Traseu turistic printre Clabucete cu boncanit de cerb, episoade de istorie, peisaje, multe ciuperci si un bulz de exceptie

Un traseu foarte frumos… poate si pentru ca atunci cand gandesti pozitiv si universul iti intoarce tot la fel 🙂 Sau poate ca alaturi de oamenii potriviti si lucrurile se intampla frumos. Sau poate ca bucuria clipelor sta cumva si in propriile noastre maini. Poate toate acestea si nu numai 🙂

Vremea nu a fost ea cine stie ce dar important este sa iesi in natura…

Vorbisem sa ne intalnim in Azuga, la biserica Sf. Treime. Am ajuns un pic mai devreme pentru ca voiam sa fac niste poze…

Mijloacele de locomotie raman in parcarea de la biserica, desi noi mergeam pana la capatul Azugii, ca sa intram de langa pastravarie in traseul de pe Clabucetul Azugii. Totusi, am zis sa mergem pe jos pentru ca in drumul nostru sa mai cumparam ceva…si apoi Azuga nu e chiar asa de lunga si merge parcursa la o cafea 🙂

Prin zona pietei este un Mega Image sau un Profi, ceva de genul si am luat cate ceva de pe acolo… pufuleti 🙂 niste eclere pe care le-am mancat in parc, aveam la mine niste struguri dobrogeni luati din Busteni, alte deserturi… Cred ca magazinul e Profi daca am luat eclere 🙂

Am fixat pauza de masa la cabana Garbova, unde sa mancam un bulz. Adica noi voiam sa parcurgem Clabucetul Azugii, sa iesim la Susai, de aici la Clabucet plecare, apoi cabana Garbova si coborare tot la Azuga. Fixul meu cu inchisul cercului…

La 10 am plecat de la biserica, pe la 11:10 am intrat in traseu… doar plecasem la plimbare. Alesesem sa urcam Clabucetul Azugii pentru ca se urca puternic de tot 🙂 Chiar si asa am sporovait cam toata urcarea pana ne-a interupt boncanitul unui cerb.

Deci cine a fost sambata prin Valea Azugii sau a stat si duminica, a avut ce auzi sau vedea. Toata Valea Azugii a fost numai un boncanit, excluzand din asta, Limbaselul unde erau exploatari in toi. Din cand in cand auzeam din diferite vai sau culmi, cum se chemau/provocau cerbii.

Acelasi lucru de ani de zile

Intersectia Limbaselul cu Valea Azugii. Pe baietii cu motoarele i-am intalnit mai tarziu la Susai. Noi am urmat marcajul banda albastra.

Vreo 3 ore dureaza traseul, noua ne-a luat mult de tot… cred ca pe la 15:30 eram la Susai.

Peisaj spre Muntii Baiului

Drumul spre Sorica

Clabucetul Taurului si o cruce pe varf

Pe Clabucetul Azugii

Linistea nu o tulbura nimic, in afara de cerbii de prin vai. Un concert natural pe cinste… In Valea Prahovei cele mai bune filmari cu boncanitul cerbului apartin lui Valerică (Ninca Valeriu):

 

Cabana Garbova peste deal

Undeva, cam departe, se profila un fag superb. A crescut atat de frumos incat ai crede ca l-a toaletat cineva.

Pe unde au cazut obuzele in Primul Razboi Mondial. Calcand pe Clabucetul Azugii sau pe cel al Taurului, nu ai cum sa nu-ti amintesti de traducerile d-lui Razvan Neagoe din Azuga. Acesta a tradus din jurnalul unui ofiter neamt episoadele luptelor din aceasta zona. Iata un link:

https://buceginatura2000.wordpress.com/2018/06/03/azuga-la-centenar-cercetatorul-razvan-neagoe-si-jurnalele-de-front-reconstituirea-luptelor-din-muntii-azugii-ii/

Se pare ca pe Clabucetul Azugii au curatat pasunea de ienuperi. Ceea ce este foarte bine. Pentru ca pasunea e pasune si padurea padure. Parca vad ca apar si pe aici, plantatori ocazionali sa impadureasca ei 🙂 In loc sa impadureasca terenuri degradate, padurile rase de tot felul de inconstienti, multi se trezesc sa impadureasca pasuni montane. Perdele forestiere pe la campie, pe margini de drumuri, nu ar planta…

O chestie din aceasta de inlaturare a vegetatiei lemnoase ce ocupa pasunea, trebuie facuta la Posada, pe muntele Florei. Acolo un intreg versant este pe cale sa se acopere de arbusti de paducel. Stana este astazi in mijlocul acestor tufe. Pentru ca nimeni nu a mai intretinut pasunea de acolo de peste 15 ani.

Undeva printre molizii din fata se vedea un fel de adapost. Am zis sa mergem sa vedem ce o fi.

E clar ca aici au stat cei care au curatat pasunea… Nici nu ai crede ca aici au locuit oameni din secolul XXI. Sa nu mai zic ca prin spate sunt niste adidasi cu crampoane, de fotbal 🙂

Am plecat mai departe…

O stana darapanata pe un versant

Stana de pe Clabucetul Azugii

Iata cum arata interiorul unei stane si ne mai intrebam de ce nu se mai face nimeni cioban. Cum este in aceasta stana este in peste 90% din stanele montane. Bine, se poate si mai rau…

S-au gandit ca poate trece unul mai flamand, ca poate are nevoie de ceva. Au lasat chibrituri, lemne, diverse, sa se descurce cine ajunge pe acolo. Acest aspect arata ca astia de la stana fac ciobanie de zeci de ani si vin cu niste chestii de demult. In fiecare stana, se lasa in alte timpuri un minim necesar ca la un refugiu…

Acum, pe mine m-a fascinat altceva:

Prin acele gauri mici-mici umbla de colo-colo niste si mai mici devoratori de lemn… ei produc rumegusul acela.

Deci la cum arata stanele in ziua de azi, nu prea gasesti amatori. Daca a dat si de Facebook, nu-i mai arde aluia de oierit.

Pe unde am umblat, am vazut o multime de ciuperci, fie comestibile, fie necomestibile. Imi zicea un prieten ca nu prea au iesit ciupercile. Cred ca prin zonele de ieri, adunam 30 kg de ciuperci comestibile, lejer.

Vinecior

Mitarci, mitarcute, doar denumirea latina conteaza si ca sunt comestibile.

Pe langa drum o bucata dintr-un obuz. Il iau si eu si-l asez pe o buturuga pentru poze.

Mai intalnim niste ciuperci, tot comestibile si apoi parasim poteca, pentru o alta mai veche:

La un moment dat vedem niste caramizi. In mijlocul padurii…

Pe acestea un MT

Ma uit de jur-imprejur, uitasem de cerbi, de orice 🙂 Vad un crater si zic: un pichet de graniceri distrus de bombardament. Niste ruine situate mai departe, ascunse de vegetatie, imi intregesc concluzia. Deci artileria germana a tras de la Timisul de Sus un singur obuz, in toamna anului 1916 si au distrus o cladire situata in imensitatea padurii. Obuzul a cazut la mica distanta de acea constructie (nu era pichet) si a pus-o la pamant.

Ceea ce ma duce cu gandul la artileria romaneasca amplasata pe Cioplea ca sa apere Predealul si la incendierea bisericii catolice de la Timisul de Sus. Catolicii si acum vorbesc ca artileria romana din Predeal le-a incendiat biserica si ca, in replica, artileria germana a bombardat manastirea ortodoxa Sf. Nicolae din Predeal. Este evident ca armata romana aflata in retragere si dotata prost la capitolul armament, avea o mana de tunuri amarate care foloseau altitudinea pentru a face si ei cat de cat, mai dificila inaintarea inamicului.

Cel mai probabil trageau la ochi si asa au dat foc bisericii catolice, dintr-o greseala. Ca daca voiau sa o incendieze, ii dadea cineva foc in timpul retragerii, ca doar atunci treceau pe langa aceasta.

Buun… si mai umblam creanga o vreme dupa care iesim in ceea ce azi poarta numele de „Drumul lui Ceausescu”… ca mai aveam un pic si am fi ajuns pe la cabana Trifoiul.

Triunghiul albastru vine de la Trifoiul si merge la Susai. Pe o buturuga ce sa fie, ce sa fie…

Niste veveriti si veverite plus un trib de pârşi… carau ciuperci. I-am lasat sa stranga cat mai multe si apoi m-am dus si le-am luat. In padure doar mai erau atatea?!?

Ce frumuseti, una si una.

Gata, nu am mai lasat una…

Mai departe, pe drumul acesta minunat… pacat ca nu l-a mai intretinut nimeni. Ce fain ai fi legat Susaiul de Trifoi… ce alee de promenada…

Cred ca ceva de la un dispozitiv de ochire… tot din WW1, tot pe drum.

In fine, la cativa metri de Susai, cabana si complex, unde a fost nunta celor doi: Evi si Mario sau Evi si Maria ca tot vine referendumul. Un referendum care nu-mi spune nimic si de care nu avem nevoie. Nu din cauza acestei problematici, merg rau lucrurile de peste 25 de ani in Romania. Se intelege de la sine ca doi barbati sau doua femei nu pot procrea un copil. Si prin referendum sau nu stiu cate legi, nu ai sa schimbi orientarile acestea, existente de mii de ani. Fiecare sa traiasca asa cum vrea el, ca nu mai suntem in dictatura. Fiecare e direct raspunzator de ceea ce face.

Aici erau baietii cu motoarele, la o cafea 🙂 Noi nu ne-am oprit… pentru ca aici merg doar astia din orase, mai obositi. Daca si Susaiul mai e „pe munte” atunci… 🙂 Desi are nume de cabana, nu are nicio treaba cu asa ceva. Esti ca la o terasa oarecare din oras. Nu are nimic special.

„Cabana” e mai spre dreapta, acesta este complexul Telefericului Prahova, inchis pentru renovare 🙂

Am marit pasul ca sa mai si ajungem la cabana Garbova, la bulz. Doar nu credeti faza de mai sus cu „veveriti” si triburi de parsi. Sunt ciupercile alese de mine pentru o tocanita. Am scris asa pentru ca vorbisem de acest scenariu pe traseu si pentru ca multi citesc trei cuvinte de sus, unul de la mijloc si finalul. Si vreau sa citesc cum am lasat animalele fara mancare :))

De la statia superioara a telescaunului Clabucet am intrat in ceata. Insa in 15 minute eram la cabana Garbova.

Si aici erau cativa cu motoarele. Ia uitati cum ii alearga cainii…

Intram in cabana, dam buna ziua desi se apropia bine seara. Cabanierul ne raspunde cu bine ati venit. Luam o cafea si asteptam bulzurile. Intre timp, descoperim ca avem la noi si fructe uscate: papaya si mango.

Suntem intrebati de unde venim si unde mergem. Venim de la Azuga si mergem tot la Azuga. Suntem toti de acord ca ne prinde noaptea. Dar e ok! :)) Cand ramanem singuri ne intrebam fiecare, ce naiba au atatia cu chestia asta cu prinsul noptii. E ok si noaptea.

Pana vin bulzurile, facem galagie, ne hlizim, vorbim de alte trasee. Gata… si vine „masa”. Ce dezamagire am fi trait sa nu fi fost bun, dupa atata drum :))

Farfuria nu conta dar nici pe bulz nu-l pune prea bine in evidenta. Dar e cel mai mare bulz si cel mai bine facut… mancat de cand ma stiu. Prin interior branza de burduf originala si costita, mamaliga nu era nici multa nici putina, mi s-a parut ca e mai multa branza decat mamaliga.

Pe la orele 18 am plecat, se mai ridicase si ceata. Oricum, de la vreme era destul de intunecat.

Pe punctul albastru am zis.

Cauta soareci prin iarba. Ii scana de la inaltime si apoi le dadea fatala :))

Crucea de pe Clabucetul Taurului… va fi sfintita curand dar e alt eveniment.

Eveniment care este in faza de pregatire…

Cam intr-o ora eram in Azuga, tot la iesirea spre Valea Azugii 🙂 Si ia-o iar la pas spre centru 🙂 Chiar era fain insa, cu vreo 10 minute inainte de a ajunge la biserica s-a pornit ploaia. Asa ca nu am folosit pelerinele pe traseu, le-am folosit in oras. Si aceasta a fost ziua…

Azuga la Centenar: Cercetatorul Razvan Neagoe si jurnalele de front; Reconstituirea luptelor din muntii Azugii (II)

Al doilea episod din traducerea de exceptie, realizata de d-l Razvan Neagoe, referitoare la luptele din muntii Azugii.

Multumesc pentru acordul publicarii integrale!

Articolul se numeste: „Azuga în Primul Război Mondial – în viziunea inamicului (partea II)” si a fost publicat la data de 23 mai 2018, pe Facebook.

Introducere:

Așa cum v-am promis săptămâna trecută, în această notă continuăm relatarea luptelor din preajma Azugii din toamna anului 1916, așa cum sunt ele redate de pana ofițerului german Wolf Jan Dose în cartea sa de memorii „Regimentul 187 Pe Câmpul De Bătălie – Din Povestirile Camarazilor De Regiment” (1922), netradusă până acum în limba română.

Prin această traducere, încerc să aduc și eu o mică contribuție la aniversarea unui Secol de la Unirea pe care ne-a adus-o încheierea în același an (1918) a Primului Război Mondial.
Luptele din jurul Azugii (duse pe o vreme aspră, bine-cunoscută azugenilor) sunt completate de un scurt raport al unui pluton dislocat temporar la Sibiu și care revine la compania de care aparținea pentru a lua parte la lupte aici.
Vom afla detalii tactice despre luptele de pe înălțimi, care au lăsat urme foarte vizibile până astăzi în zonele de vârf ale Clăbucetelor Taurului și Azugii, în Sorica și Susai, precum și relatări despre zone mai puțin cunoscute, cum ar fi Clăbucetul Pădurii sau cimitirul din Satu Nou, care astăzi nu mai există (se afla în zona Rondului).
Apoi vom însoți trupele inamice până în curtea (la acel moment puternic fortificată) bisericii din centru, urmând ca în cea de-a treia și ultima parte să citim despre ocupația propriu-zisă a orășelului nostru.

REGIMENTUL 187 PE CÂMPUL DE BĂTĂLIE

Din povestirile camarazilor de regiment
Wolf Jan Dose
Capitolul 4: Bătălia de la Trecătoarea Timișului – Continuare
„S-a întunecat și, deși ziua fusese călduroasă, a început să ningă. M-am ghemuit cum am putut și am încercat să adorm în tranșeea pe care o acoperisem cu ce am avut la îndemână. Zăpada s-a transformat în lapoviță și a început să curgă apă din lateral în interiorul tranșeei. Ne-am udat și ne era îngrozitor de frig, dar mie tot îmi era somn, atât eram de epuizat.
Nu știu dacă am dormit o jumătate de ceas sau un ceas. Cineva m-a trezit. „Cred că se retrage toată compania”, a spus cineva. Am scos capul din tranșee. Nu vedeam pe nimeni, era întuneric complet. Am ieșit cu totul și ploaia a început să-mi cadă pe față.
„E al naibii de întuneric”, s-a plâns cineva.
Un picior a călcat chiar lângă mine.
„Unde te duci?”
„Nu știu.”
Camaradul s-a întors repede. Abia a reușit să ne mai găsească. Ne-a spus că toată compania se retrăgea în vale și că urma să ocupăm o casă acolo.
Am împachetat cât am putut de repede, dar eram mult mai încărcați acum din cauza celor 17 cutii de conserve de carne pe care le strânseserăm din lucrurile abandonate de români.
Soldați nemți pe crestele Munților Neamțului.
Apoi am început să coborâm în vale, să ne regrupăm cu restul companiei.
Era complet întuneric; nu-ți vedeai mâna nici dacă o țineai în dreptul feței. Poteca era foarte alunecoasă din pricina ploii. Părea să fie pământ lutos; mai mult alunecam decât mergeam.
Într-un loc deosebit de periculos, acolo unde începeau stâlpii și cablurile funicularului, a trebuit să aprindem o lumină. Coborârea nu era ușoară, dar eram cu toții bucuroși că urma să petrecem noaptea într-o casă. Jos erau câteva case, ne aminteam că nu arătau prea grozav dar cu siguranță urma să fie mai bine decât să dormim afară.
Poteca nu se mai termina. În ziua anterioară urcaserăm și coborâserăm muntele de două ori, echipați complet. În asemenea momente ai o mie de lucruri în minte și îți e frică tot timpul, toate acestea fiind mult mai importante decât confortul personal.
Într-un sfârșit am ajuns jos. Casa noastră nu avea uși sau ferestre, dar asta nu era prea important. Deschiderile au fost curând acoperite cu foile noastre de cort. Am scos niște lumânări din ranițe și le-am aprins. În camera noastră era și o sobă; am aprins-o și în curând s-a făcut cald. Am deschis o conservă românească de carne și am pus-o la încălzit pe capacul unui ceaun.
Apoi am stat și am mâncat. Vântul flutura foile de cort, dar nouă ne era cald și ne bucuram că suntem întregi și sănătoși. Cât de confortabil puteam să ne simțim în această cocioabă!… Putea să fie furtună, putea să plouă, aveam un acoperiș. Ne-am luat păturile și după ceva conversație și comentarii glumețe, am adormit simțindu-ne în totală siguranță.”
În după-amiaza zilei următoare, s-a hotărât ca soldații unguri să ocupe Muntele Susai. Aceasta pentru că acum era posibil ca Batalionul al II-lea, care până acum fusese pe partea vestică a frontului, să vină spre sud către linia Clăbucetului Azugii, și apoi să facă joncțiunea cu forțele ungare. Batalionul al II-lea fusese încununat de succes, dar batalionul al III-lea nu-și îndeplinise misiunea.
Trupe ale Regimentului 187 pe Vârful Șteviei, în Munții Neamțului.
La ora 3 a dimineții zilei de 17 octombrie, batalionul începu să avanseze peste altitudinea de 1910 metri, pentru a înainta spre Clăbucetul Azugii. Urcușul era foarte dificil. Am trecut peste vârful Paltinu (1908 m) [1900 m în realitate; aproape toate valorile de altitudine diferă puțin față de valorile recunoscute astăzi] și apoi am ajuns la altitudinea de 1862 m înainte de a ajunge la 1910 m. Batalionul era acum în spatele bateriilor inamice care trăgeau către vale. Sub noi, trenul românesc circula liniștit încărcat cu trupe. Alte trupe mărșăluiau încolonate. Câtă vreme batalionul al II-lea a atacat și a preluat partea superioară a funicularului, trei companii ale batalionului al III-lea și compania a II-a de mitraliere de la punctul 1910 m, au fost trimise împotriva poziției 1110 m aflate la sud-est de Clăbucetul Azugii.
Restul batalionului, precum și plutonul de mitraliere de câmp Grothues au asigurat flancul contra poziției de la cota 1905 m. Plutonul de mitraliere de câmp ar fi trebuit să fie împreună cu batalionul al II-lea, dar pe timpul marșului în spatele batalionului al III-lea, încărcătura unuia dintre animalele de povară era să cadă. Locotenentul Grothues însuși a rămas în urmă, încercând să repună mitraliera la loc și să reia marșul. În acest timp, plutonul de mitraliere a mers înainte cu batalionul al III-lea și a ratat poziția în batalionul al II-lea.
Două dintre animalele de povară ale regimentului.
Pe timpul avansului către vale, artileria românească a tras în mod constant asupra trupelor care și-au continuat însă drumul, ba chiar au tras și asupra câtorva români întâlniți pe drumul văii. Pe Clăbucetul Taurului (1523 m) erau tranșee de pușcași și o baterie de artilerie.
Cratere de obuz și urme de tranșee pe Clăbucetul Taurului, în zilele noastre. Imagine compozită, generată cu ajutorul Google Earth Pro.
La acel moment, Clăbucetul Azugii nu era încă ocupat, dar din poziția de la altitudinea de 1336 m, care fusese ocupată de batalionul al II-lea, puteam vedea cum inamicul se adăpostea către vârf. Nu am primit ordinul de a prelua Clăbucetul Azugii printr-un atac-surpriză. În schimb, la ora 16 a venit ordinul de a retrage tot batalionul la cota 1910 m pentru a asigura cota 1905 m. Mișcarea a fost posibilă după căderea întunericului, la ora 17:30. Batalionul a ajuns la acea înălțime după un marș printr-o ploaie torențială care s-a transformat apoi într-un viscol puternic, după care s-a lăsat o ceață deasă. Au înnoptat pe partea din spate a vârfului. Frigul îngrozitor a degerat mâinile și picioarele câtorva soldați. A doua zi n-a fost nicio schimbare. Inamicul ocupase înălțimea de 1905 m din flancul batalionului. Acțiunile prudente dar decisive ale patrulei companiei a XII-a au eliminat acest pericol. Caporalul Bahr și soldatul Christiansen s-au remarcat în mod deosebit în această acțiune. Batalionul le-a apreciat vitejia și i-a răsplătit după această faptă de arme cu promovări: sergent major, respectiv caporal.
Pe 19 octombrie, batalionul s-a deplasat prin zăpadă adâncă peste înălțimile 1926 m, 1900 m, apoi către Lacurosu (1726 m) [vârf de lângă Turcu, aproape de muntele Lacul Roșu din apropierea lacului cu același nume dar care are numai 1511 m], după care a coborât la Clăbucetul Pădurii (punct din vale de 1165 m altitudine), după care a ajuns la muntele Susaiu (1483 m) și la punctul 1322 m, unde a întâlnit regimentul 306 Honvéd de infanterie ungară pe care l-a înlocuit. În aceeași seară, compania a XII-a, o parte din compania a XI-a și compania a II-a de mitraliere au respins trei atacuri puternice din partea inamicului.
În ziua de 19 octombrie, batalionul I a fost mutat de asemenea la Clăbucetul Pădurii. Asigurarea trecătorilor a fost preluată de către companiile Regimentului 188 de infanterie.
Atacul asupra Clăbucetului Azugii a trebuit să fie amânat. Fie companiile necesare nu puteau fi aduse în locul stabilit la timpul potrivit, fie reușeau să ajungă dar inamicul ataca din altă poziție și le obligau să se repoziționeze pentru a proteja trupele atacate. Pe 19 octombrie, batalionul al III-lea a fost pregătit pentru atac și a fost pus sub comanda lui Farkas. În dimineața zilei de 20, batalionul I și secțiuni ale batalionului al III-lea erau poziționate între batalioanele al II-lea și al III-lea, pentru că se credea că acolo urmau să atace mai puternic forțele române.
Cu siguranță, ținta atacurilor românești urma să fie cota 1322 m și de-a lungul Susaiului (1483 m), pe un front larg. Fiecare soldat trebuia să-și folosească toată puterea, îndemânarea și sacrificiul personal pentru a împiedica succesul puternicelor încercări românești de străpungere a frontului.
Cam la 10 metri în fața plutonului locotenentului Spethmann, care fusese ucis în luptă, în fața mitralierei sublocotenentului Schmidt și, de asemenea, în fața companiei locotenentului Bentz, s-a construit un adevărat zid din cadavrele inamicului. Acestea nu fuseseră numărate.
Și companiile suferiseră multe pierderi. Mai multe mitraliere fuseseră lovite în mod repetat, una avea 36 de lovituri, dar în ciuda acestor lucruri au putut fi repuse în funcție. Tot în acest loc s-a întors și plutonul locotenenților Müller și Meier la compania a XII-a, după ce până atunci luptaseră cu compania a IV-a din Regimentul 189.
Muntele Susai, lângă Predeal.
Raportul evenimentelor a fost următorul:
Pe 22 septembrie a rămas pe loc, conform ordinelor de la batalion, un pluton de la compania a XII-a, Regimentul 187, comandat de locotenenții Müller și Meier cu 69 de oameni. Aceștia trebuiau să asigure securitatea flancului pe dealurile din sudul localității Grabendorf (Vale) [actualul sat Vale din comuna Săliște, din Mărginimea Sibiului] pe timpul marșului către Hermannstadt [Sibiu]. Pozițiile individuale erau răspândite pe o distanță de mai mulți kilometri, de-a lungul crestei muntelui. Soldații au avut parte de cea mai frumoasă vreme pe care o întâlniseră vreodată în experiența lor de război. Nu a existat nicio acțiune de-a inamicului care să-i fi deranjat. Pe 25 septembrie am primit ordinul de repliere la Grabendorf și sprijinirea batalionului I de infanterie al Regimentului 189, pentru că batalionul nostru era la o distanță prea mare, la Ursului.
După o scurtă odihnă la Grabendorf, ne-am continuat marșul spre Orlat, iar acolo, dimineața devreme, am avut parte de o primă luptă la Sibiu, care începuse din 26 septembrie. Pe dealurile din sud-vestul localității Poplaca, o patrulă mare formată din plutoanele noastre a avut parte de primul foc de luptă cu românii. A fost o luptă intensă la Poplaca, în jurul localității. Inamicul, în ciuda pregătirii noastre puternice cu artileria, a apărat zona cu îndârjire. Chiar dacă frontul a fost străpuns aici, luptele nu s-au oprit deloc, inamicul opunând o rezistență considerabilă. Avansând cu greu, i-am urmărit în retragerea lor prin Resina [Rășinari], Kis-Disnod [Cisnădioara], Heltau [Cisnădie], Czod [Sadu] și apoi înainte către Talmesch [Tălmaciu]. Fără să ne oprim, i-am împins în Pasul Rothenturm [Trecătoarea Turnu Roșu, din Defileul Oltului], care fusese deja blocată de Alpenkorps [vânători de munte din armata imperială germană]. Aici, inamicul a fost distrus. N-o să uităm niciodată ziua fericită în care am mărșăluit în Heltau [Cisnădie], unde locuitorii eliberați se bucurau de plecarea inamicului. Pe 29 septembrie, soarta Armatei Întâi române fusese pecetluită.
Batalionul I al Regimentului 189 a primit ordinul de a proteja granița de pe linia Vârful Muma și de a ocupa poziții acolo. Plutonul nostru a rămas acolo ca rezervă, la 100 m de creasta muntelui. Împânziserăm pădurea din fața noastră, spre nord, având câțiva subofițeri și câteva posturi de santinelă. Această precauție s-a dovedit a fi întemeiată. În dimineața zilei de 30 septembrie la ora 11, posturile au fost atacate de o puternică forță românească. Plutonul a trebuit să iasă repede din corturi și să se ascundă de focul inamic care trăgea de la mică distanță, din pădure. Românii au încercat de multe ori să ne ocupe pozițiile prin atacuri grele. Au fost respinși de fiecare dată de loviturile noastre. După ce am suferit pierderi grele timp de aproape douăzeci de minute, o forță mare de întărire a venit în ajutorul nostru dinspre vârful muntelui, dintre care cele mai importante erau două mitraliere. Inamicul a fost nevoit să renunțe la încercările de atac și s-a retras. Patrulele noastre i-au urmărit imediat pe români și au luat prizonieri patru ofițeri și 160 soldați. Erau din aceeași unitate care fusese învinsă de batalionul al III-lea la Götzenberg [Măgura Cisnădiei]. Încercau să scape fugind către granița de creastă cu România. Locotenentul Müller și alți trei camarazi și-au găsit în această luptă o moarte eroică.
Dimineața devreme pe 1 octombrie ne-am deplasat împreună cu batalionul I al Regimentului 189 spre câmpie, iar seara am ajuns la Alsosebes [Sebeșu de Jos, sat din comuna Turnu Roșu], un mic sat aflat la est de Pasul Rothenturm. În timp ce batalionul a continuat marșul mai departe în munții de graniță, noi am rămas în sat timp de câteva zile și am asigurat paza și am făcut lucrări de aprovizionare. Pe 6 octombrie am înlocuit o coloană din munții acoperiți cu zăpadă, care avea ca misiune apărarea împotriva românilor care ocupau încă granița din munte. Ne umpleam timpul cu patrularea. Singura schimbare văzută a fost apariția unui singur tun românesc pe vârf. Pe 10 octombrie ne-am întors la cazarma rezervelor din Felsosebes [Sebeșu de Sus] și am fost bucuroși să auzim că urma să ne întoarcem pe 15 octombrie la divizia noastră, care se afla acum aproape de Kronstadt [Brașov]. Așa că ne-am întors la compania noastră.
Calea ferată ungară, ca de obicei fără grabă, ne-a adus de la Talmesch [Tălmaciu] prin Fogaras [Făgăraș] până la Kronstadt [Brașov], unde am ajuns pe 17 octombrie. De aici ne-am continuat drumul, mărșăluind către Hosszufalu [Satulung, pe atunci sat din comuna Săcele] într-o noapte neagră ca smoala, pe o ploaie torențială. Am fost foarte bucuroși când am găsit acolo bagajele companiei noastre. Acum ne puteam ocupa puțin de echipamentul nostru, să-l așezăm pe cât posibil într-o așa-zisă ordine.
Trupele germane pe străzile din Satulung, Săcele.
Pe 19 octombrie am trecut prin Altschanzpass [Pasul Predeluș] și am înaintat într-un marș forțat epuizant către cota 1322 m de la Lacurosu [muntele Lacul Roșu, altitudine la vârf 1511 m], unde ne-am reunit cu restul companiei pe data de 20 octombrie. În dimineața zilei de 21 octombrie noi am oprit trei atacuri românești care le provocaseră mari pierderi.
Munții din jurul Azugii.
Mai târziu în aceeași zi, atacurile românilor s-au repetat. A doua zi, două companii ale batalionului al II-lea au putut fi înlocuite și s-au mutat înapoi la Hosszufalu [Satulung, Săcele] după ce au sosit companiile Regimentului de infanterie 189. Această înlocuire era necesară. Lipsa unui adăpost adecvat, ploaia, zăpada și frigul împreună cu hrana necorespunzătoare, din cauza izolării care punea probleme deosebite de aprovizionare, au făcut viața soldaților extrem de grea. În plus, lipsa trupelor de rezervă făcea ca rotația unităților să fie foarte lentă.
Trupele n-au apucat să se acomodeze. Atacurile inamicului s-au repetat până pe 25 octombrie. Nouă ni se ordonase să cucerim Clăbucetul Azugii, dar atacul a trebuit amânat pentru că unitățile venite de la Regimentul 189 nu s-au putut pregăti la timp.
În fața batalionului al III-lea, inamicul s-a retras fiind afectat de pierderea Predealului. Companiile a XII-a și a IX-a, împreună cu Regimentul 302 de infanterie Honvéd, au urcat până la cota 1457 m. În Valea Predealului puteam vedea trupele inamice retrăgându-se. În gara din Azuga, trupele erau încărcate și trenurile plecau unele după celelalte.
Din nefericire, artileria noastră nu era gata să facă o schimbare de poziție suficient de rapidă pentru a trage asupra acestor trenuri. Infanteria a trebuit să fie repoziționată rapid pe flancurile descoperite și a fost foarte dureros pentru soldați să vadă evenimentele din vale, deoarece cuceriseră Clăbucetul Taurului (1553 m) iar acesta era acum reocupat de inamic. După ce ambele companii au petrecut noaptea la cota 1457 m, a doua zi au fost plasate ca rezervă în spatele Regimentului 302 Honvéd, pentru atacul acestora bine pregătit asupra cotei 1523 m. În acest atac, companiile a X-a și a XI-a au avansat în Valea Limbășelului. Prizonierii capturați la Clăbucetul Taurului, peste 200 de oameni, erau membri ai poliției – proaspăt sosiți ca întărire de la București. Aceasta arăta gravitatea pierderilor pe care le suferiseră românii.
Batalionul a poposit la marginea pădurii, la est de cota 1523 m, după ce patrula companiei a IX-a a fost chemată înapoi. Această patrulă se deplasase de la cota 1122 m până la Azuga și asigurase apărarea flancului și spatelui Regimentului 302 Honvéd. Batalioanele I și II (companiile a V-a și a VII-a) erau pregătite în dimineața zilei de 26 octombrie să atace Clăbucetul Azugii. Din cauza deficiențelor și performanțelor slabe ale bateriilor austriece de artilerie asupra pozițiilor întărite ale dușmanilor, situația nu a fost considerată mulțumitoare pentru inițierea unui atac victorios. Așa că batalioanele nu au atacat atunci. În acea după-amiază, companiile a V-a și a VII-a au fost înlocuite cu două companii ale Regimentului 189 și s-au întors la Clăbucetul Pădurii pentru a servi ca rezerve.
Pe 27 octombrie s-au ordonat din nou pregătiri de atac asupra Clăbucetului Azugii. După ce Clăbucetul Taurului a fost ocupat de unguri pe 26 octombrie, românii și-au abandonat pozițiile în mod voluntar. Batalionul I al Regimentului 189 și batalionul I al Regimentului 187 au avansat imediat în acea direcție. Batalionul al III-lea a primit ordin să atace Clăbucetul Azugii prin Valea Limbășelului. De aici se intenționa trimiterea unor soldați contra flancurilor și spatelui inamicului, pentru a se preveni sprijinirea trupelor române din spate. Dimineața devreme, companiile a IX-a și a XII-a au revenit la batalion din Valea Limbășelului. Compania a X-a era în față și avansa contra unor grupuri de case care se aflau la cota 1002 m. După ce au întâmpinat o rezistență aprigă din partea inamicului, i-au atacat din desișuri și au capturat cam 30 de prizonieri. Până la prânz, atacul se încheiase cu succes. Au fost trimise patrule, iar batalionul a așteptat pe versantul muntelui. Puteam vedea pe versantul opus al muntelui Sorica cum puternice forțe inamice coborau în Azuga. Grupul de case menționat mai devreme a fost bombardat de propria noastră artilerie, pentru că vestea situației actuale nu ajunsese încă la artileriști.
Spre seară am avansat până la curtea bisericii din Azuga, puternic fortificată dar abandonată; am pus santinele și posturi de gardă iar mai târziu în noapte am contactat trupele ungare la cota 1122 m. Celelalte trei companii au pus santinele către sud-estul și nordul cimitirului, și au început o patrulare activă. Personalul regimentului și batalionul al II-lea (companiile V și VII) s-au retras la Hosszufalu [Satulung]. Comanda acestei linii și a batalionului I a revenit personalului de la Regimentul german de Infanterie 189.
Ilustrată cu biserica dintr-o perioadă apropiată războiului.
VA URMA…
Multumim, Razvan!

Azuga la Centenar: Cercetatorul Razvan Neagoe si jurnalele de front; Reconstituirea luptelor din muntii Azugii (I)

Stiti cum se spune, cand privesti doar langa tine, nu vezi ce se intampla in alte locuri! Cam asa stau lucrurile si cu acest an, Centenar-Marea Unire… Anul trece, noi cu gandul doar la ziua urmatoare, scapam ideea si imaginea de ansamblu. Poate ca nu toti, poate ca mai si lasam in urma fapte care sa arate ca macar intr-o zi, am facut si noi ceva pentru marcarea acestui moment unic. Cum am mai zis, noi un alt Centenar nu o sa mai prindem…

Se intampla la Azuga niste lucruri foarte frumoase…

Consilierul local d-l Mihai Grama si alte persoane, dar dansul este sufletul actiunilor la care voi face referire, au restaurat fantana monumentala ridicata in anul 1906, replica dupa fantana lui Manole de la Curtea de Arges. Tot in acest an, la Azuga va fi restaurat si bustul unui cunoscut general insa, despre aceste actiuni, voi mai vorbi pe viitor, fiind destule de ample.

Astazi, articolul meu se refera la un om de o mare valoarea morala, intelectuala, educat, cu bun simt, astfel de oameni sunt azi din ce in ce mai putini. Nu in ultimul rand, un om precis si un bun profesionist. De regula, nu prea ma inteleg cu oamenii exacti, pentru ca mi se par lipsiti de inspiratie, de imaginatie, mereu prinsi in canoane si reguli stricte, fara posibilitati de evadare si fara planuri umane. Matematica atunci cand e doar matematica, adica daca in tot ce faci folosesti numai exactitati, intrerupe in opinia mea, orice fel de evolutie. Numai ca, omul acesta este in multe feluri: si matematic, iese si in natura, calculeaza tot felul de chestii, cerceteaza… Deci, eu, in lumea mea :)) chiar sunt un fericit ca stiu astfel de oameni si numai cu voia lui Dumnezeu se intampla niste lucruri frumoase. Nu sunt cel mai credincios, nici pe departe, dar Dumnezeu e Dumnezeu si pot sa fiu inclus in randul la orice religie, secta, ca nu imi pasa. Aici lucrurile sunt clare, nu o dam cu inspiratia divina si alte zapaceli, Dumnezeu e Dumnezeu si punct 🙂

D-l Razvan Neagoe din Azuga, un om special, un tatic model ca asta omisesem, s-a gandit ca daca tot vorbim de Centenar si nu prea sunt initiative serioase la acest moment, sa faca el un lucru inedit si in acelasi timp serios si durabil. Prin urmare, a gasit un jurnal de front, o carte a unui combatant german, participant la luptele ce s-au dat in preajma orasului Azuga. Dansul s-a apucat de treaba si a inceput sa traduca tot ce scria despre aceste lupte. A realizat doua prezentari pe Facebook pana acum, aducand in atentia tuturor aspecte de care nimeni nu auzise.

Inclestarile din zona Azugii sunt prezentate in acel jurnal cu realismul acelor timpuri, ceva neobisnuit si mai greu de inteles pentru omul de azi, situat in spatii mult mai confortabile… atat fizice dar mai ales psihice.

Cu aprobarea d-lui Razvan, am copiat traducerea dumnealui pentru a se regasi si pe acest blog.

Articolul se numeste: „Azuga în Primul Război Mondial – în viziunea inamicului (partea I)” si a fost publicat la data de 17 mai 2018, pe Facebook. Adica de Ziua Eroilor:

Introducere:

La 100 de ani de la întemeierea României moderne și de la sacrificiul bunicilor și străbunicilor noștri în Primul Război Mondial, am ajuns să fim conduși de niște agramați, hoți și mincinoși proveniți, atenție, dintre noi și votați de noi cu mânuțele noastre.

Aș fi vrut să încep altfel, dar nu pot. Trebuie să aflăm unde am greșit și să corectăm; nu știu cum am putea altfel să onorăm mai bine sacrificiul celor care cu siguranță se așteptau la un altfel de viitor. De aceea, vă propun să privim puțin diferit Primul Război Mondial, care a lăsat urme adânci în jurul orășelului nostru: vă provoc să-l privim prin ochii celor care atunci ne erau dușmani.
Există în limba română multe lucrări despre Primul Război Mondial, unele foarte bine documentate și de-a dreptul monumentale. Există traduse în limba română chiar și memoriile generalului Erich von Falkenhayn, care a condus forțele germane în luptele din zona noastră.
Am găsit însă o carte scrisă de un ofițer german, Wolf Jan Dose, care nu a fost tradusă încă în limba română și care descrie în amănunt, „la pas” chiar, luptele din jurul Azugii din toamna anului 1916. Cartea a fost tipărită în 1922 la Hamburg. Am început să traduc special pentru voi capitolul 4, care tratează tocmai zona noastră. Veți regăsi multe locuri familiare, dar și unele care s-au pierdut în istorie (cum ar fi casele și funicularul de la Ritivoiu și calea ferată îngustă de pe Valea Azugii).
Vă invit cu drag la lectura primei părți – dacă vă simțiți în stare să citiți istoria nepoleită a luptelor din aceste locuri, din vremea eroilor pe care îi comemorăm astăzi.
Editia din anul 1922

REGIMENTUL 187 PE CÂMPUL DE BĂTĂLIE

Din povestirile camarazilor de regiment
Wolf Jan Dose
Capitolul 4: Bătălia de la Trecătoarea Timișului
După luptele de la Trecătoarea Vulcan, Batalionul 3 a părăsit zona Petroșaniului și a fost transportat pe traseul Muhlbach [Sebeș], Hermannstadt [Sibiu] și Forgars [numele german corect este Fogaras, adică Făgăraș], până la Sarhany [corect: Sarkany, adică Șercaia]. Apoi au urmat câteva zile de marș prin zona Brașovului către Trecătoarea Altschanz [Pasul Predeluș]. Aici, pe 16 octombrie regimentul a preluat comanda batalioanelor 1 și 3, care se aflau, conform rapoartelor, în poziție pe înălțimile de la Schanzpass [Trecătoarea Predealului].
Trecătoarea Timișului, aflată în fața Predealului, era păzită de regimentele noastre surori și de Divizia 51 de trupe ungare. Pentru a forța această trecătoare, regimentul 187 a primit ordinul de a începe deplasarea, în dimineața zilei de 17 octombrie, către culmea înaltă de 1000 m și deci către spatele inamicului. Batalionul 2 cu plutonul de mitraliere Grothues trebuia să urce către Lacul Roșu cu ajutorul unui funicular. În același timp, Batalionul 3 va înainta din direcția Paltinu spre Clăbucetul Azugii. Cele trei companii rămase din Batalionul 1 vor prelua paza Trecătorii Predealului precum și a flancului stâng al Batalionului 3. Un participant al Batalionului 2 a făcut următorul raport privitor la zilele bătăliei:
Ghereta de graniceri
„Pe 16 octombrie am mărșăluit către Trecătoarea Predealului și ne-am odihnit la o gheretă de grăniceri. Am luat prânzul în comun. De mult timp așteptam poșta și aprovizionarea, care avea să ne aducă dulciuri și țigări. Am așteptat toată ziua, plini de nerăbdare. Chiar când pornisem din nou marșul, căruța de aprovizionare a sosit. N-am apucat să ne bucurăm de ea, pentru că a trebuit s-o tragem peste munte. Așa că, indiferent ce încercăm să facem, nouă niciodată nu ne merge bine. Așa că, oricând apare un lucru bun, trebuie să ne bucurăm.
Caruta de aprovizionare
Se pare că cineva se interesa de noi, pentru că, lucru curios, când s-a dat stingerea am găsit un strat de o jumătate de metru grosime de paie. Le pasă de noi doar în situații speciale. N-am irosit ocazia, și am dormit bine înveliți pe stratul moale. Focul ardea mai tare pentru că ofițerii plecaseră la o ședință informativă la biroul vamei. Odată cu plecarea lor, nu ne-a mai deranjat nimeni.
Cam pe la ora 2 noaptea am fost treziți și am primit ordin să ne pregătim de plecare. Din obișnuința căpătată la instrucție, ne-am îmbrăcat pe întuneric, am strâns lucrurile și am așteptat în picioare, unii dintre noi încă somnolenți, în aerul rece al nopții. Apoi batalionul s-a pus în mișcare. Mărșăluiam în coloane lungi, pe muchia unui deal. Apoi marșul a devenit tot mai dificil. Poteca spălată de ploi a pătruns într-o pădure întunecată și mersul era foarte dificil. Te împiedicai de rădăcini și de buturugi de copac. Se auzeau înjurături când cineva călca într-o groapă ascunsă. Trebuia să ținem fiecare aproape de cel din fața noastră. Nu ne mai era frig, ne-am desfăcut gulerele și ne-am împins căștile spre ceafă. Din spate auzeam uneori „stop” și „s-a rupt șirul”, însă noi continuam încet înainte. Din când în când ne loveam de câte un camarad rămas în urmă, care nu se dădea din drum. Într-un sfârșit, a început să se lumineze. Pădurea a început să se rărească. Am mărșăluit până pe muchia abruptă a muntelui. Ne-am întâlnit cu patrula de cercetași care ne asigurase drumul. Aici ne-am oprit.
Aveam o vedere minunată asupra văii și puteam vedea o mulțime de munți și dealuri. Cerul era foarte senin și bătea un vânt rece peste creastă, care ne-a înfrigurat și care vălurea iarba uscată care crescuse în pâlcuri, ca niște tufe. Poteca cobora în valea din partea cealaltă.
Compania noastră constituia vârful de atac. Asta însemna că trebuia să-i atacăm pe români în spatele pozițiilor lor, sau trebuia să mărșăluim către flanc pentru a ușura atacul austriecilor. Românii, cel mai probabil ascunși pe dealul acoperit de pini de sub noi, observau urcarea noastră. Ei puteau determina cu ușurință cu ajutorul hărților, exact muntele pe care ne aflam. Nu era niciun alt drum către vale, astfel încât reperele de pe hartă erau clare.
Drumul era chiar minunat. Sub noi era valea acoperită de ceața dimineții. Lângă noi erau muchii abrupte și poieni încă acoperite de iarbă. La stânga erau câteva ravene. Dacă priveam în spate, vedeam întregul batalion mișcându-se ca un șarpe, pe un singur rând, peste stâncile goale. În aerul curat, oamenii se vedeau incredibil de clar. Dacă românii erau într-adevăr sub noi, atunci cu siguranță ne văzuseră de mult și ne așteptam în fiecare moment să fim întâmpinați de o ploaie de șrapnel. Probabil așteptau să ajungem mai aproape, ca primirea să fie și mai „caldă”. Avangarda intrase în pădure. La dreapta se vedeau mai multe colibe acoperite cu paie. Avansul se făcea cu intermitență, cu o prudență din ce în ce mai mare.
Dintr-o dată, chiar când am ajuns la marginea pădurii, noi cei din față am auzit două-trei focuri de armă. Acum știam că suntem în apropierea românilor, și că lupta va începe curând. Totuși, s-a făcut liniște. Avangarda întâlnise un post de santinelă care s-a retras repede. Inamicul nu părea să fi fost alertat de sosirea noastră.
În spatele nostru, batalionul se mișca încet înainte. Singurele zgomote erau făcute de lopețile pentru săpat tranșee și cănile prinse pe echipament. Am traversat niște desișuri de conifere și ne-am oprit la marginea pădurii. În față aveam o pășune și apoi muntele pe care trebuia să-l atacăm. O priveliște cum rar întâlnești ni se arăta vederii, pe partea cealaltă a văii, dincolo de câteva case mici, era o locomotivă cu aburi. Românii, mulți dintre ei în cămăși, încărcau lăzi și saci în tren.
Funicular Valea Azugii (Retivoi)
Era ora 8 dimineața; trebuia să începem atacul la ora 10, pentru că atunci trebuia să avem suportul artileriei noastre pe această parte a muntelui. Ceea ce nu era în favoarea noastră era faptul că nu ne puteam opri aici ca să mâncăm, din cauza acestor oameni aflați în zonă. Așa că trebuia să mai avansăm. Nu știam cum urmau să decurgă lucrurile. Am auzit un foc de armă tras din direcția în care înaintam. Românii au dispărut rapid de pe lângă case, trenul a scos abur cu putere și a început să ia viteză în vreme ce oamenii noștri trăgeau asupra locomotivei. Caii care erau legați în apropiere s-au speriat de focurile noastre de armă și au fugit. Câțiva români au încercat să scape cățărându-se pe o muchie abruptă, dar au fost opriți de puștile noastre.
Primele focuri de răspuns au șuierat printre pini. Nu mai puteam rămâne aici, o decizie trebuia luată rapid. Compania noastră a ieșit de la adăpostul pădurii. Am traversat terenul deschis cât am putut de repede ca să ne adăpostim în spatele terasamentului. Gloanțele ne șuierau pe deasupra capetelor. În timp ce alergam, am văzut că imediat în fața terasamentului curgea un râu destul de lat. Albia era adâncă, dar apa era mică și se vedeau pietrele de pe fund. Fără să avem timp de gândire, am făcut câte un salt mare în apă și am traversat-o fără să luăm în seamă că apa ne ajungea până la mijloc și că stropii ne săreau până la urechi în timp ce alergam. Gloanțele românești șuierau în stânga și în dreapta și cădeau în apă în fața și în spatele nostru. După ce ne-am oprit ca să ne tragem răsuflarea, am observat repede că se trăgea dinspre vârful muntelui.
Am mers puțin de-a lungul malului până la o cotitură, dar aici malul coborâse până la nivelul râului. Am avansat spre stânga ca să ne adăpostim după case, și de aici am răspuns focului dinspre munte.
Niște români au fost scoși dintr-o casă, patru sanitari și un ofițer rănit. Ofițerul era foarte supărat și gălăgios, iar sanitarii nu voiau să-l bandajeze și să-l transporte pe ofițer. Auzind indignarea noastră, s-au repezit imediat să-și facă datoria. Oamenii noștri au năvălit mânioși în beciul casei, pentru că românii îl împușcaseră pe unul de-ai noștri care tocmai negocia cu ei.
Din zona protejată de case, auzeam în spatele nostru o ploaie constantă de gloanțe. I-am întrebat pe sanitari dacă mai erau alți români în spate. Au spus că nu, dar nu prea i-am crezut. Doar la adăpostul întunericului am ieșit, pentru că o parte din oamenii noștri fuseseră împinși înapoi și nu puteam decât să le oferim acoperire. Românii de pe creasta muntelui erau menținuți sub foc cel puțin pentru a-i ține sub tensiune și a le îngreuna acțiunile.
Am pornit din spatele casei către vârful muntelui. Muntele era abrupt și acoperit cu brazi atât de deși precum țambrele dintr-un gard. În lăstărișul des am văzut un român rănit. Când treceam pe lângă el, și-a luat pușca și a îndreptat-o spre unul din soldații noștri. Un alt soldat, care era în apropiere și a văzut ce încerca să facă, l-a împușcat de la mică distanță.
În fața noastră nu păreau să fie români. Gloanțele lor ne treceau peste capete, în pădurea în care se oprise o parte din batalionul nostru. Înaintam foarte greu. Noi nu trăgeam, doar avansam cu multă prudență; din când în când găseam câte un soldat român mort. Mai sus, copacii erau mai mari dar tot apropiați. Când am ajuns la albia secată a unui pârâu, am văzut pentru o clipă că flancul drept al liniei noastre de tragere rămăsese în spate, la un unghi drept. La stânga noastră, românii începuseră să tragă cu un tun anti-infanterie către vale. Ne-am apropiat de tun; zgomotul fiecărei trageri devenea tot mai puternic.
Din stânga, o voce s-a auzit dintre copaci: „Mai avem legătură cu flancul stâng?” – „Jawohl!”, a venit răspunsul. Apoi, „Mai avem legătură cu flancul drept?” (Nu mai vedeam pe nimeni la stânga mea, așa că m-am aliniat când am auzit vocea.) Imediat a venit și răspunsul, „Jawohl!”. Atunci, prima voce a ordonat, „Înainte marș!”, comandă primită în liniște de către soldați. Am înaintat fără să întâlnim inamicul. Sigur, se auzeau focuri de armă, dar tunul a fost curând redus la tăcere.
Privind în jos, aveam o vedere foarte bună asupra văii. Se vedeau câțiva soldați grăbindu-se într-o poiană, cel mai probabil erau cei responsabili cu muniția. În alt loc, părea că se adună alți soldați. În orice caz, părea că e grabă mare acolo jos. Probabil valea încă era sub tirul puștilor românilor.
Situația de jos contrasta mult cu liniștea de la noi. Tot ce am auzit au fost întrebările despre flancuri și comanda de înaintare.
La dreapta mea, legătura era întreruptă după cel de-al doilea om, și nu puteam să mai vedem pe nimeni. Nu știam de cât timp se pierduse contactul. Ne-am deplasat către locul din care venea vocea, spre stânga. Era un Feldwebel [plutonier] însoțit de un soldat, care observase că ne distanțasem de restul oamenilor. Ne-am oprit și am încercat să reluăm legătura cu cei din stânga. Frumoasă situație. După toate discuțiile și părerile militare, n-am reușit nimic astfel încât până la urmă am tăcut toți.
Am ascultat și în dreapta, și în stânga, printre copaci, pentru că o linie de asalt nu poate înainta fără zgomot. N-am auzit nimic, liniștea era totală. Plutonierul voia să cheme din nou pentru a fi auzit de ceilalți, dar noi l-am sfătuit să n-o facă, nu era indicat să vorbim tare sau să strigăm. Nu știam care e situația exactă din zonă și nici situația din fața noastră.
Ne-am oprit sub niște brazi mari. Păream să fim în vârf sau aproape de vârf, deoarece muntele era mai abrupt și se vedea cerul prin coroanele copacilor.
Era clar că rămăsesem complet singuri în desișul încâlcit. Nu auzeam nici români, nici germani. Era foarte liniște, însă știam că sunt încă români în zonă care ne-ar putea opri înaintarea.
Să ne întoarcem? Nu, asta nu puteam face. Și apoi, unde să ne mai întoarcem? Una peste alta, eram foarte obosiți dar satisfăcuți pentru că înaintasem atât de mult pe munte. Aveam patru puști și două revolvere. Am hotărât să înaintăm cu prudență, ce putea să se întâmple? Era posibil ca românii să fi părăsit vârful muntelui, se mai întâmplase acest lucru de multe ori. Sau poate că cineva din stânga noastră a ajuns deja pe vârf, deoarece părea că linia de asalt se deplasa în acea direcție.
Atenție! În spatele unui copac stăteau doi români, fără arme. Le-am făcut semne ca să se apropie de noi, dar nu păreau să înțeleagă instrucțiunile noastre. Nu înțelegeam de ce.
Când ne pregăteam să reluăm înaintarea, chiar lângă noi a început un zgomot înfiorător. Înapoi, spre dreapta, pe la jumătatea pantei. Zgomot mare, cum se mai întâmplase și la Crivadia. Românii contraatacau, undeva acolo străpunseseră linia noastră. Ai noștri erau atât de departe! Și din stânga a început să se tragă, către vârf. Era mai bine să ieșim din situația aceasta și să ne întoarcem la companie. În acel moment, ramurile desișului au dat la iveală niște mâini îmbrăcate în maro care l-au apucat pe plutonierul care mergea puțin înaintea noastră. Au dispărut imediat, împreună cu cei doi români pe care îi capturasem.
Ne-am dat seama atunci cât de periculoasă era deplasarea prin acest lăstăriș des. Desișul se închidea în urma noastră pe măsură ce ne grăbeam spre vale, cât de repede ne permitea echipamentul și terenul. Coboram spre ceea ce credeam că e compania noastră, jos în vale.
În spatele nostru, cineva a început să tragă dar s-a oprit repede. Zgomotul a coborât în vale. Dintr-o poziție favorabilă, puteam să-i vedem pe români departe în jos, la dreapta frontului nostru. Începuseră să coboare de pe munte. Trebuia să ne deplasăm către stânga, ca sa nu ajungem între români și linia de tragere a batalionului nostru.
Dintr-o dată, cineva a început să tragă către noi. Erau ai noștri, care ne-au recunoscut repede și au încetat focul.
Companiile (mai erau încă una sau două pe poziții) se strânseseră undeva lângă case. Acum avansam mai relaxați, dar în formație strânsă. Eram cu toții de acord că trebuia să le facem românilor o primire „călduroasă”. Ei tocmai pătrundeau în vale dinspre munte. Comandantul companiei mele a fost bucuros să vadă că ne-am întors, și i se părea hazliu că ne-am întors atât de mânioși. Ne-am poziționat aproape de el, și am așteptat să vedem ce se întâmplă. Românii n-aveau nicio șansă. Pinii nu erau foarte deși în acel loc.
După o vreme, am descoperit câțiva români printre copaci. Își puseseră căști germane și trăgeau din spatele copacilor. Mișcarea crengilor îi dădea de gol. Puteam vedea locul în care urma să apară vreunul din desiș.
Dintr-o dată, românii au început să vină în număr mare peste vârf, funicularul s-a oprit după o distanță scurtă și am putut vedea că erau neînarmați. Apoi s-au dus într-o parte, printre brazi.
Din partea noastră se trăgea sistematic și precis.
Avansam încet. Linia de asalt căpătase o mișcare disciplinată și fără întreruperi. Din nefericire, o mitralieră de-a dușmanului a deschis focul asupra noastră din partea stângă. Am avut noroc și nu a pricinuit decât două răni superficiale, nimic altceva. Focul a fost curmat de câțiva oameni de-ai noștri, care au distrus rapid și precis echipa incompententă care manevra mitraliera.
Deodată a izbucnit un zgomot ca de furtună, care creștea în intensitate. Ca un stol de păsări furioase, s-a prăvălit asupra noastră un intens foc de artilerie. Proiectilele zburau pe deasupra noastră și explodau lângă creasta muntelui. Zgomotul stâncilor și al pământului ce se prăbușea se auzea precum cavaleria în galop. Trebuie că era un tun de foarte mare calibru. Era exact ce trebuia pentru a distruge creasta. Avansam din ce în ce mai mult. Românii părăsiseră creasta și se retrăseseră către linia de apărare a Clăbucetului Azugii.
Ne-am dat seama dintr-o dată că ne aflam destul de sus, și puteam vedea dacă pozițiile române fuseseră eliberate sau dacă aceștia erau încă în tranșeele de pe vârf. Am trimis o patrulă să verifice. Până atunci, linia de asalt aștepta într-o poziție favorabilă. Ne întrebam cât o fi ceasul, părea să se apropie seara și ne era foame și sete. Întreaga zi alergaserăm peste tot cu echipamentul greu la noi și abia dacă ne udasem buzele cu puțină apă din bidoane. Mai era și foarte cald. Soarele arsese toată ziua deasupra noastră. Aveam de mâncare doar pesmeți soldățești. Câțiva soldați fuseseră trimiși jos în vâlcel să aducă apă. Contează enorm dacă rucsacul din spate nu atârnă prea greu. S-au tras câteva focuri, noi am auzit doar unul sau două, dar în general era liniște în pădure. Patrula s-a întors repede și ne-am continuat avansul. Românii dispăruseră.
În câteva minute am ajuns în vârf. Abia atunci ne-am dat seama cât de aproape fuseserăm de pozițiile românilor. Erau morți și răniți peste tot. Nu doar artileria făcuse asta, și focul infanteriei fusese foarte distructiv. Corturi, mese, echipament telefonic, mâncare, un vin excelent în bidoane de aluminiu, tot felul de lucruri, echipament, bocanci și veste din blană de oaie erau împrăștiate peste tot. Părea că trupa fusese de artilerie, pentru că nu erau înarmați cu puști vechi ci cu carabine (cele austriece erau foarte elegante), care ne-au atras numaidecât. Avuseserăm dreptate, era un tun aici, unul mic cu care nu se trăsese. Puțin mai departe era unul mai mare.
Pe partea celaltă a muntelui am văzut un vâlcel îngust care se termina în munte, bine acoperit cu conifere. Austriecii, care se aflau la dreapta, ne-au întâmpinat cu o salvă care ne-a șuierat pe deasupra capetelor. A trebuit să fluturăm steagul nostru negru-alb-roșu ca să știe că suntem noi.
Ne era greu să înțelegem de ce au părăsit românii acest munte. Erau foarte bine amplasați și mult mai puternici decât noi.
Companiile s-au poziționat și patrulele au pornit în cercetare până la Clăbucetul Azugii, care era de asemenea părăsit și pe care urma să-l atacăm.
Cratere de obuze pe Clabucetul Azugii in zilele noastre.
VA URMA…
….
Iata, asadar, cum un OM, pune o caramida la istoria acestor locuri! La peste 100 de ani de la aceste lupte, inca nu stim totul despre luptele din Primul Razboi Mondial, date prin paduri si munti pentru apararea Vaii Prahovei.
Multumim, Razvan Neagoe!