul cetatii

Ce este sigur, din punctul meu de vedere 🙂 si in unele cazuri este mai mult decat suficient 🙂 ar fi ca… aceasta cetate a fost ridicata la inceputuri, de cei din Transilvania si nu de cei din Tara Romaneasca. Observand configuratia terenului, se vede bine cine vine dinspre Campulung-Rucar. Daca o ridicau cei din Tara Romaneasca, fortificatia ar fi fost prost amplasata, nu vedeau apropierea dinspre Transilvania a vreunei armate, decat atunci cand aceasta era foarte aproape.

Mai degraba, mica cetatuie a fost afectata de catre trupele ce veneau din Tara Romaneasca.

BISERICA DIN LOCALITATEA PODUL DAMBOVITEI

Traditia unei biserici prin aceste locuri, este mult mai veche.

O veche cruce, care in niciun caz nu este vreuna din imagine, desi se lasa asta de inteles, a fost amplasata prin acele locuri in timpul domnitorului Constantin Brancoveanu. Crucea din piatra este rdicata putin dupa anul 1920, in memoria celor cazuti in Primul Razboi Mondial.

MAUSOLEUL EROILOR DE LA MATEIAS

Daca treceti pe soseaua ce leaga Campulungul de Brasov, nu ar trebui sa ratati vizitarea acestui grandios monument ridicat in amintirea celor care au murit pentru intregirea granitelor tarii noastre.

E ceva spectaculos, unde fiecare ne trezim un pic, ne rupem de realitatea pe care noi o credem unica. Ea este unica pana la un moment dat.

Mausoleul

Cum se vede Campulungul de la Mateias

Pentru 5 lei de persoana, vizitezi un muzeu special

In acest loc, personalul muzeului pune in scena simularea audio si video a unei lupte din Primul Razboi Mondial. Ceva frumos 🙂

Aici sunt osemintele eroilor.

Oseminte

Dincolo de usa sunt osemintele

Prahoveni cazuti la Muscel. Asa cum muscelenii au cazut la Predeal…

Program de vizitare Mausoleul Eroilor de la Mateias

Nepregatiti dar entuziasti in 1916, nepregatiti si aroganti in 2016

Prin 1916 aveam Ministerul de Razboiu. In 2016 avem Ministerul Apararii Nationale.

Pe 27/28 august 1916 unitatile romanesti au pornit din Valea Prahovei spre Predeal declansand ofensiva in aceasta parte a Transilvaniei. Centenarul ce a marcat intrarea Romaniei in Primul Razboi Mondial s-a sarbatorit sambata.

Cu o zi inainte, printr-un ordin emis de MAPN, prin vreo 100 de orase din tara s-au omagiat eroii citindu-se numele acestora. O idee exceptionala, de altfel! Ca idei avem dar punerea lor in practica e tare dificila. Asadar pe 26.08. la ora 10 au inceput simultan aceste ceremonii de pomenire. Autoritatile locale au fost luate prin surprindere si nu au apucat sa anunte cetatenii.

DSCF4055Sinaia

Astia cu armata lor in cap, cu reguli cazone si alte prostii, speriati de bombe inainte de scoaterea acestora din depozite, nu au spus nimic la nimeni. Ma refer la conducerea MAPN, la ofiterii lui Gabriel Oprea, facuti din pix nu pe merite. Ca nu ai cum sa crezi ca lipsa de comunicare cu societatea si autoritatile civile, pot fi imputate unor profesionisti, unor militari seriosi, patrioti, cu studii superioare.

Mai exact, in conducerea acestui minister sunt tot felul de parveniti in uniforma, aroganti si fara minte prea multa, care viseaza doar strategii si atacuri, pokemoni islamici, alte prostii de genul: linguseala politica, umilinta ca poate mai urca o treapta ierarhica, demagogie cu faimoasa armata romana dotata cu nu mai stiu ce…

Si in Sinaia plina de turisti, ca doar era vineri, la ceremonie nu au venit decat vreo 10 cetateni care treceau intamplator prin zona. La Busteni, consilierii locali au aflat chiar in acea dimineata ce se intampla. Intelegeti cat de nesanatosi sunt astia din minister? Au pastrat „secretul militar”, cred ca asta si-au imaginat! Astfel ca, oamenii, reprezentantii societatii, preoti, profesori, multi altii interesati nu au stiut de ceremonii si le-au ratat!

DSCF4076

DSCF4095

Pentru seara de 27 august, MAPN-ul a pregatit niste evenimente absolut fabuloase. Ostasii actuali urmau sa simuleze trecerea Carpatilor ca in anul 1916. Ceva mai frumos nu puteau inchipui. Pentru ca a fi general nu inseamna si a fi uman sau a intelege ca traiesti intr-o societate peste 90% civila, aceste evenimente au fost tinute asa, in tacere. Nicio autoritate locala de pe aici, nu a comunicat nimic, un anunt, un afis postat… ca nu a stiut. Pentru ca in aroganta lor de ofiteri limitati, ei au zis ca sunt singurii organizatori, doar ei fac „strategia”.

Prin urmare, la Predeal, o localitate seculara de frontiera, nimeni de pe strada nu stia dimineata ce se va intampla seara, cand vanatorii de munte urmau sa defileze prin centrul statiunii… de la unitatea lor spre Timisul de Sus cu torte aprinse…

Si asta pentru a se pastra „secretul”, ca ba vine ministrul, ba vine nu stiu ce general. Adica tu, MAPN organizezi un eveniment de importanta nationala si ignori societatea civila, prilejul de a educa publicul, de a fi aclamat de acesta, de a le aminti in ce oras istoric traiesc, de a-i face sa se simta mandri, de a-i constientiza ca traim in niste granite pentru care au murit sute de mii de soldati.

DSCF4172

La Predeal a venit prin parc un fel de televiziune a ministerului, care mereu mi s-a parut ca lustruieste prea mult anumite parti din uniforma si care in opinia mea in afara de propaganda si dezinformare nu face. Totul e prezentat la superlativ, desi militarii fac petitii ca nu le ajung banii, ca isi iau mancare singuri in tot felul de misiuni. Insa astfel de reportaje nu se dau ca deranjeaza conducerea care in cine stie ce univers comod dar mincinos, traieste.

Daca gandeau si nu erau manati doar de orgolii si de gandul de a se vedea filmati pentru tv, ar fi inteles ca trebuie anuntata populatia. Dar nu gandesc si nici nu simt romaneste. Cand nu te ajuta capul, te ajuta sufletul. Din pacate, acesti generali nu au nici una si nici alta.

DSCF4156Tun la Brasov

DSCF4157„Intrat in dotarea Armatei Romane din 1916”

DSCF4214Dar folosit cand a ajuns o piesa si la noi, adica in 1918, din ce se vede 🙂

Astia au uitat ca si atunci Armata avea tot felul de incompetenti in conducere, a se vedea Turtucaia… si ca au plecat soldatii pregatiti mai mult de abator decat dotati de razboi. Cine stie… o fi fost capturat/furat tunul de la unguri prin 1919 si l-au trecut cumparat din 1916. Sa mai fure niste bani, ca hoti cu trese erau si pe atunci.

DSCF4163

Fiind si week-end, Predealul plin de turisti, ar fi fost cateva mii de oameni insiruiti pe marginea soselei, in asteptarea militarilor. Asa, au fost cativa cetateni sau turisti rataciti, ici-colo, anuntati pe loc sau cu o ora inainte. Ca astia cu regulamentul lor stupid doar bifeaza evenimente, nu le si inteleg. Nu te poti adresa societatii civile ca de la ofiter la soldat. Ca noi nu urmam ordine. Poti fi tatal generalilor si cusut cu fir rosu peste tot, pentru civili nu reprezinti o valoare daca te comporti ca in unitate. Noi, civilii, privim dincolo de uniforme, la omul care o poarta. Nu ne uitam la grad, ca nu ne pasa.

De cand si pana cand un general si un ministru sunt mai presus de societatea civila si de autoritatile locale alese democratic? De cand astfel de magari au dreptul de a trece peste toti si sa organizeze ei, un eveniment al lor, care de fapt ar trebui sa fie al tuturor?

Ce securitate a evenimentului, ce secret militar, cand nu este alt inamic prin tara decat noi insine?? Da’ pe astia, generalii facuti de Oprea si pe ministru si daca-i lasi liberi prin Siria sau Irak, nu le face nimeni nimic. Nici naiba nu a auzit de ei, nu s-au remarcat niciodata cu nimic, in cel mai rau caz ar fi fost retinuti pentru a face munca necalificata, metereze din ciorapi umpluti cu nisip, gropi pentru ouale de strut, ceva de genu’. Ei sunt importanti doar in propriile lor scenarii fictive care le umbla brambura prin minte. Si asemenea inexistente la scara timpului, a istoriei, a realitatii, au exclus de la un astfel de eveniment localnicii si turistii din Predeal si Valea Prahovei, alegand sa strecoare in noapte singuri. Soldatii mergeau in fata cantand si filfizonii din Bucuresti in spatele lor in masini. Ca romanul pana nu-i pune piciorul pe gat altui roman ca sa fie unul mai sus ca altul, nu poate trai normal. Magarii au stat in masina, trupa pe jos. Un adevarat general, un comandant, sta in frunte nu tolanit undeva prin spate. Doamne Fereste de un razboi cu o asemenea conducere!

DSCF4184Sabotaj feminin 🙂

In locul primarului din Predeal, cu o ora inainte anuntam pe Facebook, sunam consilierii, cetatenii, chemam cati oameni as fi reusit sa contactez. Si blocam soseaua in dreptul fostei frontiere si cand ar fi venit coloana militara nu i-as fi lasat sa treaca. Ia duceti-va voi inapoi ca nu meritati nici sa treceti simbolic vechea frontiera! De cand si pana cand un eveniment national se organizeaza privilegiat, cu excluderea societatii civile si a autoritatilor locale?

Fraierii astia din minister nu au inteles ce inseamna cu adevarat acest eveniment. Si au crezut ca toata lumea e proasta, ignoranta si ei sunt singuri destepti care stiu ce e de facut. Oamenii chiar ar fi trait cu emotie marsul, ar fi aplaudat, ar fi ramas cu niste amintiri frumoase. Va imaginati insa cum a fost?

Aia prin masina chibzuind ofensive surpriza, chipurile strategi sau sefi, si altii cantand la urechile lor. Si cand filmul s-a terminat, nu au inteles nimic si au plecat sa doarma. Ca MAPN are la Predeal, pe Cioplea, si o locatie unde se da bine cu somnul, un fel de hotel. Daca-i duceai a doua zi prin Predeal, pe serifii astia din minister, sa-ti arate pe unde a fost traseul marsului, s-ar fi ratacit cine stie pe unde. Ar fi chemat fortele speciale in ajutor terorizati de ideea ca le-ar putea face cineva vreun rau 🙂 Dupa care pentru a-si ascunde „pregatirea”, ar fi mintit ca  totul a fost sub control, nimic mai mult decat o simulare, o verificare a timpilor de reactie. Imi si imaginez un atacator la margine de drum, fluturandu-le un tub cu insecticid. Pana sa scoata ala capacul, astia ar fi murit de groaza!

Nu ar fi rau ca primarul si consiliul local sa voteze o hotarare prin care sa creasca impozitele pe terenurile si cladirile din Valea Rasnoavei. De vreo 10 ori mai mult doar la unitatea militara, sa plateasca MAPN-ul pana se satura a mai face astfel de evenimente. Ca ala daca e general se crede nu stiu cine, cum sa treaca el, „o valoare”, pe la primarie sa ceara voie sa defileze? Defileaza asa, rupt de realitate crezand ca poate da ordine si civililor.

Tocmai de aceea am facut o sesizare la IGPR, sa cerceteze un pic cazul, ca daca nu au avut autorizatie pentru mars de la Primarie si Politie, sa-i amendeze pe organizatori, daca legile sunt aceleasi pentru toti.

DSCF4185Inamicul capituleaza oricand si fara drept de apel, daca instruim un regiment de artileriste din acestea 🙂 Sunt probabil singura sansa de a sarbatori 100 de ani de la Marea Unire. Cu astfel de tradatori, trantori si sabotori prin MAPN, se poate intampla orice.

Pentru cei care nu inteleg stilul de pe aici, cateva precizari:

Nu imi place sa las capul jos, chipurile e bine si sanatos, cand astfel de chestii se intampla. Acum cativa ani de Ziua Eroilor s-au depus coroane la un monument la Predeal. A doua zi a venit cineva, le-a luat si le-a aruncat. Absolut nimeni dintre autoritatile care au depus coroanele nu a reactionat. Intelegand ca a fost doar un act de prezenta acea depunere, si pentru a nu ne obisnui gresit, am sesizat Politia. Oamenii legii au cercetat, au depistat autorii, au sanctionat, au luat diverse masuri. De atunci exista normalitate. Coroanele stau intotdeauna pana se ofilesc, nu le mai arunca nimeni!

Apoi, am aflat cum Casa Regala a actionat in instanta MAPN-ul. Cerea terenurile, cladirile unitatii de vanatori de munte din Predeal. Cum eu cercetasem prin arhive cand m-am documentat pentru cartile „100 de pasi in timp…” si o alta cu istoria Predealului, stiam ca aceasta cerere este neintemeiata. Acele terenuri si cladirile nu au apartinut niciodata Casei Regale. In acest sens, am luat documente cu stampila Arhivelor Nationale, m-am intalnit cu o comisie a MAPN si le-am dat hartiile ce demonstrau ca acestia de la Casa Regala sunt in eroare. Si este imposibil sa castige Casa Regala. Oricum intr-un post viitor o sa public aceste documente, ca deja sunt depuse in instanta de luni bune.

Acum, cu marsul acesta, „strategii” acestia ignoranti din minister, trebuie luati la rost. Sigur ei se felicita ca au obtinut „victoria”, ca le-au iesit planurile de razboi :)) Ca daca toti tacem, ne obisnuim asa… sa ne plimbe de colo-colo fiecare smecher ajuns cine stie cum intr-o functie. Daca astia cunosteau istoria, luptele din Valea Prahovei, batalia pentru Predeal, aliniamentele de pe Muchea Lunga-Clabucetul Taurului, bombardamentele executate tocmai de la Rasnov, ca exista un osuar cu peste 1400 de eroi, ca prin paduri mai sunt cel putin 2000 de morti, ca se tragea cu tunul de pe Bucegi spre Predeal, ca Primariile din zona au cinstit eforturile actualilor vanatori de munte ce au fost prin misiuni straine acordandu-le titlurile de cetateni de onoare, nu ar fi gandit de o asemenea maniera un astfel de eveniment!

Povesti cu morti prin Bucegi, Baiului si Susai… si o actiune de salvare pe timpuri

Cica despre morti doar de bine… dar parca tot mai multi vin prin zona asta animati de cararile spre o alta lume. Ca noi cica nu murim, trecem asa, dintr-o lume in alta. Cand nu ai ce face, o iei de la capat in alta lume 😉

Bun! Il gasira prin zona Jepilor Mici, pe socrul care isi omorase ginerele. Murise si el. Stai sa vad cum ii cheama pe raposati… socrul este Epaminonda Burchel si ginerele Mihail Balasescu. Sau erau. Parca de la avere, bani si alte nimicuri, unul la trimis inainte de vreme pe celalalt in alt univers. Epaminonda si-a mai vazut de viata vreo 2 saptamani… ce prenume avea si omul asta, de general din antichitate.

Si a venit nenea acesta pe la Busteni, dupa uciderea ginerelui… si intr-o zi il aflara niste turisti spanzurat pe o poteca, pe Braul lui Raducu din ce auzisem. S-a spanzurat la inaltime si la propriu si la figurat! Fir-ar sa fie, parca de morti numai de bine! S-au chinuit salvamontistii nu stiu cate ore sa aduca trupul decedatului in oras. Altii zic ca la brau avea un pistol, un pistol cu gloante ca sa fiu mai explicit si… ca bine ca nu s-a intalnit cu cineva pe traseu ca ar fi impuscat pe oricine. Eu parca nu as crede ca era genul sa traga in stanga si in dreapta. Zic unii ca ar fi fost sinucis. Posibil si asta. Dar nu va cerceta nimeni pentru ca e prea greu, se pleaca de la premisa ca nu a mai rezistat „presiunilor constiintei”. Cine stie care o fi adevarul… Astia doi or fi umblat la banii altora si apoi nu au mai avut solutii…

Saptamana aceasta aflu de o noua „descoperire” macabra. Bine, acum nu vreau sa fac o enumerare de evenimente de acest gen dar acestea trebuie expuse si pe la mine, pe la noi, pe aici…

Pe Valea Tufei in muntii Baiului, un cioban a zarit un schelet de om care mai avea doar pantalonii. Au plecat jandarmii si salvamontistii intr-acolo, omul murise asa pe o parte, a venit si Politia, au ridicat totul si acum urmeaza sa afle cine era decedatul. Se presupune ca a murit prin primavara. Scheletul a incaput intr-un sac si cantarea vreo 15 kg.

Luna trecuta citeam cu interes cum niste pasionati, folosind detectoarele de metale au gasit pe langa cabana Susai o groapa/transee din care au scos osemintele a 4 soldati români morti in Primul Razboi Mondial. Felicitari acelor descoperitori dar si celor care au adus cu ei niste lumanari si le-au aprins pentru a-i comemora.

Sunt ostasi din Regimentul 73 Infanterie, batalionul II sau Regimentul 10 Vanatori… ei au ocupat pozitiile din muntele Susai in toamna lui 1916. Primii, comandati de maiorul Cristodulo au fost aproape spulberati de artileria germano-austro-ungara cu transee cu tot in ziua de 12 octombrie. Cei care au mai ramas teferi au respins cu baionetele, pentru o vreme, asaltul trupelor Puterilor Centrale. Seara, batalionul II a trebuit sa se retraga de pe pozitie intrucat mai avea 10% din efective si dusmanul a ocupat intreaga linie de pe acest munte. A doua zi, un atac soldat cu sute de morti si de o parte si de alta, a readus trupele romanesti pe Susai. Era vorba de Regimentul 10 Vanatori care pana pe 23 octombrie 1916 a fost decimat si el. Susaiul intr-o zi era la noi, in alta la dusman, si tot asa…

Sunt multe astfel de povesti tragice prin aceste locuri in care au murit mii de soldati romani. Povesti necunoscute dupa care trebuie sa sapi si in alt mod…

Bine ca le mai scoate cate cineva oasele de prin paduri pentru a fi depuse in locuri unde sa fie omagiati cum se cuvine. Au murit saracii… pentru ca niste nenorociti de urmasi sa poata vinde si distruge tara aceasta…

Recent, adica saptamana aceasta, au fost mai descoperite osemintele a 7 soldati romani, morti tot in 1916, dar in zona muntelui Diham. Pozele de mai jos apartin d-lui Florin Burlacu, unul dintre descoperitori:

1

2

….

Acum nu vreau sa fie un articol morbid, dramatic, de aceea voi reda o actiune de salvare citita in al treilea Anuar al Bucegilor, aparut in anul 1928. Acea actiune starneste ilaritate vazuta peste atatea decenii. Au plecat niste soldati sa salveze niste persoane degerate. In prima zi au plecat din Sinaia si au dormit la Stana Regala. A doua zi au urcat pe Piciorul Pietrei Arse pentru a ajunge la Cantonul Jepi pentru a-i recupera pe imprudenti. Pana acolo au avut numai necazuri care au culminat cu caderea sefului formatiei de salvare intr-o prapastie de unde l-au scos subalternii. Au plecat apoi de la canton si iar s-au intors, au cazut cu persoana ce trebuia salvata, ajungand sa se duca unul pe altul in spate… un circ total daca privim cu ochii de astazi. Evident au dormit iar la Stana Regala 🙂 Actiunea detaliata in presa a fost foarte apreciata la acea vreme.

O sa selectez cateva pasaje din povestea aceasta, aflata la paginile 168-169:

„Din cauza timpului noros si a zapezei care era foarte moale, a trebuit sa ne oprim din loc in loc pentru a scutura skiurile de zapada din care cauza serg. instr. Mihaila i s-a rupt un bat iar mie rondeaua de la bat…

Pe muntele Piatra Arsa, sus la panta periculoasa am cazut cu skiurile in prapastie, de unde am fost tras de ceilalti…

…si la ora 12:35 am plecat impreuna cu civilii spre Sinaia punand pe cel degerat pe targa, parcurgand distanta de 200 m; ne mai putand merge cu targa am fost nevoiti a-l pune intr-o albie pe care am luat-o de la Casa din Jepi si am continuat drumul mai departe aproximativ 500-600 metri de unde nu s-a mai putut merge cu albia fiind stufis de brad (adica jnepenis). De aci inainte pe o distanta de 200 metri l-a dus in spate Plut. Paun Marin pana cand am esit din stufis unde l-am pus din nou in copae, si am continuat drumul pana la panta unde am cazut cu skiurile…

La aceasta panta, fiind foarte repede, Plut. Paun a alunecat si a cazut cativa metri in prapastie (scrantindu-si piciorul) impreuna cu cel din albie; ne mai fiind cu putinta a-l duce, l-am luat pe jos pana cand am trecut de panta, punandu-l iarasi in albie am continuat drumul spre Stana ajungand la orele 19:30…”.

Deci cam asa se muncea la o actiune de salvare pe acele timpuri. Prima data cand am citit articolul m-a luat un ras care mi-a alungat toata starea negativa… Mi s-a parut ceva de cascadorii rasului. Dar pe atunci nu se vedeau asa lucrurile 😉

….

Sa inchei cu o melodie frumoasa, aparuta acum cateva luni: